Spații culturale nr. 65 (12)

Ionel POPA

CÂNTEC VRĂJIT” DESPRE UN VEAC DIN ISTORIA NEAMULUI MEU
– compozitor şi dirijor Florina Ilis –

În Cartea numerilor (Ed. Polirom, 2018) scriitorul-narator adună ani şi evenimente într-o tulburătoare poveste despre oamenii neamului său, istoria lor mică fiind integrată în istoria mare. Veacul de istorie (1918-2018), drum spre un Canaan visat, e străbătut de patru generaţii: străbunicul Petre Barna, întemeietorul, generaţia luptătorilor în Primul Război şi făuritori ai Marii Unuri; bunicul Gherasim şi bunica Zenobia, bunicul Spiridon – generaţia interbelică, ce a muncit şi a agonisit gospodăreşte pentru ca fiii lor să ajungă cu bine în Ţara Făgăduinţei şi să se bucure de ea; copiii lui Gherasim şi Spiridon, care n-au primit nimic din moştenirea părinţilor pentru că regimul comunist i-a dezmoştenit luându-le tot; şi generaţia de după ’89, care se trezeşte cu pământul retrocedat, dar care nu ştie să-l muncească, şi dacă ar şti n-are cu ce.
Romanul e complex şi subtil, încât e dificil şi chiar inutil de rezumat. Începe cu o imagine de puternică sugestie simbolică: doi ţărani, fiecare însoţit de fiu, respectiv de fiică, dis-de-dimineaţă au ieşit la arat. Imaginea, în notă expresionistă (deschiderea cosmică), ne aduce în memorie secvenţe din Ion al lui Rebreanu (cositul, sărutul pământului) şi imaginea ţăranului din Belşug, poezia lui Arghezi:
„Era o dimineaţă ruptă parcă din Rai. Când toate păreau la locul lor, ca la începutul lumii. Cu marginile aureolate de întâile raze ale soarelui, bolta cerească se colora încet şi, pe măsură ce se lumina de ziuă, cerul se umplea de tonuri şi nuanţe de culoare. Claritatea aproape tăioasă a aerului făcea ca lucrurile să se vadă până departe, printr-un straniu efect de mărire. O adiere abia perceptibilă purta prin cer petale de flori ca într-o ninsoare solemnă şi tăcută, presărându-le peste brazdele proaspete, încă umede, ca lustruite. Singura notă de omenesc a acelui cadru paradisiac era dată de acoperişurile răzleţe ale caselor din depărtare, printre care, lucind palid în lumina viorie, se ivea mândră turla de tablă zincată a bisericii. De departe crucea aurită din vârful turlei părea desprinsă de restul, fie din cauza distanţei şi a aerului împăienjinit, fie printr-un miracol, atârnând cumva în văzduh ca o pânză de corabie sau ca un semn coborât din cer. […] doi bărbaţi, care singuri în tot hotarul, ieşiseră de bună dimineaţa la plug. Mânuiau coarnele plugului cu dârzenie şi pricepere, aşa cum în vremea de dinainte o făcuseră taţii şi străbunicii lor.
[…]Hăis!, Căline! Cea, Sorine! Îl auzi pe tatăl ei îndemnând cu blândeţe vitele. Nu era supărat pe boi, îşi spunea fetiţa, când e supărat, dă drumul la bici şi-i certa. Doar că, uimitor, în acea dimineaţă, boii mai ascultători ca oricând, cu spinările încovoiate, trăgeau din răsputeri plugul, adaptându-se la ritmul impus de vrednicia cu care ţăranul împlânta fierul în glia roditoare. Hăis, Căline! Cea, Sorine! Îi îndemna stăruitor tatăl mamei mele. În urma plugului, brazdele se răsturnau drepte, fragede şi umede. Un miros bogat, proaspăt şi gras se ridica ameţitor dinspre ele” (p.13, 15).
Şi, abrupt urmează izgonirea, dar nu hotărâtă de Dumnezeu, ci de Diavolul roşu:
„Nu vă dau! Murmură ţăranul. Mai bine vă omor cu mâna mea! Nu vă dau! Căline! Sorine! Pruncii mei. Spiridon avea cei mai frumoşi boi din tot satul. Cu picioare albe ca omătul. Strălucitori ca soarele. Şi coarne tari ca fildeşul. Cum să-i dau la gospodărie? Aşa ceva era peste puterile lui de înţelegere. Şi cine o să-i hrănească? Cine o să-i mângâie între coarne? Să-i dezmierde? Cine? Nu! Nu-i putea da! Mai bine vă omor cu mâna mea!” (p.13, 15-16).
Izgonirea e prevestită de visul pe care băiatul îl are în dimineaţa aceea când tatăl său l-a sculat pentru a-l însoţi la arat. Efectiv are loc în februarie 1959, în seara de lăsare a postului, când Ana, viitoarea soţie a lui Ieronim, participă pentru prima dată la horă/ balul de la Căminul Cultural, iar Gherasim, tatăl lui Ieronim, este arestat pentru că refuză să se înscrie în colectivă. Activistul Mărin Ion, directorul şcolii şi preşedintele Comitetului de iniţiativă pentru lămurirea ţăranilor, maschează arestarea politică prin minciuni şi tertipuri. Activistul comunist forţează şi grăbeşte arestarea vărului Gherasim şi din răzbunare. Pe de o parte, în tinereţe, Mărin dorise pe Zenobia, dar aceasta l-a ales pe Gherasim, iar pe de altă parte, pentru că Gherasim ştie cum, pe frontul de răsărit, el a trecut de partea ruşilor-sovietici revenind apoi în ţară cu armata roşie „eliberatoare”. Şi încă un detaliu semnificativ: în aceeaşi noapte, în maşina care îl ducea pe arestatul Gherasim, se naşte Anghel, fiul lui Mărin şi al Eleonorei, nevasta sa, directoare a Căminului Cultural.
După toate aceste întâmplări, şi altele, Zenobia, cu speranţă în viitor zice că „socotelile pământului nu-s încheiate, cum cred comuniştii! Timpul pământului şi-al lui Dumnezeu e nelimitat, nu ca al oamenilor, măsurat în zile şi luni! În clipe repezi, trecătoare! Că numai oamenii trec, pământul nu! (p.344). Speranţa Zenobiei este tragică. Dezrădăcinarea ţăranului, ruperea lui de Glie şi Vreme, desacralizarea, săvârşite de comunismul criminal, duc la dispariţia lui, în urma lui rămânând doar o poveste. Trimis la „unitatea de muncă” din Balta Brăilei, Gherasim suportă chinurile închisorii comuniste, cot la cot cu profesorul Terenţiu. După eliberarea din 1964 (se cunosc cauzele eliberării deţinuţilor politici), cei doi au ţinut legătura prin scrisori. În mod simbolic, din scrisorile primite de Gherasim s-a păstrat prima, cea din 30 oct. 1964. Scrisoarea profesorului Terenţiu e o „Lauda ţăranului român” (p.455-459).
Dincolo de crusta realist-istorică, tema pământului e privită ontologic, având drept contraforţi pe Liviu Rebreanu şi Lucian Blaga. Din crusta realistă fac parte analiza psihologică şi caracterială şi acele pagini direct referitoare la regimul comunist. Iată un exemplu de la p. 24: „- Chiaburul e un cuvânt turcesc, le explică profesorul, mai potrivit ar fi în loc de chiabur cuvântul culac, un cuvânt care vine din limba sovietică, cu care limba română ca limbă slavă, se înrudeşte” (s. în text). Şi în prezumtiva iubire a tânărului comunist Alexandru Ispas pentru adolescenta Ana, putem vedea metafora momelii pe care regimul comunist o aruncă în special tinerilor, mai naivi decât părinţii. Ilustrativ e şi capitolul 23 despre detenţia „reacţionarului” Titus Ilea. O demascare a comunismului şi a „tatălui nostru”… din tablou este relatarea vizitei de lucru a „tovarăşului” la c.a.p.-ul din satul scriitorului-narator (p.300-302). Dar cele mai numeroase caricări ale „conducătorului iubit” sunt realizate prin notarea gândurilor şi comportamentului naiv al copiilor. Rămâne antologic capitolul 39, în care este descrisă viaţa din orfelinat. Nucleul în jurul căruia e construit capitolul este portretul „tatălui nostru” expus peste tot, prezent până şi în activităţile şi joaca copiilor. Ceea ce evocă joaca lui Beni, orfelin, puţin bâlbâit, puţin redus mintal, este cutremurător. Ironia şi ridicolul sunt instrumente de demascare a tiraniei comuniste. Elocvente sunt şi paginile 386-390, în care soţii Dima (Hortensia şi Inochentiu, artişti amândoi) caută soluţia pentru triada care să imortalizeze într-un basorelief pe Nicolae şi Elena Ceausescu. Paginile respective sunt de un amuzament colosal, dar amar. Privind opera realizată, Hortensia exclamă: „Dar asta e păsărica mea!”
Însă romanul e mult mai complex, cu sensuri adânci filosofice, morale, estetice.
Între începutul şi sfârşitul romanului, prin multiple digresiuni-poveşti, cititorul e plimbat prin veacul de istorie al celor patru generaţii. Există o permanentă plimbare din prezent în trecut şi înapoi în prezent. Poveştile spuse de personaje au devenit trecut, amintiri, care aşteaptă, zice naratorul-personaj, „să le readuc la viaţă şi scoţându-le din amorţeala trecutului, să confer acelor îndepărtate lucruri o nouă înfăţişare, cumva inefabilă şi, cu ajutorul cuvântului potrivit, adevărată, de neuitat” (p.42). Scriitorul este un restaurator al trecutului, prin memorie el dă formă trecutului, îl organizează: „Dacă, spune scriitorul-narator, în lipsă, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informaţiile prea puţine nu-mi ajung, cititorul îngăduitor mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru că numele să nu se topească în uitare, devenind asemenea nucilor înnegrite de timp, strâmbe şi mute, m-am străduit să iscodesc oameni şi lucruri, făcând din nimic şi din câteva metafore mai multe” (p.439). În aceste mărturisiri (v. şi p. 239, 341, 388, 513, 514) ale scriitorului-narator găsim cealaltă mare temă a romanului: memoria şi neuitarea. Dincolo de negura cenuşie a comunismului şi a postcomunismului prinde viaţă poezia trecutului cu fericirile şi nenorocirile lui, cu frumuseţiile şi urâţeniile lui. Cartea numerilor, prin vocea scriitorului-narator, se adresează urmaşilor celor evocaţi, contemporanilor, să nu-şi uite rădăcinile. Pierderea trecutului/ memoriei primejduieşte viitorul. Scriitorul narator a înţeles că îşi poate îndeplini datoria (păstrarea memoriei) faţă de moşii şi strămoşii săi, ducându-le mai departe memoria.
Printre mijloacele şi tehnicile de recuperare şi reconstituire a trecutului se numără fotografia-martor: „Mă uit cu atenţie la fotografia veche şi asemeni unui învăţat aplecat asupra unei scrieri vechi, mă străduiesc să descifrez fiecare detaliu, fiecare trăsătură, fiecare expresie a chipului celor surprinşi de instantaneul fotografic” (p.210). Pe nesimţite, descrierea fotografiei devine relatare epică, care, la rândul ei, alunecă în analiză psihologică, caracterologică şi aşezare socială a personajelor. Asemenea descifrări mai sunt în roman. Pentru a le întregi, scriitorul-narator îndeamnă personajele să depene amintiri, devenind, astfel, naratori alături de el. Un mijloc de documentare asupra celor întâmplate şi de completare a celor relatate sunt memoriile scrise de foştii deţinuţi politici, personaje în roman (p.225, 458). Un alt mijloc de documentare asupra celor întâmplate sunt notele informative ale unor personaje din roman, găsite în dosarele Securităţii. În fine, la aceste surse se adaugă amintirile scriitorului-narator despre evenimentele la care a fost martor şi participant, cum sunt cele despre părinţii lui, şi serbarea satului cu care se încheie romanul. În felul acesta se realizează urzeala şi bătătura tramei romanului.
În această saga a neamului se mişcă, vorbesc, gesticulează, acţionează mulţimea de personaje din cele patru generații şi altele din afara neamului, care sunt prezente în anumite secvenţe. Înainte de a trece la prezentarea personajelor, îmi permit o observaţie, nu ca reproş adresat scriitoarei, ci casetei tehnice, care, având în vedere ţesătura epică a romanului, subtilă, mulţimea personajelor şi a relaţiilor lor de rudenie, ar fi putut realiza arborele genealogic al neamului, sprijinind astfel lectura cititorului.
Petre Barna, întemeietorul, pentru iscusinţa sa de vânător, pentru cunoaşterea pădurii, a animalelor şi păsăretului ei, pentru priceperea în organizarea şi conducerea partidelor de vânătoare şi a petrecerilor de după vânătoare, la „Conacul de vânătoare”, e „starostele” vânătorilor. Petre Barna e de o energie vitală inepuizabilă. A luptat în Primul Război pe frontul din Italia. La întoarcerea în sat, participă alături de învăţător la lupta pentru Marea Unire. E un om aspru şi curajos. După cedarea Ardealului, trece graniţa clandestin și-şi aduce acasă de la Oradea fiica, pe Zenobia. Neînfricat şi sfidător la adresa regimului comunist, nu şi-a predat niciodată puşca sa „vrăjită”. Petre Barna, ca oricare străbunic, e personaj de legendă. Scriitorul-narator îl portretizează la modul generic: „[…] bărbaţii din vremea aceea ţineau mai mult la caracter, decât la dragoste, la demnitate şi onoare mai mult decât la viaţă, […]. Fără să fi ajuns să-l cunosc cu adevărat [în viaţă] pe acest străbunic, al cărui tablou în uniformă militară tronează în camera mare din casa noastră de la ţară, puţinele lucruri aflate despre el mi-au făcut toată copilăria să-l idealizez şi totuşi, în ciuda aurei cu care în manieră romantică, l-am împodobit încă din copilărie, nu pot să ignor acel ceva din caracterul său autentic şi profund” (p.201). „Acel ceva” sunt demnitatea, onoarea şi bucuria vieţii.
Bunicul Gherasim, om harnic, gospodar, e emblemă a ţăranului român. A luptat pe frontul de răsărit în cel de-al Doilea Război. Prin dârzenie şi isteţime scapă din prizonieratul sovietic şi se reîntoarce acasă. Comuniştii îl deposedează de pământ, îl arestează şi e dus în „colonia de muncă” din Balta Brăilei, de unde e eliberat în 1964, după cinci ani de detenţie. Ţăran vrednic şi dârz, îşi învaţă nepotul să cunoască, să iubească şi să muncească pământul.
Bunica Zenobia, nevasta lui Gherasim, e „încăpăţânată şi îndărădnică”, se luptă cu dârzenie pentru viaţă, pentru iubirea ei, Gherasim. E şi o iscusită povestitoare, cea mai preţioasă sursă a scriitorului-narator. Ea se află la capătul şirului de personaje feminine de seamă din proza noastră, ce cuprinde pe Mara, Zenobia (Ion), Vitoria Lipan.
Bunicul Spiridon din cealaltă ramură a neamului, asemeni lui Gherasim, emblemă a ţăranului român, e gospodar de frunte în sat. El avea cei mai frumoşi boi pe care îi iubea ca pe copiii săi. Bunica Terezia, e o femeie blândă, cu mare dragoste pentru copii.
Ioachim, fiul lui Gherasim, şi Ana, fiica lui Spiridon, doi tineri frumoşi, sunt cei mai buni dansatori din sat. Ei trec prin multe încercări până descoperă dragostea şi se iau. Eusebiu, scriitorul-narator, şi Cornelia, istoric la Cluj, cea care scrie monografia istorică a satului, sunt copiii lor.
Mărin Ion, văr cu Gherasim, după prizonieratul în soviete, revine în ţară pe tancul „eliberatorilor”, slujeşte cu credinţă puterea comunistă. El este cel care pune în aplicare hotărârea arestării „chiaburului” Gherasim. Ajunge un beţiv ordinar şi violent. Copilul, Anghel, doar un puşti, e aproape să-l omoare încercând şă-şi scotă mama din mâinile tatălui beţiv. Tânărul Anghel reuşeşte să fugă din ţară ajungând în Italia. Aici, mai mult şmecher decât isteţ şi fără scrupule, face ceva avere. După evenimentele din decembrie ’89 se reîntoarce incognito în satul natal. Lumea îi spune „italianul”. Numai fratele lui vitreg, Ispas, primarul satului, îi cunoaşte adevărata identitate. În spatele vieţii de lux şi a gesturilor de sponsorizare se ascunde un caracter urât: comportament de parvenit imoral şi fanfaron, dispreţuitor faţă de oamenii din mijocul cărora soarta l-a ajutat cândva să evadeze. E un mincinos şi un făţarnic, care îşi ascunde lăcomia sub masca ideii de progres cumpărând pământurile oamenilor, promiţând modernizarea agriculturii şi bunăstarea locuitorilor. Pentru amăgirea oamenilor, face pe sponsorul principal al serbării de aniversare a atestării satului. Eleonora, după moartea lui Mărin se recăsătoreşte cu Alexandru Ispas, cu care are un fiu, pe Zamfir, ajuns primarul satului.
Elisabeta, una din surorile vitrege ale Zenobiei, are un copil din flori, făcut cu fotograful Feher Lorand, pe Margareta. Margareta e o femeie frumoasă, cu veleităţi de artistă, însă se remarcă prin alte… calităţi. Are un copil din flori, pe Robert, pe care îl dă la orfelinat. Acesta fuge cu şatra de ţigani care trece prin sat şi e crescut de Angelina, ghicitoarea şatrei. Margareta se căsătoreşte cu Gheorghe, nomenclaturist de la cel mai înalt nivel al partidului comunist şi o vreme omul cel mai apropiat de Ceauşescu. Curând, după moartea bărbatului, se recăsătoreşte cu securistul-badyguard-ul fostului soţ.
Titus Ilea, apropiat al lui Iuliu Maniu, deputat şi proprietar al conacului şi domeniului de vânătoare, e cumnat cu Petre Barna. Arestat de comunişti, moare în temniţă. Soţia lui, Tecla, prin frumuseţe, ţinută, e o figură deosebită, din altă lume, în plin contrast cu urâţenia şi depersonalizarea la care comunismul a supus oamenii. Fiul lor, Caius, e închis în urma manifestaţiilor studenţeşti din 1956. După eliberare, nu poate depăşi statutul de funcţionar de tribunal. Titus Ilea, fiul lui Cornelius, este şi el deţinut politic. După eliberare, datorită colegului de celulă, în realitate turnător ajuns într-o funcţie politică importantă, îşi găseşte un loc de muncă. Viaţa materială e chiar bună datorită soţiei Aurelia, femeie frumoasă, elegantă, doamnă de societate, iubită de mulţi bărbaţi cu influenţă.
Inochenţiu şi Hortensia sunt artişti, care pentru a duce o viaţă normală şi pentru a crea artă sunt nevoiţi să facă compromisuri cu regimul comunist. Marea lor luptă e de a găsi căi pentru a eluda intruziunea ideologiei comuniste în artă.
Feher Lorand e fotograful care a imortalizat mai pe toată lumea din ţinut şi pe participanţii la partidele de vânătoare organizate de Petre Barna. După moarte, îi iese la iveală adevărata faţă: corupător de minore, simpatizant hortyst, apoi turnător la Secu. Zoltan Feher duce mai departe meseria şi preocupările tatălui, fiind ofiţer de securitate, iar în calitate de fotograf în laboratoarele Secu „retuşează” fotografiile în probe de acuzare în dosarele fabricate împotriva „duşmanilor poporului”.
Zamfir Ispas, fiul activistului Alexandru şi al Eleonorei, după ’89 este primarul satului.
Dacă urmărim şirul personajelor, vom constata că ele nu sunt tratate maniheist, în buni şi răi: „Eu nu cred, afirmă scriitorul-narator, că omul este numai bun sau numai rău, alb sau negru. Cred că fiecare om are şi lucruri bune şi lucruri rele care se amestecă oarecum – şi toate astea reprezintă umanitatea din om.” Totuşi, egal distanţat de personaje, scriitorul-narator, alias Florina Ilis, nu iartă pe Feher, tatăl şi fiul, pe Mărin Ion, pe Margareta pentru măruntele sau marile lor mârşăvii.
În legătură cu personajele romanului ar mai fi de reţinut: tipologia bărbaţilor e mai restrânsă decât cea a femeilor. Personajele masculine, doar în câteva cazuri, sunt construite după acelaşi tipar: dârzi, muncitori, demni, mândri. Scriitorul îi sculptează, nu-i descrie. Personajele feminine, toate frumoase, oferă o tipologie mai variată şi nuanţată, cu un drum al vieţii mai sinuos: una e frivolă şi adulterină, alta turnătoare, una trăieşte actoriceşte, alta suferă de bovarism matern. Zenobia şi Ana sunt deasupra acestei tipologii, fiind mai apropiate de cea a lui Gherasim şi Spiridon.
Romanul are o structură compoziţională complexă. Între începutul şi sfârşitul lui există o relaţie oarecum simetrică şi simbolică: începe cu scena aratului, căreia i se alătură imaginea întemeietorului Petre Barna şi se încheie cu descrierea furtunii, naşterea unei fetiţe şi cu menţionarea istoricului Cornelia, care întocmeşte monografia istorică a satului. Scenariul epic se desfăşoară pe două coordonate: una realistă (istoric, politic, social, moral, psihologic), cealaltă a scriitorului-narator care leagă evenimentele şi eroii pentru a afla adevărul şi a da credibilitate poveştii. Am văzut cum procedează. Spaţiul acţiunii este un sat de pe Crişul Repede şi Clujul; în câteva împrejurări/ secvenţe şi pentru scurt timp acţiunea e plasată în Oradea, Bucureşti şi „colonia de muncă” din Balta Brăilei.
Pattern-ul este cel biblic: Geneza (Întâia carte a lui Moise). În romanul Florinei Ilis, biblicul „La început…” devine:
„La început a fost tata. Tatăl meu Ioachim. Dar mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui meu, Gherasim. Bunicul meu. Şi mai întâi de tatăl tatălui meu a fost tatăl tatălui tatălui meu. Străbunicul meu […] şi tot aşa mai departe până în ziua facerii.
La început a fost mama mea. Mama mea Ana. Dar mai întâi de mama mea, a fost mama mamei mele, Teresia. Şi mai întâi de mama mamei mele a fost mama mamei mamei mele. Străbunica. Şi tot aşa mai departe. Când mama şi tata trăiau fericiţi în Grădina Raiului” (p.9); şi Numeri (Sau a patra carte a lui Moise).
Titlul, o metaforă simbolică, înseamnă, potrivit decodărilor hermeneuţilor Bibliei, pe de o parte, recensământul neamului lui Israel, făcut de Moise, iar pe de altă parte, rătăcirea timp de patruzeci de ani prin deşert spre Canaan, Pământul Făgăduinţei. Tiparul mitologic în care e construit romanul nu se rezumă doar la cel biblic, sunt prezente şi elemente de mitologie păgână, în primul rând personajele cu aură de arhetip. Bunăoară, străbunicul e vânătorul; bunicii – embleme ale ţăranului în relaţia sa cu Glia şi Vremea; Zenobia e o Penelope („Zenobiei începuse să-i placă să ţeasă fiindcă i se părea că timpul trece cumva mai uşor, că iţele mişcate cu picioarele, bărlele, suiveca, toate astea, dar şi chipul lui Gherasim, dorul, amarul, neputinţa se învăluiau pe sulul dinapoi, odată cu urzeala… […]. A ţesut fără să taie pânza după stative, până când i-au dat drumul lui Gherasim” (p.83); nepotul, scriitorul-narator e Telemah, dar care luptă împotriva peţitorilor nu cu spada, ci cu pana de scris; străbunicul Petre Barna e şi împăratul din poveste, cel cu trei fiice – în plan livresc, Regele Lear („La terminarea războiului, ne-a chemat la el şi ne-a spus: Aţi rămas voi trei! Adică eu, Eftimia şi Emilia. […].Acum voi să-mi spuneţi fiecare cât vreţi şi cum o să mă cinstiţi dacă vă dau tot ce am vouă. Ne-am lăudat toate că, Doamne fereşte, ce fete om fi noi! Nerecunoscătoare, dacă l-am lăsa pe tatăl nostru să moară de foame!” – îşi aminteşte Ecaterina—p.350); sculptorul Dima e constructorul (Meşterul Manole), care tot ce construieşte noaptea, dimineaţa dărâmă căutând perfecţiunea, frumosul şi adevărul.
Naraţiunea poate fi citită în trei paliere: primul de fundal, realist; al doilea simbolic-mitic; al treilea metatextual în care identifică elemente de metaroman (reflecţiile scriitorului-narator despre relaţia dintre istorie şi literatură, dintre document şi imaginaţie, despre rolul literaturii, a poveştii, în păstrarea memoriei şi întărirea adevărului; ideile despre toate acestea sunt exprimate cu calm, cu bun simţ, nu belicos cum fac mulţi postmoderni, tocmai cei cu o gândire mai puţin limpede şi, chiar, mai puţin mobilaţi cu talent şi cultură), şi modelele şi inserţiile livreşti.
Această paliere a textului facilitează şi înţelegerea alegerii motoului:
„Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască.
De aceea, câte aţi spus la întuneric se va auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri.” (Luca,12, 2-3)
Materia epică e împărţită în 52 de capitole (versete), 52 de săptămâni; un ciclu cosmic şi istoric. Cu câteva excepţii, fiecare capitol începe cu sintagma sau imaginea cu care sfârşeşte capitolul anterior.
Romanul are o vagă structură simetrică, rotundă: începe cu scena aratului (sens simbolic de geneză) şi se încheie cu serbarea de aniversare a celor 489 de ani de atestare a satului. Autorităţile au rontunjit numărul anilor la 500 – fină aluzie din partea autorului la falsificarea realităţii din raţiuni politicianiste de către cei aflaţi la putere. Sărbătorii organizate de primărie, un bâlci (amestec hilar de slujbă religioasă, discursuri politicianiste, cu mulţime de „premii şi diplome”, cu mici şi bere), i se opune natura care îşi face prezenţa prin furtuna în timpul căreia o adolescentă naşte o fetiţă, căreia doftoroaia satului, Filoteia, îi pune numele Augusta.
După cum menţionam, în roman există câteva simetrii. Cea mai „ascunsă”, dar şi cea mai semnificativă este obţinută prin împărţirea rătăcirii în două jumătăţi: prima, de la Primul Război până la instaurarea comunismului; a doua, de la instaurarea comunismului până în prezentul postcomunist, anul 2018. În prima parte, speranţa de a ajunge în ţara visată era vie şi puternică; în partea a doua, speranţa devine tot mai palidă, până în pragul revoltei. Sfârşitul romanului este unul deschis, care problematizează. Toată povestea din partea a doua a rătăcirii stă sub semnul întrebării: Ce va fi? Mai e capabil neamul meu, după atâtea rătăciri şi încercări, să recupereze duhul, mintea şi conştiinţa întemeietorilor?
Cartea numerilor se impune şi prin spunerea de poveşti, prin arta trecerii dintr-o memorie în alta, a trecerii din prezent în trecut şi revenirea în prezent. Ritmul molcom (Liviu Rebreanu) ajută evenimentelor să se lege, lucrurilor să se aşeze, secvenţelor să se rotunjească şi să se împlinească în funcţie de locul şi rolul lor în trama romanului. Romanciera are meşteşugul de a surprinde şi descrie atât detaliul, cât şi ansamblul până la panoramic. Sunt de reţinut excelentele tablouri: tabloul aratului; jocul Anei; bunicul îşi învaţă nepotul să cunoască şi să iubească pământul; descrierea furtunii. Toate tablourile de natură au o dublă deschidere: una cosmică, cealaltă istorică. Imaginea în ansamblul ei este una expresionistă (v. p.11, 10-12, 13-15, 15-16, 19, 21-22, 47-48, 111-112, 559, 566, 568). Toate conţin ecuaţia: cosmic-natură-pământ-om. Sunt pagini care fac cinste oricărei antologii tematice.
Scriitura e un aliaj nobil de cuvânt, culoare (pictură), de film (sunet, mişcare, montaj), ansamblate simfonic.
Naraţiunea în toate articulaţiile sale este o spirală a Vieţii. Romanul are bătaie ontologică.
Tipul de roman practicat de Florina Ilis o fi având model nu ştiu ce celebru roman din a doua jumătate a secolului XX, dar le este egal; modelul lui epic rămâne Liviu Rebreanu, iar cel poetic-filosofic, Lucian Blaga. Toate romanele Florinei Ilis sunt lucruri bine făcute, dar, de departe, Cartea numerilor este capodopera sa, şi romanul anului 2018.


Silvia Ioana SOFINETI

Imaterialul chip al poeziei

Poezia lui Viorel Dinescu, muzicală, densă, cu înclinație cosmică, nu este ușor de descifrat, poate datorită ermetismului cultivat într-o perioadă, poate datorită fascinației pentru „dulcele stil clasic” adus în contemporaneitate, poate datorită limbajului poetic elevat, care face notă discordantă cu postmodernismul atât de puțin atent la formă și, câteodată, și la fond. Într-o artă poetică inclusă în antologia de autor „Poeme alese”, Viorel Dinescu subliniază legătura dintre creatorul de artă și univers, dar și faptul că fără sublima inutilitate a actului creator, fără experimentarea melancoliei ca stare de grație, poezia ar înceta să mai fie „biciul de ninsoare” al lumii: „Poetul trece prin grădini pustii/ Și poartă în privire constelații/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând popasuri inutile-n stații” („Biciul de ninsoare”).
Poezia vine din tăcere, semănând „pulberi de aur”, iar poetul transformă în cântec tot ceea ce atinge și, prin ardere, purificat, intră în eternitate: „Nu tremura… Pășește cu ardoare/ Spre rugul veșnic să te-ndrepți cântând/ Căci vei sclipi în foc din depărtare// Pulberi de aur risipite-n vânt!” („Poesis”). Elementele stihiale (apa, aerul, focul, pământul) apar în poeme în care preocuparea pentru fața văzută și, mai ales, nevăzută a lumii noastre (cea din care izvorăsc energiile primare, subtile, spirituale) se esențializează/ se încifrează în metaforă: „În fiecare seară pândesc plecarea în spirală a clipelor/ Sub zodii a căror lumină a părăsit pentru totdeauna cerul/ Dincolo de el se deschid negrele vămi ale văzduhului/ Le presimt prin văi de lumină și obscuritate/ Unde plante de foc se consumă și renasc într-o neîncetată combustie// (…)În fiecare seară mă opresc în pragul marii aventuri a Timpului/ Rămân să ascult sentința finală a unor călăuze arhaice” („Călăuze arhaice”).
Spațiul poetic este unul fluid, al oglinzilor care prind doar umbra mișcătoare a gândurilor, amintind, cumva, de mitul platonician al peșterii: „zgomotele au rămas neclintite. Umbrele mă privesc fix/ Dintr-o oglindă obosită, inundată de soare/ Vagi siluete tresar, mă-nconjoară/ Înaintând prin spații fluide spre mine,/ Apoi se ascund în porturi de tăcere” („Spații fluide”). Acest spațiu este unul al ideilor, curgând în mari bucle temporale, spre orizonturi transparente, pulsând din departe înspre aproape: „La un semnal nevăzut se aprind focuri,/ Ard toate plantele care vor să se apropie/ De limbile ceasului/ Ca două orizonturi/ Care abia se zăresc din porturi răstignite/ În răsăriturile lunii./ Și ce oră frumoasă se aude venind/ Cu vuiete transparente,/ Pe care o simt apropiindu-se ca o șoaptă// Stârnită-n clopotnița unei catedrale uitate” („Porturile lunii”).
Deși s-a remarcat, decenii la rând, prin poezia de tip cerebral, în care ceea ce contează este cuprins în stratul ideatic, Viorel Dinescu nu refuză transcrierea subiectivă, chiar sentimentală, a unor experiențe afective, ușor romantice, amintind de un timp al inocenței pierdute: „În satul meu mai dăinuie liniștea de zăpadă uitată-n grădini,/ Seara se deschid aripile unor păsări uriașe, tremurând/ Peste dealurile unde doar anotimpul mai stăruie./ În templul pădurii bat clopote la fiecare schimbare de zi/ Și murmurul lor se ascunde-n visătoare icoane/ În care mă regăsesc atunci când schimbătoare ceasuri de rouă/ Se scurg de la un punct cardinal la altul” („satul părăsit”).
Cu poeme scrise/ publicate în perioade diferite (din 1983 până în 2010), volumul nu intenționează scoaterea în evidență a evoluției temelor și motivelor fundamentale, nici vreo schimbare de tonalitate, ci, mai degrabă, vine să vorbească cititorului de astăzi despre „imaterialul chip al poeziei”, despre diafana muzică a sferelor recognoscibilă în vers, despre privire – ca abur ușor, trecând peste lucruri și transformându-le în cutii de rezonanță poetică, despre necesara combustie/ catharsisul fără de care scrisul n-ar putea deveni „Ecou al Universului în rezonanță cu propria noastră conștiință” („Imaterialul chip al poeziei”).

*Viorel Dinescu, „Poeme alese”, Ed. Detectiv literar, 2017


Valeria MANTA TĂICUȚU

„Ferestre către amintiri”

La 125 de ani de la nașterea cărturarului Octavian Moșescu, urmașii săi fac un dar cultural Râmnicului: o plachetă cu versurile celui care decenii la rând a însuflețit viața culturală a urbei. Poemul de început, publicat inițial în „Revista noastră”, nr. 5 din ianuarie 1913, atunci când Octavian Moșescu era elev la liceul „Anastasie Bașotă” din Pomârla-Dorohoi, este emblematic pentru felul cum avea să arate universul liric de mai târziu: încărcat de nostalgie, construit muzical, impecabil ca prozodie, cu o îndreptățită fascinație pentru temele și motivele fundamentale ale literaturii: parfumul, taina, luna, pădurea, florile, vântul ș.a. „Imnul de adorare” pentru „Locul copilăriei” (este titlul poemului) se înscrie în romantismul târziu al poeților interbelici, acei visători care încă mai dormeau cu volumul de poeme al lui Eminescu sub cap, încercând să mențină vie patima pentru scris și propensiunea spre ceea ce este cu adevărat valoros din punct de vedere artistic; „Îți voi străbate crângul sărbătorit de corul/ Frunzișului de arbori; îmi va cânta izvorul/ Ce-aminte-mi va aduce de-a mea copilărie/ Curată ca seninul, ca floarea din câmpie…”. Este evidentă influența eminesciană, dar, dincolo de ea, se întrezărește deja sensibilitatea aparte a unui iubitor de „sonuri” armonioase, precum și vitalitatea cuceritoare a celui care va întemeia, peste ani, nu numai o școală literară, ci și un muzeu de artă, reviste și ziare, într-un târg situat la margine de Bărăgan și de lume.
Preluând ceea ce spunea Platon, că „muzica este veșnicia în mișcare”, putem afirma că poeții noștri, și cei de dinainte de Eminescu, și mulți dintre cei care au scris sub influența lui, prețuiesc poezia pentru muzicalitatea ei, care devine un garant al intrării în veșnicie; de aici, obsesia cântecului, a versurilor fluide, cu rimă și măsură perfecte: „E-un cântec trist născut din tremurarea/ Frunzișului când doruri ne apasă,/ Mai furtunatec ca în larguri marea/ Și mai domol ca umbra când se lasă” („Un cântec”). Desigur, prin deschiderea spre mari orizonturi, prin motivul liric al mării și, uneori, prin vocabularul poetic, Octavian Moșescu pare mai apropiat de poeții simboliști (ne gândim la Ion Minulescu) decât de Mihai Eminescu ori Vlahuță: „De dragul zărilor îndepărtate/ Îl vor cânta pe borduri marinarii/ Și, trist, prin lupanare-ntunecate/ De-acum are să-l poarte lăutarii”.
Găsim în acest volum aniversar și poezie patriotică („907”, „Către pace”), și poezie satirică („Vârfuri de ac”, „Cronică rimată”), și poezie de dragoste disprețuind carnalul („Un cântec”), și poezie trădând încântarea de a fi viu și plin de lumești bucurii și păcate, așa cum apare ea, de exemplu, la Omar Khayyam: „Să mi se-aducă-aici vinul în oale/ Și lângă noi crâșmarul nemișcat,/ Să toarne din belșug în cupe goale/ Căci astăzi port în suflet un păcat” („Cântece”). Mișcarea muzicală a versurilor vine dintr-o armonie între sinele poetic și lume, dintr-o perspectivă ușor epicureică (și spunem „ușor” pentru că lipsește senzualitatea, nu și finețea trăirilor): „Să tragi perdelele deseară/ Și să deschizi fereastra-n larg,/ Căci azi e-atâta primăvară/ Și s-a ivit întâia oară/ Pe-ntinsul mării, un catarg// În părul tău să prinzi, stăpână,/ O floare albă de narcis,/ Și să cobori când se îngână/ A florilor rugă păgână/ Strălucitoare ca un vis” („Serenada”). Dragostea, ca temă a multor poeme, nu este, însă, doar vitalitate și optimism, în ciuda „iambilor suitori”/ săltăreți. Ea implică un acut sentiment al pierderii, melancolie, cel mai adesea, dar și deznădejde și amărăciune sau, cum spune poetul, fiorul și pustiul de după ardere: „Dar mă-nfior…/ Azi le străbat adâncul/ Și-mi par în vâlvătăi de flăcări/ Și-n jaru-ncins, un rug… un rug pe care/ Iubirea mea ți-l va aduce ție/ -Sufletul meu, ca jertfă-n clipa/ Când alte lumi ți s-or deschide-n zare/ Și lumea mea îți va părea pustie„ („Rugul”).
Rondelurile și sonetele scrise de Octavian Moșescu nu ocupă prea mult loc în acest volum, dar, la lectură, se simte fiorul trăirii, adâncul și autenticitatea ei, dincolo de orice influență livrescă: „Iubirea mea a nu știu câta sută/ e o romanță veche, demodată,/ Ce scris-a fost de mult pentru o fată/ Și-acum de-o lume-ntreagă-i cunoscută// De o asculți – în seri târzii – tăcută/ E un refren banal, de altădată,/ Dar pentru tine pare-ntâi cântată…/ Iubirea mea e astăzi prefăcută// În nopțile trecute, nopți cu lună,/ A fost sortită pentru-o brumă,/ Azi m-am oprit o clipă și-o cânt ție// Iar mâni – din nou – când alta ne desparte/ Va fi și-a ei… Și-așa de-o veșnicie/ O cânt în vers la fiecare – parte„ („Sonet”).
Cărturarul râmnicean a iubit arta (literatura și pictura în mod special) și a lăsat orașului în care și-a trăit ultimii ani din viață, prin testament liric, această iubire.

*Octavian Moșescu, „Ferestre către amintiri”, Ed. Detectiv literar, 2019

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share