Spații culturale nr. 65 (3)

FAPTE CULTURALE
Festivalul-Concurs Național de Literatură „Alexandru Macedonski”
ediția a VI-a, București, 2019


Cele două secțiuni ale Festivalului organizat de Asociația Macedonenilor din România – debutanți și consacrați – a reunit scriitori de vârste diferite. Juriul a fost alcătuit din Gheorghe Burdușel, Roxana-Mihaela Cîrțu, Emilian Mirea și Aurel Baros (președintele juriului, aflat peste hotare la momentul galelor).

Sâmbătă, 8 iunie, într-o sală a Bursei de Valori București, au fost acordate premiile celor care au concurat la poezie și proză, în calitate de debutanți. Premiul I a mers la Craiova, la Elena Bălășanu, cunoscută deja în mediul literar al zonei; premiul al II-lea a fost acordat unui licean din Suceava, Vlad Berariu, care a recunoscut că și-a amânat majoratul pentru a veni la București. Pe locul al III-lea s-a aflat secretarul de redacție al revistei „Spații culturale”, Silvia-Ioana Sofineti, cunoscută mai mult pentru eseu și critică, decât pentru poezie. Apoi au fost decernate premiile pentru debutanți în domeniul prozei: premiul I – Ion Calotă (avem la redacție un volum de poezii semnat de dumnealui); premiul al II-lea – Viorica Referendaru Borisov, prezență cel puțin inedită; premiul al III-lea – Denisa Arcip, reprezentată de colegul Vlad Berariu. Fiecare dintre aceștia a spus câteva cuvinte despre propria activitate literară (pe ecranul din spate rulau, de altfel, informații despre fiecare), apoi câștigătorii au citit poemele sau o parte din proza cu care s-au prezentat la concurs.

A doua zi, 9 iunie, în aceeași sală, a fost rândul consacraților – poezie: premiul I, Geo Vasile; premiul al II-lea, Gela Enea (reprezentată de laureata de anul trecut la secțiunea poezie debutanți, Eleonor Mircea); premiul al III-lea, Savu Popa. La proză: premiul I – Mircea Băduț; premiul al II-lea – Nicolae Șimonați; premiul al III-lea – Mioara Anastasiu (reprezentată de fiul dumneaei).
Ambele gale au început cu discursul organizatorilor, în română și în macedoneană, și s-au finalizat cu recitalul de poezie rimată al unei actrițe. Emilian Marcu a remarcat numărul mare de participanți, mai ales la proză, precum și dificultatea de a alege primii trei clasați.
Per total, o atmosferă răcoroasă în zile caniculare, oameni calmi, senini, dar și emoții, mai ales printre debutanți.


Petruț PÂRVESCU

prima eclipsă de soare în păcala făgeţelului

cer soare lună stele ziua în amiaza mare
toate erau acolo şi eu le-am văzut

am văzut
prima eclipsă de soare în păcala făgeţelului
pe valea vezii la deal dincoace de piteşti
tata mama şi fraţii mai mari
am privit ore întregi cerul până dincolo de sat

am văzut
şi am auzit direct prin ciobul de sticlă afumat
cum au venit vârcolacii
au muşcat din soare şi au orbit
de s-a făcut dintr-o dată noapte
în toată păcala făgeţelului
şi alte câteva sate

şi ne-a pus mama
în genunchi (dumnezeu s-o ierte)
să ne închinăm acolo jos în bătătură
pe săturate
până s-a făcut ziuă!…


pe noroia şi pe gârla vezii zburau OZN-uri

cer soare lună stele
lumi paralele care nu există

lumea în păcala făgeţelului vorbea în şoaptă
pe la garduri
pe la poartă
pe la pârleaz ca vecinii
mai ales seara după ce se culcau găinile
că au văzut ei
că au auzit ei cu ochii lor farfuriile alea zburătoare

noi
am luat-o de bună curioşi ca tot omul
grămadă
direct prin aluni pe ududoi spre gârlă
înarmaţi cu pietre bâte şi bolovani
(unul luase de acasă o cruce mică de lemn
pentru colaci să-i sperie pe împeliţaţi)

când am ieşit în vale se făcuse seară
amurgea
iar soarele cobora spre arini dincolo de bâgeşti
peste mârghiţă
ca o farfurie de lut roşie mare uriașă

degeaba
tot satul o ţinea aşa una şi bună
că au văzut şi auzit ei farfuriile
şi pe soare
şi pe lună

ba chiar ne ameninţau
(vezi doamne)
să nu umblăm teleleu brambura pe coclauri
că zboară farfuriile ălea
direct din gârla vezii pe noroia la vale

aiurea
ziceam noi
şi căutam mai departe vreun ciob acolo rătăcit
sau barem vreo lingură!…


uliţa nimănui

anno domine

undeva în europa de sud-est primăvara
ziua vederii

de la rasărit soarele ochi curgea pe pământ
pe garduri pereți și-n bătătura omului
numai gheorghe a lu’ dascălu’ era nedumerit
că ar fi zis
nu vă dau bă pământu’ meu
nici pădurea
nici boii
că vin americanii

și anii au trecut

de unde să știe nea gheorghe săracu’
că americanii îl vânduseră pe ascuns rușilor
așa fără pic de rușine
că trebuia să treacă prin pușcărie
să dea pământu’
pădurea
și boii
ba chiar să pună degetu’ ăla bătucit pe hârtie

uite
zicea acum chelu’ lu’ rață
stând pe bancă la poartă cu gheorghe
răsucind o țigară de foi puturoasă
că veniră bre americanii

ce folos cădea pe gânduri gheorghe
prea târziu pentru noi
prea târziu
și arăta cu mâna ulița goală
pe cer soarele părea că vine acum de la apus

mă uit
văd şi aud prin peretele zilei

din păcala făgeţelului
toate satele acestui neam sunt la fel
lucruri şi fiinţe asemănătoare arhivelor
mai mult semne şi noduri aruncate acolo pe răboj
cu ţărani dobitoace morminte blide şi acte
TOATE de-a valma au luat-o de o vreme la vale

trec
urcă prin noaptea luminii
calea fără de început şi fără de sfârşit a robilor

doar stelele cad din cer uneori în tăcere
dintr-o noapte în altă noapte
mereu şi mereu tot mai des
peste păduri peste livezi peste ape
nimeni pe afară pe aproape prin vecini ca să vadă
cât e de târziu cât de departe

doamne
nici un război şi o mie de păci în patria fără frontiere
acolo unde doar bătrânii au rămas
undeva pe la porţi
numere si litere negre pe cruci albe de sare

n i c i u n r ă s p u n s l a c â n t a t u l c o c o ş u l u i
î n o g r a d a p r a g u l u i

amintiri singure
decupate din albumul de familie
fiii şi fiicele unor alese dezmoşteniri
drumuri de piatră cu opincile-n spate
printr-o europă străină
ciudată
după o revoluţie ratată
înalţă la paris londra madrid sau roma
monumentul acela promis mereu românilor

anno domine
undeva în ţara mea la ţară primăvara
când pomii din livadă urcă-n cer şi iau foc
m-am pomenit ziua-n amiaza mare vorbindu-VĂ singur!


caravana

venea rar ca sărbătorile
caravana
toamna târziu după ce strângeau recoltele pe câmp
şi cădea prima brumă în sat

cu roți frumoase de cauciuc negre
dinţate în râuri adânci pe margine
cu aeru’ deasupra vâlvoi în bojogi argintii
faruri şi difuzoare mari rotunde în pâlnie mică

trecea încet
la pas pe uliţă strigând în gura mare
să vadă
şi să audă bine tot satu’
până dincolo de vedea la bâgeşti
cum se dă filmu’ la noi la păcala

oameni şi femei
bătrâni şi copii
aşteptam cu toţii să apună soarele peste hârsu’
eu frate-miu gogu al lu’ târlă mardeiaşu’
călin ochiosu’ mărioara lu’ mălai
luciu găbrian aneta genă şi ghiorghiţă pupăză
ne şi făcusem planu’

fiecare
cu două ouă de găină mari proaspete
care să nu treacă cercu’ lu’ nea’ mărin găzaru’
la magazin
rezolvam problema

a lu’ mânzatu’
gălbează ăla mic mâncat de vărsat
nu avea niciun ou
le mâncaseră ai lui la prânz pe toate
şi începuse neică să urle şi să bocească
aşa din senin
ca apucatu’

păcat

seara
la şcoală
după ce au pornit cu greu motoru’
şi s-au stins felinarele în clasă
filmu’ a început să umble
şi să vorbească singur
pă părete
aşa de frumos şi colorat!..


Mihaela MALEA STROE

Întâlnirea care schimbă totul

Pe când așeza receptorul în furcă, aruncă o privire fugară pe fereastră și constată că da, e senin, e foarte senin și probabil peste zi o să fie bine, frumos și cald. O să fie o zi călduroasă de 28 august.
Prognozele meteo anunțau peste 25°C în toată țara și stropi binevoitori de ploaie pe ici-pe colo, doar trecător, cât să împrospăteze, să curețe atmosfera fără să supere pe nimeni.
În drum spre gară, Bogdana recapitulă ce-i spusese Radu Savin la telefon, ca să nu uite ce are de făcut. Repetă și „Svoboda, Svoboda”, tot ca să nu uite, Doamne apără, cum se numește personajul-cheie al zilei, apoi se eliberă de grijă spunându-și că, dacă o va stânjeni vreun lapsus, memoria asociativă îi va veni, de bună seamă, în ajutor: îl cheamă Svoboda, ca pe cehul tragic din romanul ăla… „Nu-i rău să citești, că – uite! – în vremuri excesiv de încărcate cu informații și activități reziduale, cum sunt vremurile de-acum, încă te poți bizui pe un nume întâlnit într-o carte, fără ca asta să însemne bovarism. Svoboda, personajul tragic.”
La ora menționată – tren expres de mare viteză și confort, staționează doar un minut. În grabă, călătorii urcă și coboară, se agită, se izbesc unii de alții. Forfotesc. Peronul – foarte, foarte aglomerat, mult mai aglomerat decât în cea mai pesimistă închipuire a Bogdanei.
Așteptă puțin, să se decanteze mulțimea, și zări un grup relativ compact, „asta o fi delegația”, câțiva bărbați, câteva femei și…
— Domnul Svoboda? întrebă, apropiindu-se cu mâna întinsă spre a face cunoștință, Bogdana. (Mizase pe intuiție și… el era!)
— Da, Bogdan Svoboda, confirmă bărbatul și dădură mâna. Dumneavoastră?
— Bogdana Serafim, de la „Hyperion”, îmi pare bine de cunoștință. Mi s-a încredințat plăcuta misiune să vă conduc, pe dumneavoastră și pe cei ce vă însoțesc, la hotel „Apolodor”, unde veți fi cazați și pe urmă la sediul firmei. Pe traseu, o să vă informez asupra programului. Am considerat că un program comunicat prin viu-grai e mai puțin glacial decât clasicele pliante…
Bogdana avea oroare de discursurile formale, pe care le găsea absurde și ridicole. Uneori se bâlbâia sau se bloca tocmai pentru că situația oficială îi impunea să spună convingător lucruri care ei, personal, îi erau indiferente. Văzând că Svoboda nu prea ascultă bâiguiala ei introductivă, i se luă piatra de pe inimă: putea să renunțe la monologul ăsta penibil, pe care nici el, nici ea nu puneau preț. Și gândi „uite că Bogdan Svoboda nu e deloc persoana dificilă despre care vorbește gura lumii…”
Domnul Svoboda era sobru, parcă ușor nemulțumit de ceva, altminteri politicos și, uneori, lăsa să-i scape câte un zâmbet. „Poate se aștepta să-l întâmpine șefu’ ăl mare, cum zice Ducu, dar n-am ce-i face, va trebui să mă suporte pe mine”, comentă în gând Bogdana, în timp ce le vorbea delegaților despre program. Observă din mers că așa, cumva natural, fără să facă nimic ostentativ ca să se impună, domnul Svoboda avea prestanță și, clar, îi domina pe ceilalți, unii dintre ei având tot așa, natural, aerul unor pisoi lingușitori.
— Tu cu ce te ocupi în firmă? se întoarse spre ea curiozitatea lui Svoboda.
(„Tu” adică eu! Ce schimbare abruptă de registru! Mai adineaori mi se adresa cu „dumneavoastră” și-acum… Oi fi având și eu aerul unui pisoi lingușitor de mă ia la pertu fără preaviz?! gândi Bogdana și se zburli în sinea ei. Nu comentă incidentul, cum ar fi făcut în alte împrejurări când, de obicei era suficient să întrebe „Cu mine vorbiți?”, pe ton înțepat, și respectivul se redresa. Dacă asta nu avea efect, întorcea oile la țarc pe de-a dreptul, atenționându-l pe împricinat că termenul de adresare este „dumneavoastră” atâta timp cât ea așa se adresează. Numai cu Peter au stat altfel lucrurile și, multă vreme după ce s-au cunoscut și după ce el propusese ca ambele părți să renunțe la formula de plural politicos și oficial, ea n-a putut să-i spună pe nume sau tu – o dată pentru că se prea obișnuise să-i vorbească la plural, și-apoi pentru că vedea în el un fel de mentor, de senior căruia greu i se putea adresa altfel. După un timp s-a acomodat, a început să-i spună pe nume, iar prietenia ei cu Peter a devenit un dar neprețuit. Acum, pentru că i se atrăsese cu dinadins atenția să nu-l supere pe Svoboda, îi răspunse ca și cum n-ar fi remarcat schimbarea).
— Evident, cu traduceri. Beletristică.
— Și… ce traduci?!
Unda de ironie ascunsă în pauza intenționată din replica lui Svoboda nu-i scăpă Bogdanei și o mică împunsătură de orgoliu o făcu să se răsucească: „e cam arogant domnul ăsta, o fi crezând că sunt femeia de serviciu a firmei?”
— Traduc o realitate în alta. Cât mai fidel…
Bogdan Svoboda o privi cu mai multă atenție, de parcă abia acum începea să o vadă, iar ea continuă:
— Iau o fărâmă de realitate exterioară, o cercetez cu de-amănuntul și o traduc în realitate interioară. Sau invers.
— Și câte „traduceri” ai făcut până acum?
— Doar două, mărturisi Bogdana ușor stânjenită, nu prea am cu ce să mă laud.
— Aaaa! Așadar nu faci parte dintre cei cu patru-cinci traduceri pe săptămână! Mica revelație cuprinsă în exclamația domnului Svoboda părea să fie favorabilă Bogdanei, ironia glisând, prin accent, spre zeloșii cu excesiv de multe traduceri. Spre grafomani.
— Nu. Sunt dintre cei cu două traduceri în… zece ani.
— Să-mi dai și mie să citesc ce-ai scris.
Bogdana se miră în sinea ei că domnul cel important a dobândit interesul de a-i citi cărțile… „Cred că e mai mult curiozitate decât interes. Probabil am zis sau am făcut ceva care l-a determinat să mă privescă altfel, cu alți ochi decât la început, iar acum e curios, caută să numere petele negre de pe aripile mămăruței”.
Dialogul de mai sus, care pătrunsese, imperceptibil, în zona fascinantă a jocurilor de nuanțe paraverbale, se desfășura în contextul celui de-al doilea moment din programul zilei, cel „artistic-surpriză”. Radu Savin o lăsase pe ea cu oaspeții, în timp ce el se agita de colo-colo, ba aducea fursecuri, ba punea câte-o-ntrebare, dacă totul e bine, ba schimba C.D.-urile cu muzică ambientală și mai și vorbea la telefon cu domnul David Iordan care dorea să știe dacă toată lumea e mulțumită.
Și lumea era mulțumită, de ce să nu fie?!
S-au făcut schimburi de cărți și de cărți de vizită, protocolul decurgea fără greș. Domnul Svoboda i-a propus Bogdanei să nu i se mai adreseze cu „dumneavoastră”, dar ea s-a făcut că nu aude, adică de ce i-ar spune ea, lui, pe nume?! Lasă că e bine așa, mai la distanță, ajunge că el și-a permis din senin să-i spună „tu”, din înaltul siguranței de sine cu care l-a înzestrat Cel de Sus, și lasă că o trece ea, cumva, și ziua de astăzi, zi în care ea nu are voie să se aricească fățiș, ca să nu se supere pe firmă potențialul colaborator important.
Bogdana simțea că exagerează, că iritarea asta a ei nu se justifică și că Bogdan Svoboda nu dorea decât să șteargă formalismul din exprimare și, la drept vorbind, ce era rău în asta?! „Pesemne sunt prea obosită și pesemne nu-mi dă pace gândul că n-am ajuns să pun flori și lumânări la mormântul lui Tudor… Ia să mă astâmpăr, că omul ăsta nu mi-a pricinuit niciun necaz, nu mi-a făcut niciun rău!”
Și, întrucât atunci când dăruia, Bogdanei îi era cel mai bine, se lumină dăruind curiozității lui Svoboda a doua ei carte, pe prima, pe „Fatima Doro”, n-o mai avea, dar i-a promis că o să caute pe la prieteni, pe la cunoștințe, un exemplar să i-l trimită mai încolo, peste o vreme. Remarcă, tangențial, că se schimbase ceva, domnul Svoboda zâmbea mai mult când stăteau de vorbă, avea un chip mai senin. Da, se poate, numai că, uite, gestul darului de carte nu e reciproc, Bogdan Svoboda are și el cărțile lui, totuși nu i-a trecut prin minte că, poate, ar fi curioasă, poate ar dori și ea să primească un dar de la el, să-l citească. Sau o fi crezând, în ușoara lui aroganță, că nu e posibil ca ea să nu-l fi citit deja. Dar dacă, dimpotrivă, din modestie nu i-a dat cartea lui – cum ea nu și-a exprimat dorința de a-l citi – pentru ca ea să nu creadă că o obligă la lectură? Saaau… – și asta i se păru Bogdanei cea mai plauzibilă explicație a nereciprocității gestului – din înălțimea poziției lui de domn mare s-o fi obișnuit, de-a lungul timpului, să primească fără să mai dăruiască. Adică ce era dacă i-ar fi dăruit o carte cu autograf?! Cine se crede el, de nu mai dăruiește?! se supără iar, tot nejustificat, Bogdana, că doar se putea, foarte bine, ca Svoboda să fi omis din neatenție, nu din rea-voință, să-i ofere un exemplar din ce-a scris.
Fără să-și dea seama, între sfiiciunea răspunsului că nu are cu ce se lăuda și această revoltă spontană la adresa domnului care nu mai știe să facă daruri, Bogdana începea să semene cu o Bogdană de mai demult: fragilă, dar nesupusă, pornită pe-nfruntare. Și parcă răsăreau în ființa ei nelămurite spaime și încordări de căprioară…
Ducu se ocupa sârguincios de asigurarea unui ambient cât mai plăcut și, peste sală, se revărsau acum, în surdină, primele acorduri din „Boleroul” lui Ravel, la început calm, așa cum calmă și obișnuită se arăta, înainte de prânz, această zi de 28 august.
Bogdana tresări: „nu Boleroul, și nu astăzi, Ducule, te rog, nu!”, dar șeful de birou era prea departe, în celălalt capăt al sălii, nu avea cum s-o audă. Bogdan Svoboda se uita la cartea ei, la fotografia ei de pe copertă și spunea ceva despre tristețe, că ea, deși zâmbește acolo, în fotografie, are privirea tristă, sau zâmbetul, chiar el e trist, sau cam așa ceva. Femeia își struni auzul să nu asculte cuvintele care pătrundeau spre locuri tainice din suflet. Nu era mare lucru ce spunea el acolo, era un comentariu, o observație fină, nimic agresiv, doar că vorbea despre tristețe fără să știe cât de adânc în ființa Bogdanei un suspin tăcut adumbrea, peste timp, seninul zilei. Și, neștiind ce claviaturi secrete ating vorbele lui, poate că Bogdan Svoboda s-a mirat sau a fost intrigat când Bogdana i-a întors spatele, l-a abandonat așa, deodată, fără să spună „mă scuzați!” și, încălcând normele ospitalității, s-a năpustit către locul unde se afla Ducu.
— Dă, naibii, muzica asta mai încet, nu trebuie să urle, știi că „Boleroul” mă tulbură și sunt deja foarte obosită.
— Da’ ce ți s-a năzărit?! N-am dat muzica mai tare, hai să-ți explic (și Ducu o luă părintește pe după umeri): este doar intensitatea liniei melodice raveliene în crescendo natural… nu intra în panică!…
Bogdana se smuci, cunoștea ce „texte” îndrugă Ducu s-o îmbuneze, altă dată ar fi amuzat-o. Nu și acum.
— Taci și fă ceva, schimbă, pune alt C.D., fă ceva!!!
Și, cum seria grăbită a imperativelor îl blocase pe Ducu, se repezi ea însăși să schimbe. Să oprească imediat acel „crescendo natural”. Să ia măsuri logice și raționale pentru a preveni… nu se știe ce… Un ceva posibil, și probabil, și neașteptat?!…
— Da’ chiar că ești „obosită”, conveni șeful de birou, răsucindu-și arătătorul pe tâmplă, ca să-i sugereze subalternei ce înțelege el prin oboseala ei…
— Și dă-le-ncolo de expedieri, Ducule, n-o să piară pământul dacă le lăsăm pe mâine. Eu musai să mă duc la mormântul lui Tudor, că ieri n-am ajuns. O să-i plimb pe oamenii ăștia prin oraș, conform programului, dar aici nu mă mai întorc, mă duc să pun flori și să aprind o lumânare, măcar o dată pe an să fac gestul ăsta.
— Bine, bine, calmează-te, oricum aveam de gând să renunț la expedieri, că și mie mi-ajunge până peste cap. Vin cu voi în oraș.
În timpul vizitei prin centrul istoric, doamna Serafim verifică „baricada” – era la locul ei, intactă, sau cel puțin așa părea să fie. Din când în când, cum cei din grup își tot schimbau locurile și interlocutorii din mers, se trezea în apropierea lui Svoboda. Nu s-a întrebat dacă ea venea spre el, sau el spre ea, sau veneau unul către celălalt, sau apropierile astea țineau, pur și simplu, de mișcarea browniană a grupului. Iar mai târziu, când s-a întrebat, tot n-a știut care ar fi răspunsul.
Acum cerebralitatea doamnei Serafim își reintrase în drepturi, acordurile „Boleroului” încetaseră, iar în aceste condiții, dacă dialogul general producea, din timp în timp, niște volute suave care îi învăluiau doar pe ei doi, erau binevenite învăluirile. Aveau așa, un rafinament intelectual, ca o evadare din pulberea lucrurilor înspre idee. „Înspre idee, nu și înspre emoție”, gândi Bogdana fără să știe dacă și domnul Svoboda gândește la fel. Și consideră că e foarte bine așa: înspre idee. Foarte bine și foarte frumos.
Când au ajuns, te miri cum, să vorbească despre teatru, iar Bogdan Svoboda a zis că „toți suntem actori” sau că „toți jucăm teatru”, Bogdana își aminti numaidecât de culisele primirii delegației, de exprimarea din culise unde cel alături de care pășea acum era „unul Svoboda”, „un tip dificil”, „cheia”. Apoi, de cum s-a arătat „potențialul colaborator important” – „domnul Svoboda”-n sus, „domnul Svoboda”-n jos, „să trăiți!”… mâna la chipiu… Sigur că e teatru curat! Dar el ce teatru joacă, oare? Că s-a inclus și pe sine în această imanență: suntem, jucăm. Cine e, dincolo de mască? Nu că ar fi interesat-o în mod special, dar, dacă tot veni vorba, cine e, cu adevărat, Bogdan Svoboda? Și ar fi vrut, ar fi dorit să-l întrebe dacă el își leapădă vreodată toate măștile și, dacă da, ce vede, pe cine vede când măștile dispar? Întrebarea i se păru, totuși, prea îndrăzneață, prea intimă, așa că n-o rosti. Fără legătură, îi veni în minte condiția tragică a cehului Svoboda, cel din roman, personajul. Și, sub înfățișarea sobră și autoritară a domnului Bogdan Svoboda i se arătă un om blând, timid și sensibil, obosit și rănit de lingușelile celor care îl privesc doar ca pe o șansă a propriei parveniri. „O fi având și el tristețile lui, ascunse de ochii hulpavi ai lumii, așa cum și eu le am pe ale mele”. Și, ca să nu creeze un cerc în care să fie cuprinși doar ei doi, Bogdana extinse imediat prezumția, o generaliză: „așa cum fiecare își are tristețile lui, nebănuite de ceilalți, mascate”.
Grăbi pasul, că iar simți cum o încearcă sfârșeala aia de ieri. Îl lăsă pe Svoboda în urmă, îl abandonă din nou, pradă acelora din grup care abia așteptau să-și facă, prin el, un lobby în aleasa societate a traducătorilor de elită, să profite de prezența lui acolo, să-i câștige bunăvoința ca să fie propulsați pe podiumuri sub girul renumelui pe care el și-l dobândise. Să parvină ei, prin mijlocirea acelui renume la care el trudise. „La renumele lui se reped toți, ca niște hiene, dar cum rămâne cu numele?” se pomeni Bogdana reflectând aproape furioasă asupra condiției de neinvidiat a lui Svoboda care, concluzionă ea, e înconjurat de vârcolaci și de vampiri. „Nu, că azi parcă a dat strechea în capul meu! Mă supăr când pe Svoboda, când pe ceilalți… La urma urmei ce treabă am eu, ce legătură am eu cu toate astea, de mă supăr degeaba, ca văcarul pe sat?!” se mustră Bogdana, acum supărată pe ea însăși. Apoi, îmblânzindu-se, consideră că „ăsta e unul dintre marile
necazuri când ajungi să fii o persoană celebră: nu mai poți ști limpede cine te caută din respect autentic, sau din prietenie, sau din iubire, pentru că îi pasă de tine, și cine te caută pentru că îi pasă doar de el, de ocazia prielnică propriei cocoțări în vârful corcodușului cu poame gata-coapte”.
În timp ce reflecta așa, Bogdana îl ajunse din urmă pe Ducu, se sprijini, slăbită, de brațul lui și-i spuse discret:
— Ducule, iar nu mi-e bine, o să mă retrag la casa mea. Mă duc să iau un calciu, ceva, să mă pun pe picioare, poate totuși ajung să duc flori la… Spune-i tu domnului Iordan să mă scuze și scuză-mă și în fața celorlalți…
— Dar diseară vei veni?
Întrebarea, cât se poate de directă, era a lui Svoboda, care se apropiase de ei și prinsese ceva din intenția Bogdanei de a se retrage. Și, chipurile, voia cu tot dinadinsul să știe dacă ea va reveni diseară sau nu, pentru că, zicea el, în funcție de asta, de prezența ei, va hotărî dacă pleacă imediat spre casă, spre Santavila, ori mai zăbovește pe-aici.
Bogdana socoti că „asta deja-i prea mult!”, o fi un joc, o galanterie prea îndrăzneață, o coardă prea întinsă, „drept cine mă ia?!”, așa că, nemaiținând cont de conjunctură, își zbârli țepii de arici.
— Prezența mea la masa de diseară nu depinde nici de plecarea, nici de șederea dumneavoastră aici. Dacă mă va convoca domnul Iordan voi veni, dacă nu – nu.
Copiii, în vacanță încă, erau plecați prin oraș, se putea odihni. A luat un calciu și o vitamina C, apoi a reușit să ațipească puțin. Iordan a sunat-o, într-adevăr, să vadă cum se simte și întrucât da, ea se simțea mai bine, „mulțumesc de întrebare”, o invită să vină, să se întâlnească iarăși cu toții, „ar fi păcat să lipsești tocmai acum, când se dezgheață apele și se dezbară lumea de costumația oficială, de locul din ierarhie, de ce să nu vii? Asta e partea de odihnă a zilei, răsplata, că de muncit ați muncit și tu, și Ducu, din greu. Ne vedem la terasa mare din centrul vechi, știi unde, în capătul Pietonalei, la fântâna arteziană. Noi deja ne îndreptăm într-acolo, ia un taxi și vino!”
„Partea de odihnă a zilei”, da, asta sună bine, iar o masă de protocol poate fi, uneori, relaxantă. „O ieșire ar fi binevenită, m-ar mai revigora, că prea m-am simțit sfârșită în ultima vreme” reflectă Bogdana și, după ce-și împrospătă puțin machiajul, ca întotdeauna discret, chemă un taxi. Când ieși din scara blocului, seara senină și caldă o învălui ca o chemare atât de blândă și curată încât orice refuz ar fi fost un mare păcat, unul netrecut pe lista păcatelor capitale, dar tot de neiertat.
La masă, locul ei se nimeri față în față cu locul domnului Svoboda care, iată, nu plecase. Bogdana putea presupune că: unu, el nu plecase pentru că îi spusese Iordan că o s-o „convoace” sau doi – el, oricum, ar fi rămas, iar în acest caz condiționalele din „dacă vii tu, rămân și eu, dacă nu vii – plec” țineau, fără îndoială, de domeniul galanteriei. Bogdana optă pentru a doua variantă, neștiind sigur de ce optează așa: pentru că se îndoiește de sinceritatea lui Svoboda sau pentru că se îndoiește de ea însăși, de ideea că ar fi putut deveni, pe neașteptate, o persoană în funcție de care domnul cel mare să-și hotărască, sincer, șederile sau plecările din cetatea ei medievală către cetatea lui medievală.
De altfel, nici nu avea importanță ce crede ori nu crede ea, fapt e că se aflau față în față, că la masă se vorbea în cruciș și-n curmeziș despre de toate, toată lumea vorbea cu toată lumea, fiecare având convingere fermă că spune lucruri cu greutate, cu însemnătate. Mai reținuți în vorbă, doar Bogdan și Bogdana.
De jur împrejurul terasei – zvonul străzii, al Pietonalei pe care se plimbau, agale, grupuri de petrecăreți înveseliți de seara frumoasă și perechi de îndrăgostiți. Pe ici, pe colo, câte un cerșetor se bucura de sporita dărnicie a celor veseli ori a celor îndrăgostiți. La terasă – mulți consumatori. Aproape toate mesele erau ocupate. Cea mai animată – masa de protocol. Pe masă – bere și alune „și fiecare să comande ce mai dorește!” se auzi vocea domnului Iordan, ca o garanție că răsfățul comenzilor va fi suportat de buzunarul firmei-gazdă, în cinstea delegației-oaspete. Unii s-au grăbit să comande câte ceva în plus, profitând de ocazie; Bogdan și Bogdana au fost printre puținii care s-au mulțumit cu oferta inițială – bere și alune.
„Și uite că nici azi n-am ajuns cu florile la mormânt, bine că le țin acasă, pentru prima dată…, e primul an când…” își reproșă Bogdana, împăcată că măcar făcuse la biserică, săptămâna trecută, pomenirea celui plecat. O scurtă vreme, absentând de la verva comesenilor, se lăsă pradă gândurilor. În adâncul nevăzut al ființei avu câteva flash-backuri, cu aceeași seară de 28 august, cu nouă ani în urmă, când umbla năucă și cu lacrimile încă nedezlegate în ochi, căutând cu Anamaria haine de înmormântare. Iar acum, tot într-o seară de 28 august, se găsea la un pahar de bere și de vorbă, într-un anturaj vesel, ascultând glume, și istorioare, și câte un pic de bârfă colegială… Se vedea pe sine, când atunci, când acum, pâlpâia ființa ei între vremi…, și se întreba dacă asta înseamnă expresia „viața merge înainte”. Și credea că da, asta înseamnă. Că, dacă a trecut de la una la alta, de la încătușatele lacrimi de atunci la anturajul vesel de acum, se poate spune că da, viața ei a mers înainte. „Degeaba zice Miruna că eu îmi duc moartea pe picioare, că nu-i cum zice ea, de vreme ce mă aflu aici…”
La masă, mișcarea browniană a grupului a continuat, vorbitorii își schimbau locurile între ei, ca să se audă mai bine unii pe alții, după cum se deplasa dialogul; de la o vreme, domnul Iordan și încă
două persoane s-au retras la o masă învecinată, parcă anume liberă, în căutare de liniște, pentru o discuție particulară. Singurii care, în frământarea generală, au rămas locului, au fost Bogdan Svoboda și Bogdana Serafim, de parcă ceva nevăzut îi țintuia, îi pândea… Sau îi veghea?!
Nimic nu prevestea, la începutul serii, că, puțin după miezul nopții, Bogdana avea să se întoarcă acasă cu alt chip și cu alt suflet, de care somnul nu se mai putea prinde. Dar, începând de atunci, chiar din clipa aceea, i s-au desferecat cuvintele, iar cartea sau povestea sau ce va fi să fie, se întregea de la sine, fără poticneli, ca o ființă nouă. Și, cum scrisul ăsta frenetic încă tot nu era de-ajuns ca să ostoiască preaplinul răscolitor din sufletul ei cel nou, se porni să-i scrie lui Peter, să-i spună lui ce i s-a întâmplat, să-i împărtășească lui ascunsa ei amară bucurie.


Adrian MUNTEANU

UN PAS, CHIAR DOI

Un pas, chiar doi şi-un sunet va apare.
Rotiri de ochi de Argus ce mă poartă,
Peste sublima zbatere deşartă
Ce se-ntrupează-n armonii solare.

Alt sunet, încă unul, calmă soartă,
Compun cuvinte dulci, nepieritoare,
În Veşnicia pururi doritoare
De simetrii, când clipa cade moartă.

Pe umăr de planetă se-mplineşte
Eternul ritm urcat fără-nconjur
Al focului ce-n trupul nostru creşte.

Când sufletul trăieşte-n Epidur,
Un verb sonor în mine se trezeşte,
Ca să pronunţ Cuvânt de Aur, pur.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share