Spații culturale nr. 65 (4)

Geo GALETARU

POATE CĂ NU

Gândul nu spune nimic, gândul este
o expansiune involuntară. Dar eu sunt aici
pentru că știu, și acest lucru este de-ajuns
în momentele când enciclopedia creierului meu
este în pericol. Cine trece pe dinaintea mea
și își adjudecă victorii nemeritate? Eu cultiv
silabe și onomatopee care mă ajută
să trec apa, să fiu integru în spatele gardului.
Acolo liliecii zboară și animozitățile sunt palpabile.
Dar valoarea episodului expirat nu se măsoară
în imprecații întârziate sau în eschive furioase.
Tu auzi totul cu o secundă mai devreme,
în timp ce faci semne avioanelor din
cerul fără cadențe. Căci așa ne vom întâlni,
palizi și neconvingători, cu gâturile expuse
unei anomalii tandre. Să însemne asta
ceva? Să fie sunetul acela pentru care
suntem gata să ucidem? Tu lași corpul
să decidă dacă trebuie sau nu.
Poate că nu.
Avem un viitor și încă nu am răspuns.


ORICÂND E O ZI

Eu nu pot să fiu în altă parte, îmi cunosc
limitele și orașul va fi îngăduitor cu
această absență a puterii. Voci peste ape,
din vremea stupidităților curajoase.
Dar mersul pe coate, apoteoza adulării
lipsite de obiect, când fluxul ordinii sociale
se oprește în aripa unui fluture mort
și știi că nu mai există întoarcere, nici
efort în memoria vremelnic suspendată.
Am învățat să roșim, să administrăm stereotipiile
în funcție de durata speranței de viață,
cineva urcă pe eșafod să reconfigureze amploarea
unui fetiș în care vom înceta să mai credem.
Dar rănile? Dar ceea ce rămâne? Oricând
le vom duce tuturor ceea ce merită,
oricând e o zi bună pentru supraviețuire.


DESPRE CE VOM VORBI?

Aici e
ceea ce trebuie să găsim, ceea ce trebuie să inventăm.
Explicații pentru o zi ploioasă, anomaliile curente:
un om cu fața la zid, oasele ocolite de vânt,
ca și când ne-am prăbuși sub respirația zăpezii.
Sau respirația zeilor? E ceva puternic în
afara noastră, ceva care dictează supunere și
un extaz peremptoriu. Grădinile cu lună
și soare, tertipurile unei vieți neviciate de vocea splendorii.
Aici e un clișeu prețios, îl pipăim cu tenacitate
pentru un anotimp viitor, când pagina albă
va mărturisi eroarea de la marginea ființei.
Despre ce vom vorbi? Somnul pe muntele orb
și zborul păsărilor în oglinzi deformate.


EU VĂ ȘTIU NUMELE

Poate că vă știu numele, deși nu mai iau în calcul acțiunea,
e o eroare în care persistă ființele predestinate,
aerul tare al scenei, capodoperele mohorâte
într-o competiție vindicativă, așteptând să se
întâmple ceva cu siguranță: o venerație
de nedistribuit, un consens al lașităților
programate. Oricum, visul e o unealtă de privit,
peste el trec doar roțile dințate ale morții.
Sau un sunet înalt în stepele întunecate,
dovada unei libertăți căreia nu-i mai găsim rostul.
Suntem pentru că iubim adn-ul prosper,
legile cu identitate neclară, stropii de ploaie pe
pielea încinsă; pentru că avem un secret
și mușcăm din el pe de-a-ntregul, feriți
de grimasa unor argumente stupide.
Da, eu vă știu numele, dar voi
mă căutați mereu în cărțile fără răspuns.


LINIȘTEA CA O PATĂ

Ceea ce se permite e doar aici,
o singură dată vei fi în locuri de care te temi.
O vocală sălbatică sapă în memoria intraductibilă,
e un răspuns al acelei depărtări fisurate
în care am abandonat crima și splendoarea.
Eu evaluez numai ceea ce simt, până la
peretele acela se pierd fragilitățile pe rând;
am fost spontani într-un moment nepotrivit,
când am dislocat vocea și-am descris o
distrugere lentă. În termenii altui ecou,
verificările se strecoară pe sub mâna întinsă
și creează animozități de structură.
Ne-am visat puternici atunci când nu trebuia,
liniștea e o pată care-și caută identitatea
pe lângă lucrurile care încă se văd.


NU VREAU SINGURĂTATEA TA

Mă pregătesc, știu că va veni ceva puternic peste noi
și va rupe mândria în două. Păsări și avortoni
ai aceluiași anotimp. Poetul scoate un cuțit
și plânge. El vede un spațiu în care se duc
îndrăgostiții, micile totalitarisme ale zilei.
Nu vreau singurătatea ta, e un semn
în lumea înfricoșătoare, un lanț care fuge
în mijlocul tuturor înfrângerilor.
Sunt aeroporturi care cântă, vindecări miraculoase,
acolo e un ocean cu stele în derivă.
Poate că cineva vorbește, dar nu își aduce aminte.


O CALE INDULGENTĂ

Eu am să simt, eu am să știu, nu e nimic de aici.
Până se spune, organizăm din nou, lovim cu
aceeași intensitate. Sau cu aceeași nepăsare.
Dar nu în modul în care ne conformăm
cu victoriile gratuite, nu în cerul prea aproape,
acolo sunt animale mici și strălucitoare, am greșit
când am ales o cale indulgentă.
Cu noi și fărădelegile prafului. Prea sus
pentru măștile altruiste, pentru opțiuni
generale; vom inventa coruri și
singurătăți, e atât de ușor să fii departe.
Armele stau în grădini, doborâm copacii și
trecem direct în iarnă.


Valeria MANTA TĂICUȚU

marină

pe țărm, în amurg, pescărușii țin umbra sub aripi;
mai lucește arămie câte o pană, repede stinsă în țipăt.
vara aceasta este doar o copie color a celor din amintire:
și acolo pescărușii încercau creasta vreunui val,
cu același curaj nebun al sinucigașilor,
cu același curaj al jucătorilor la ruleta rusească;
stau pe țărm și aștept să înceapă războiul și să fim împușcați.
pe plajă, din trupul meu și al tuturor pescărușilor
vor crește cândva mari castele pustii de nisip,
flori de un roșu metalic în amurg.
vara va fi tot mai fierbinte, tot mai stăpână
peste cer, ape și pământ,
tot mai singură într-un coșmar fără sfârșit.


selfie sub nuc

zgomotele intră-n amiază, sângele ei amărui miroase a frunză de nuc,
pașii târșiți ai tăcerii în papuci roz de plastic
se adună lângă tomberoane cu resturi și câini vagabonzi,
cu blata orientalis fojgăind printre cărți aruncate.
cineva își face ordine în bibliotecă, împodobește
asfaltul cu litere în toate culorile curcubeului.
ca și el, noi, ceilalți anonimi, am uitat să scriem,
degetele știu doar să apese pe clape:
țâșnesc emoticoane-n văzduh, printre vrăbii și porumbei autentici.
probabil că mâine, pe cerul patriei vor înflori buchete mari
de popcorn pentru banchetul îngerilor.
moartea ține o pisică în brațe și-și face selfie sub nuc;
din când în când, împinge literele cu piciorul, înapoi,
în cărțile de lângă tomberon.
amiaza sângerează amărui, coaja ei verde intră-n asfalt și parastasul începe.


mâini parfumate

tufele de caprifoi se încolăcesc, mușcă lacome
unele din altele și împreună din spațiu,
până-l fac verde-închis, ca pădurile de pe Ciobănuș;
în amintire, muntele acela singur sub cerul golit de îngeri și sfinți,
albastru ca ochiul rămas în urmă al lui Dumnezeu;
aici, în unica noastră realitate, smoala curge pe străzi,
ecranează privirea spre alt orizont,
năclăiește obiectele și ființele devenite obiecte.
suntem mașini second hand pentru turnătorii de asfalt,
pentru constructorii de poduri și catedrale
prin care nimeni nu mai trece, nimeni nu mai respiră.
caprifoiul cucerește totuși, cu mâinile lui blajine
și parfumate, de mamă îndurerată,
clipele care ne despart de moartea lucidă, de somnul vegetal


Istorie literară

Ionel POPA

PAVEL DAN
Prozele cu subiect istoric

Aşa restrânsă şi cu bucăţi nedefinitivate, opera lui Pavel Dan, ideatic, compoziţional şi chiar stilistic este creaţia unui puternic talent răpus tragic înainte de împlinirea vârstei de 37 de ani. Ea întregeşte tripleta de aur a prozei Transilvaniei: Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu.
În stilul său metaforic-sentenţios, G. Călinescu scrie în Istoria literaturii române… (1941): „Paginile lui Pavel Dan nu sunt decât nişte cartoane – studii pentru o mare compoziţie, sunt totuşi remarcabile şi aşa. „Divinul” critic mai notează: „avea talentul de povestitor al lui Slavici şi ochiul observator al lui Rebreanu.”
Textele lui Pavel Dan le putem grupa în jurul a trei nuclee tematice: lumea satului din Câmpia Transilvaniei; lumea oraşului (cu termenul de referinţă Clujul din anii studenţiei şi Blajul din anii de dăscălie) şi istoria. Ceea ce trebuie subliniat e că cele trei teme formează o unitate intrinsecă a Weltanschaung-ului tragic al scriitorului.
Iobagii-1784 vede lumina tiparului în ziarul „România nouă” din Cluj, în 1937, nuvela fiind câştigătoare a premiului întâi la concursul de proză organizat de respectivul ziar. Într-o scrisoare din Viena adresată lui Ion Breazu, Pavel Dan scrie despre nuvela sa următoarele: „E o nuvelă inegală, slabă de tot uneori; o ştiu eu înaintea tuturor, dar ce poţi face într-un spital de cancer, în mijlocul celei mai groaznice suferinţe, când eu însumi abia puteam sta la masă un ceas pe zi?” (apud Ion Vlad). Înalta conştiinţă scriitoricească justifică autoaprecierea draconică.
Schiţele Îl duc pe popa şi La închisoare, anticipând tematica istorică a Iobagilor, sunt publicate în revista „Blajul” nr. 1 şi, respectiv, nr.5/1934. Aceste două schiţe evocă starea de spirit a luptei românilor transilvăneni pentru libertate naţională din anii imediaţi izbucnirii Primului Război Mondial: „vremurile erau tulburi. Războiul clocotea de mai bine de doi ani […]. La o zi a târgului, un biet creştin care a bătut cu degetul o oală şi a zis că a fost dus la poliţie şi bătut, de întorcându-se acasă, a murit pe drum. Gazetele maghiare ţipau ca din gură de şarpe împotriva ”. (p.63; toate citatele sunt din Pavel Dan, Scrieri, col. „Scriitori români”, 1965).
Puterea şi demnitatea preotului român izvorăsc din duhul pământului. La despărţire, sătenilor, care l-au condus până la hotarul satului, le lasă un testament: „[…] să nu vă uitaţi legea şi graiul; legea românească şi graiul românesc, moştenit de la părinţi. Pentru asta oricât veţi suferi, veţi fi cu conştiinţa împăcată că v-aţi făcut datoria şi veţi îndura suferinţele oricât ar fi de grele. Atât vă spun.” (p.69). Din prima schiţă demnă de reţinut este şi imaginea de Pieta a preotesei care cu ochii îşi petrece bărbatul arestat. Şi din schiţa La închisoare găsim o imagine memorabilă – parcă anticipând martirajul atâtor preoţi şi intelectuali români din temniţele comuniste. În închisoare, preotul Mare (eroul şi din prima schiţă): „Într-una din zile îşi aduce aminte că era Ziua Crucii. Deschise cartea de rugăciuni dar nu vedea să citească. Începu să cânte . La început cânta încet, temându-se, apoi prinse curaj şi sub bolţile închisorii cântecul se strunea limpede, alinător.
Guzganii se retraseră în găurile lor şi ascultau; în întunericul temniţei plutea ceva luminos şi sfânt.
Preotul avea glas puternic de tenor, care acum tremura puţin.
Cântând i se păru că din chiliile vecine îl ajută alte glasuri. Tăcu şi într-adevăr cineva cânta. Nu putea recunoaşte vocea. Începu să cânte iar, dar de data aceasta mai puternic.” (apud Constantin Cubleşan, p.45-46).
Aşa neterminate, cele două proze sunt de mare vigoare ideatică şi etică.
Chiar dacă mai trebuiau unu-doi paşi până la piscul Urcăneştilor, nuvela Iobagii e un text de mare valoare; el conţine invarianţii şi determinanţii specifici prozei lui Pavel Dan.
Nuvela evocă un episod din răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan. Prima remarcă: târziu, în scenariul epic este menţionat locul acţiunii, până atunci sunt indicate doar câteva repere geografice pentru ceea ce se numeşte Câmpia Transilvaniei cu fundalul Apusenilor, „Ţara Moţilor” răsculaţi: „Din capul satului,[…] cale de o jumătate de zi, între un şir nesfârşit de dealuri golaşe, rupte, împădurite ici-colo, cu ochiuri pe sub coaste unde se îngloadă vitele şi sălăşluieşte dracul, se întinde Valea Urcii. Nu că ar curge pe acolo o vale să poată purta măcar o morişcă cu o piatră, cum s-ar crede după nume, ci, ia, un biet părău răpănos, care vara, când e lipsă mare de apă, seacă, iar primăvara se umflă, dă peste rât, trece drumul de alături în holdele de stânga, şi nici n-ai crede ce prăpăd face. Smulge răzoarele, sapă şanţuri în locul oblu, ba ia şi câte bucată de holdă şi o duce în râu la vale până ştie unde.” (p.236-237).
Având în vedere poziţia în scenariul epic al nuvelei, putem considera descrierea Văii Urcii o mică alegorie a istoriei (a istoriei locului), o imagine cu putere de premoniţie a răzvrătirii iobagilor de pe moşiile grofului Toroczkay din Ţigăreni – toposul acţiunii.
Nuvela începe într-un mod inedit, neurmând canonul realist al evocării unui eveniment istoric crucial. Prima propoziţie aduce în prim-plan figura „nebunului” Filimon – fiinţă însemnată: „Filimon şade pe un răzor înalt şi ierbos, o fişcă tomnatică pe care, ascunsă cum e între bucate, vara n-o taie coasa, şi toamna, când îmbătrâneşte, n-o mănâncă vitele, sta, şi iarba împrejuru-i creştea peste cioarecii de pănură albă, peste ţundră, se urca în sus până la barbă, amestecându-se cu pletele cărunte revărsate peste umeri [imaginea ne aminteşte de anume versuri eminesciene].
Văzut de departe, printre cei doi boi, care, sătui rumegau, dormind în lumina neputincioasă a unui răsărit de toamnă, moşneagul cu barbă proptit în bâtă, privind departe, dus, părea mai degrabă regele ierbii, care a ieşit într-o asemenea singurătate cu boii la păscut. Şi acest rege era tăcut şi trist, ca iarba, ca toamna.” (p.228). Alături de Filimon se află Sf. Petru.
Imaginea de icoană ţărănească ne duce în fabulosul popular. Primul care a semnalat acest lucru a fost poetul Radu Brateş, prietenul de-o viaţă al prozatorului: „Uneori peste tenta folclorică se suprapune stilistica picturii pe sticlă, desenul disproporţionat şi naiv al iconarilor noştri vechi. Imaginea sfinţilor cu dulame şi chei de aur din icoanele de pe păreţii caselor ţărăneşti i-au rămas copilului pe retină şi tehnica lor se recunoaşte în portretul hieratic şi totuşi uman al sfântului Petru […]” (Radu Brateş, Pavel Dan – linii pentru un portret, în vol. Publicistică, 1929-1948; 1965-1973, Ed. Napoca Star, 2017, ediţie de Liana-Tereza Biriş). Filimon, creaţie şi duh al Pământului, vine din illo tempore şi priveşte profetic spre viitor. Dar iată şi portretul Sf. Petru cu care Filimon stă de vorbă: „Sfântul Petru era bătrân, fără păr pe cap, numai pe margine avea câteva firişoare albe, care îi stau ca o coroniţă prea largă. Peste ţundra lungă până la pământ era încins de două ori cu o sfoară groasă de care atârna o cheie mare, cât cea de la pivniţa baronului; doar atâta deosebire că asta era de aur.” (p.229).
Dincolo de detaliile care personalizează cele două chipuri, există câteva similitudini între cei doi: sunt îmbrăcaţi ţărăneşte; sunt bătrâni; sunt trişti şi îngânduraţi. Aceste trăsături comune îşi au tâlcul lor: Sf. Petru pare proiecţia gândurilor şi sentimentelor lui Filimon. Cei doi stau de vorbă ca doi ţărani vecini, care s-au întâlnit la gard ori la portiţa dinspre uliţă. Filimon cere sfântului:
„-Uitaţi-vă, Doamne, şi spre satul nostru. (pluralul politeţii include şi pe Dumnezeu)
-Ne uităm în toate părţile unde sunt necazuri şi suferinţe. La voi sunt multe …
-Ne omoară [continuă Filimon] cu muncile, cu corvezile. Ne bat şi nu ne dau de mâncare. Lucrăm şi în ziua de Crăciun. N-au nici milă, nici suflet. Suntem goi şi desculţi şi vine iarna […]
-Nu e nici o dreptate pe lumea asta, zise Filimon privind spre castel.
-Nu, dar se va face azi, mâine. Porunca e dată de cel de sus, de la Tatăl. Întârzie puţin pe drum, căci e cale lungă de la cer până la pământ. Şi trebuie să treacă şi pe la împăratul, s-o vadă şi el.
-Atunci nu e nimic de aşteptat. O s-o schimbe iar. Împăratul e cu domnii. […]
-Cine ştie cum o să mai iasă şi asta până la capăt… Au mai fost ele porunci şi dreptăţi (Filimon dete din capa zădărnicie şi strânse din buze). Dacă Dumnezeu nu numai ar da poruncă, ci tot el, drăguţul, s-ar ocupa s-o ducă la împlinire, am avea vreo nădejde. […] Hm… bătrân eşti, sfinte Petre, ai uitat cum e lumea.
-Lumea e rea, o ştiu prea bine, că am colindat-o de atâtea ori de când sunt, şi cruciş şi curmeziş. Dar ce pot eu face? Arăt celui Preaînalt necazurile şi îi zic: . Iar el zice: < Voi da poruncă>. Apoi uită, şi lucrurile rămân tot ca mai înainte. Acum însă cu iobăgia s-a isprăvit. S-a săturat şi dânsul […]. A şi trimis poruncă aprigă ca să-i lase pe oameni din iobăgie şi să le dea pământ. […]
-Doamne, Doamne, adu ziua asta mai degrabă! S-o văd şi eu. Adu-o, Doamne! Că mi-a rupt coasta, mi-a spart capul şi m-a bătut de am zăcut opt luni.” (p.230-232)
Am abuzat de citat din cel puţin trei motive: dialogul dintre Filimon şi Sf. Petru este important pentru structura şi desfăşurarea epicului: ilustrează aliajul preţios obţinut din amestecul realismului cu fabulosul folcloric cu ascendenţă în mit (o caracteristică a celor mai realizate pagini din opera scriitorului); „povestea” pe care Filimon mereu o spune în sat este jalba în care sunt trecute necazurile, suferinţele şi dorurile iobagilor; dialogul e ilustrativ pentru arta scriitorului în a surprinde gândirea şi psihologia ţăranului; în naivitatea sa ţărănească, Filimon e încredinţat că a stat de vorbă cu însuşi Sf. Petru şi crezând în vorbele lui, cum că la sfatul Preaînaltului, „împăratul i-a dat slobozenie lui Horia să isprăvească el cum o şti cu domnii”, visul-dor devine realitate.
Dinspre sat, strigă Dumitru, fratele său: „Filimoane! Măăi Filimoane, măăi! Vină cu boii acasă! Filimon tresări, ca şi cum s-ar fi trezit acum dintr-un somn greu” (p.232).
Coborând în sat, Filimon vede din nou realitatea dură a iobăgiei. Pana realistă, viguroasă a prozatorului notează detaliile acestei realităţi: „Prin curţile neîngrădite ieșise la soare bătrâni ruinaţi de muncă, rupţi de bătăi şi lipsuri. [Copiii] erau slabi, cu feţele scorţoase, cu burţi mari.” (p.233) Veronica, cea mai răsărită dintre copiii lui Dumitru, „era o fată cam de nouă ani, prea înaltă pentru vârsta ei, subţire şi galbenă ca o plantă crescută la întuneric […] obrajii scofâlciţi şi ochii aprinşi de foame şi de o veşnică frică” (p.235). Toate personajele (se va vedea şi în continuare) au pe chip, în priviri, pe trup stigmatul sărăciei. Capitolul se încheie tragic, cu moartea lui Dumitru. Ajuns prea târziu la aratul moşiei baronului ungur, este bătut sălbatic de acesta. Cu o ură şi dispreţ fără margini, porunceşte „şpanilor” săi: „-Luaţi-l de aici. Să umble plugurile şi să nu murdărească ţarina maghiară cu sânge de valah puturos.” Scena uciderii lui Dumitru de către grof nu are o semnificaţie individuală şi de simplă întâmplare, ci una generală, ilustrativă pentru condiţia ţăranului român supus asupririi naţionale şi sociale; moartea lui Dumitru este dovada concretă a celor spuse de Filimon lui Sf. Petru.
Înainte de a evoca răscoala, în capitolul trei autorul construieşte (acesta este termenul potrivit) imaginea personajului colectiv, , o pagină antologică. Scriitorul şi-a însuşit temeinic lecţia lui Liviu Rebreanu (în text mai sunt exemple pentru această afirmaţie): „Şaizeci de femei stăteau înşirate în apă. Desprindeau cânepa topită din şiragurile acoperite cu glii, proptite cu pari de fundul lacului. Cele de la mijloc intrau în apă până la brâu, treceau celor de la margini, unde apa era mai limpede […] cu amândouă mâinile o loveau de apă cu toată puterea, apoi o treceau printr-o parte şi, după ce o ridicau deasupra capului, iar o izbeau de apă” (p.240). Copiii mai mari trudeau alături de mamele lor, punând cânepa să se scurgă, cei mici zgribuleau de frig pe mal. Din când în când, câte o femeie ieşea din baltă să-şi hrănească pruncul ce plângea în covată, dar din sânul „ud şi strâns de frig” copilul nu avea ce suge. Plângând se uită în ochii mamei „Parcă ar fi vrut să întrebe ”. La răstimpuri ieşeau din apă bătrânele „cu trupuri istovite, pe a căror picioare se vedeau venele groase ca degetul […] şi se aşezau istovite pe pământul rece.”, iar „Câte o fată bătrână” cânta o doină de jale şi dor; cânta cu gândul la voinicul ivit din codru care o ia „de mijloc, o urcă pe cal şi fuge cu ea în lume”. Aceste fiinţe (fete) nu au parte nici de legea firii.
Tabloul mare e un ansamblu de panouri (mici tablouri): ; ;.
Un element important pentru compoziţia textului şi sensurile lui etice e sistemul opoziţiilor. În funcţie de termenii lor (individ/ individ; individ/ grup; grup/ grup) au intensităţi diferite. Scenele care le conţin sunt elaborate cu mare atenţie pentru a obţine efectele urmărite. În primele două clase de opoziţii elementele opozabile sunt minime şi au rostul de a insufla viaţă fiecărui membru, toate concentrându-se pe un gest, pe o trăsătură psihologică. Evident, cea mai puternică opoziţie, care fundamentează trama nuvelei şi sensurile ei, este cea dintre iobagi şi grupul nemeşilor unguri strânşi la banchetul de la castelul baronului Toroczkay.
Tabloul grofilor strânşi la petrecere e construit, ca şi cel al femeilor la muncă, din mici medalioane – portretele convivilor. Chipurile acestora sunt caricaturale, chiar groteşti, realizate într-o pensulaţie expresionistă (şi tabloul e realizat într-o pensulaţie expresionistă, dar dramatică): bătrânul baron Taroczkay Geza dă „mereu din cap ca o jucărie stricată” din pricina multului vin băut la viaţa sa; baroneasa Elvira, soaţa baronului cel tânăr „mic şi neastâmpărat”, e cu „două palme mai înaltă decât soţul ei, are părul galben”, „gâtul lung” şi „nas de pasăre”; pastorul catolic David e „un omuleţ gras, cu capul rotund şi faţa lucitoare, de parcă veşnic se topeşte şi curge săul de pe ea”; pastorul calvin Tohati e un „adevărat maghiar, cu gâtul gros, ochi mici, dinţi puternici, laţi şi cu o frunte mică împădurită până la ochi cu un păr roşcovan, creţ. Râde enorm şi vorbeşte tare, căscând o gură mare, băloasă de peşte de baltă bine hrănit.” (p.242-243)
Pentru un moment, naratorul părăseşte grupul convivilor, îndreptându-şi privirile spre curtea castelului plină de iobagii din patru sate veniţi după „premândă”. Alături de câţiva bătrâni, câteva femei şi copilandri, grosul îl alcătuiesc bărbaţii „strânşi în grupuri, proptindu-se în bâte lungi, în furci, sape şi alte unelte, căci unii au venit de-a dreptul de la câmp” (p.244). Tensiunea dintre cele două grupuri total opuse este surprinsă de discuţia în contradictoriu dintre baron şi pater despre iobagii valahi. Tensiunea discuţiei are o linie ascendentă, ca să se frângă brusc când în sala cea mare a castelului pătrund ecourile puternice ale celor ce se întâmplă afară. Baronul, în orgoliul său de stăpân maghiar absolut şi cu dispreţ total faţă de români, nu vede şi nu aude ce se întâmplă dincolo de zidurile castelului. Pater David, care urăşte şi dispreţuieşte cu aceeaşi râvnă pe „valahi”, este mai realist şi înţelege ce se întâmplă.
Pentru a convinge pe pater David şi pe ceilalţi musafiri de adevărul său, baronul trimite numai trei husari înarmaţi doar cu bice, pentru a da năvală asupra mulţimii de iobagi. Convivii îşi ascund neliniştea sub masca bunei dispoziţii (golesc pahar după pahar) şi a verbozităţii, privind pe furiş spre pater care privea pe geam ce se întâmplă afară: „Se auzi mai întâi un urlet prelung, urmat de o întreită, cumplită înjurătură ungurească. Erau husarii care, călări, dau năvală asupra mulţimii. Apoi izbucniri de spaimă, tropot, vuiet, învălmăşeală” (p.248). Doar în trei propoziţii scurte, în care nucleul epic şi cel semantic îl constituie verbele şi enumeraţia nominală din final, de o expresivitate sonoră puternică, autorul relatează ce se petrece în curtea castelului. Imediat, pentru efectul de simultaneitate, naratorul se reîntoarce la convivii grofului. La îndemnul acestuia de a spune ce vede, pater David nu răspunde, îngrozit, nu de moartea husarilor, ci de frică, scoate doar un oftat gata să se prăbuşească. Petrecăreţii amuţesc, Chipurile şi reacţiile lor devin groteşti.
Capitolul VI, structurat în patru secvenţe, narează pregătirea iobagilor pentru a termina ceea ce au început în curtea castelului. În liniştea misterioasă şi ameninţătoare ce domneşte peste sat, iobagii îşi dreg uneltele: Tăndosul pe pragul tinzii pune o coasă într-o coadă; feciorul său – un copilandru – ciopleşte o măciucă; bătrânul Muscanu îşi drege îmblăcii; Buzatu îşi bate sapa. „Când se risipi toată negura de peste sat, lăsând în urmă casele, pomii desfrunziţi şi totul ud ca după ploaie, se ivi în deal, la un stat de om de la pământ, o pată mare roşietică.” Asemenea imagini vizuale sau auditive cu putere de premoniţie mai sunt în nuvelă. Ele şi celelalte semne ale sărăciei şi asupririi naţionale creează fundalul tragic al nuvelei.
Pe culmile satului, la chemarea clopotelor trase în dungă, s-au ivit iobagii din celelalte sate. Castelul grofului fu înconjurat de „o mare [de] securi, de sape, furci şi tot felul de arme”. În mulţimea de răsculaţi alături popa Constan, conducătorul lor, se află trimisul lui Horia, Ion Oargă, căruia moţii îi ziceau Cloşca.
Husarii care păzeau se făcură nevăzuţi. Răsculaţii sparg poarta şi năvălesc în curte luând cu asalt cămările, odăile, pivniţa mare încât „te puteai întoarce cu carul”, hambarele şi grajdurile cu vite, oi, păsări. Iobagii răsculaţi s-au trezit în prezent până acum doar în halucinaţiile lor provocate de foame: „Când văzu încăperile pline cu slănină, şunci, butoaie cu untură, vasele cu mere [struguri]. O mare de bunătăţi” Popuţa, văcarul satului, începu să plângă exclamând: „-Doamne, atâtea bunătăţi pot fi pe pământul ăsta sărac!”(p.259). În stare de halucinaţie Popuţa „Deodată sări sprinten şi, punând mâna pe gradina unui butoi, se scufundă în unsoare până la brâu. Şi începu să joace înfuriat:
-Acum, na mâncaţi, opincilor, şi vă săturaţi…” (p.259).
Sărăcia şi veşnica foame au dat gestului o dimensiune de fantastic grotesc, dar care nu provoacă zâmbet, ci cutremur.
Mulţimea, în ura ei demenţială, e o mare cuprinsă de furtună. Revolta şi actul justiţiar, pedepsirea cu moartea a stăpânilor şi a slugilor lor, iau proporţii apocaliptice. Pedepsirea celor care, potrivit filosofiei ţăranului român, nu sunt oameni în lumea lui Dumnezeu îşi are motivarea în crunta asuprire naţională şi nedreptate socială. Cruzimea scenelor a fost motivată (e drept, mai bemolat) prin influenţa naturalismului. Fals! Scriitorul e departe de plăcerea zolistă a descrierii sub lupă a actului violent şi instinctual-ereditar până la vulgaritate, sub pretextul obiectivităţii. Scriitorul nostru menţionează doar instrumentele execuţiei, imaginile fiind realizate în tehnică expresionistă vărsând realismul într-o viziune fantastic-apocaliptică. Scenele de cruzime primesc în nuvela Iobagii încărcătură simbolică: nimicirea din rădăcini a răului în sine şi de distrugere a uneltelor asupririi naţionale şi nedreptăţii sociale (cf. Ctin Cubleşan). Tot în mod expresionist sunt realizate pasajele descriptive de natură. Pavel Dan nu este un peisagist impresionist şi nici grefier al naturii, ci interpret al ei, obligând-o să ia chipul lumii interioare a personajelor. Nuvelei Iobagii nu-i mai putem aplica formula „Et in Arcadia”, ci „Et in Infernum”.
La sfârşitul nuvelei realizate printr-un montaj specific celei de-a şaptea arte, reapare Filimon -Sf. Petru aducând unul din instrumentele de înfăptuire a justiţiei şi de înlăturare a răului.
De pe „răzorul înalt ierbos” Filimon şi Sf. Petru au regizat revolta iobagilor. Tot ce s-a întâmplat a avut şi o poruncă transcendentă.
Opera unui mare scriitor la fiecare (re)citire îţi dă sentimentul descoperirii. Un astfel de sentiment trăieşti ori de câte ori te (re)întâlneşti cu opera lui Pavel Dan.

Bibliografie
1. Nicolae Balotă, Pavel Dan în vol. De la Ion la Ioanid, EE., 1974
2. Ion Vlad, Pavel Dan – Zborul frânt al unui destin, Ed. Dacia, Cluj, 1986
3.Constantin Cubleşan, Pavel Dan – Prozatorul Câmpiei Transilvaniei, Ed. Limes, Cluj, 2007
4. Ionel Popa, Reîntâlnire cu opera lui Pavel Dan, în vol. Citiri şi recitiri din literatura română II, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2016


Gina ZAHARIA

licori

lasă că am eu un coș unde putem aduna
toate vorbele aruncate în grabă
le vom trânti peste fânul de anul trecut
din care am cules ierburi de leac și le-am uscat în podul casei
din când în când ies cu licorile pe drum
și strig cât mă ține gura
că toate sunt de folos numai să nu întreci măsura
altfel le voi așeza în fața unui arc cu ținta departe
să se învețe minte că tot ce e în plus strică
și cine face slalom în dragoste așa să pățească
și să nu mai lase niciun vraci să pună literele cap la
cap
într-o pagină goală
nu voi uita rujul ochelarii de soare și o carte cu imagini din sufletul tău
dar voi neglija să fixez ceasul așa încât să se oglindească în el
cascadorii veniți să întoarcă timpul nostru pe dos
nu zic
să-și facă treaba
dar nu vreau să știu la ce etaj au urcat iubirea
nici dacă face parte din trupa lor
eu voi avea grijă de lucruri simple adică aș putea trece prin urechile acului
un elefant
și mă mai gândesc dacă îi voi întinde tot câmpul cu
maci
să-l prăpădească

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share