Spații culturale nr. 65 (1)

Petrache PLOPEANU

Capodopera prostiei

Motto:
Prostia cuprinde o doză de seriozitate
care, condusă mai bine,
ar putea înmulți numărul capodoperelor”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii)

Prostia este un domeniu exclusiv al non-cunoașterii, iar oamenii au sancționat acest fapt în primul rând prin numeroasele proverbe pe care fiecare popor le-a meșteșugit, în așa fel încât oroarea prostiei a determinat o întemeiată activitate sapiențială. Enumerarea a câtorva dintre aceste perle de filozofie populară (și nu numai) este ilustrativă:
1. Prostul poate pune într-o oră mai multe întrebări decât poate răspunde un înțelept în șapte ani;
2. Ce-mi foloseşte înţelepciunea, când domneşte prostia;
3. Cine umblă mereu alături de omul prost se va umple și el de prostia acestuia;
4. Prostul nu se lasă până când nu spune tot ceea ce știe;
Și, desigur, aș putea continua la nesfârșit pentru că și prostia pare să fie nesfârșită. Dar poate că Emil Cioran are o altă opinie despre prostie, atunci când afirmă: „Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulți numărul capodoperelor”.
Din nou, așa cum ne-a obișnuit, Cioran face afirmații surprinzătoare, în acest caz punând într-o relație gnoseologică „prostia” cu „capodopera”, legându-le printr-un termen median, „condusă mai bine”, ceea ce dă formă unui silogism:
Prostia cuprinde o doză de seriozitate
[Prostia]condusă mai bine
Ar putea înmulți numărul capodoperelor
A identifica, „plonjând” în gândirea cioraniană, mecanismele nașterii capodoperei de către prostie, ar putea fi, relativ vorbind, o întreprindere dificilă deoarece, la o primă vedere, cele două se exclud reciproc. Mai înainte să-mi continui demersul analitic, să rămân în preajma proverbelor pe care le-am selectat la întâmplare dintr-unul din site-urile care se ocupă cu așa ceva și să identific apropierile care se pot face cu tema articolului nostru.
Cel dintâi afirmă clar un fel de superioritate interogativă a prostului asupra înțeleptului, prin folosirea ca instrument de acțiune, întrebarea, și ca unitate de măsură temporală, ora. Desigur și unitatea de măsură temporală a aceluia care întreabă și aceea a celui care răspunde, sunt subiective. Ceea ce rămâne este faptul că prostul poate întreba. Al doilea este că întrebările, datorită stării sale de prostie, pot fi foarte scurte, greutatea găsirii răspunsului crescând invers proporțional cu lungimea întrebării. Un altul este că el poate pune atâtea întrebări, într-o unitate mică de timp, la care un înțelept nu poate răspunde decât într-un timp îndelungat sau poate niciodată.
Al doilea proverb trădează un scepticism clar al aceluia care neagă importanța înțelepciunii prin raportare la dominația prostiei. Chiar dacă proverbul nu spune că afirmația este făcută de cineva deja înțelept, dar dezamăgit de starea culturală a vremii sale, îndrăznesc să cred că un astfel de înțelept nu ar face niciodată o asemenea afirmație care neagă chiar întemeierea înțelepciunii, adică se neagă pe sine. Afirmația ar putea, în schimb, să fie exprimată de acela care caută să-și justifice propria stare, de prostie, prin raportarea la „dominația prostiei” și propria neangajare în travaliul „înțelepțirii”.
Al treilea proverb accentuează capacitatea de „contaminare” a prostiei, fenomenul „trecerii” de la unul la altul, de la un „vector” purtător la altul potențial. Așadar, proverbul scoate în evidență caracterul mobil, fluid al prostiei, care poate nu numai să se răspândească, asemenea unei boli contagioase, ci și să mențină victima în viață pentru totdeauna, aceasta devenind la rându-i sursă de prostie. Este însă cuprins și un avertisment-soluție: „cine umblă mereu alături de omul prost” riscă să se umple și el de prostia acestuia, așadar invers, dacă nu se dorește a se umple de prostia acestuia, „umblarea” cuiva alături de omul prost trebuie să fie cât mai scurtă.
Al patrulea proverb accentuează câteva aspecte esențiale:
a. încăpățânarea prostului;
b. faptul că știe totuși ceva;
c. dorința de a împărtăși cu altcineva tot ceea ce știe;
Este inevitabil, totuși, să mă întreb ce anume știe prostul, ce este acest „tot” pe care el dorește să-l împărtășească tuturor? Și, de asemenea, acest „tot” este unul imens sau este unul redus la dimensiunea unui punct? Imens nu poate fi, deoarece ar fi în contradicție cu starea de prostie. Mai degrabă este vorba despre diferite înfățișări ale aceluiași punct, care alcătuiește un „tot” apropiat de nimic.
Observ anumite „calități” ale prostului prin care starea sa existențială se apropie pas cu pas de condiția creatorului de capodopere:
A. superioritate interogativă;
B. scepticism dubitativ;
C. încăpățânare comunicativă;
D. altruism gnoseologic;
Acum să revin la „silogismul” cioranian și să-l reformulez astfel:
Prostia este parțial serioasă;
[Prostia] poate fi dirijată ;
Capodoperele sunt serioase în sensul cunoașterii și sunt rezultat al dirijării raționale;
Prostia poate înmulți numărul capodoperelor;
Apar câteva întrebări:
 De ce este prostia parțial serioasă?
 În ce fel poate fi dirijată prostia?
 Care este relația dintre seriozitate, dirijare și capodoperă?
Răspunsurile pot fi găsite mai sus. Prostia este parțial serioasă pentru că este interogativă și pentru că dă dovadă de scepticism dubitativ. Poate fi dirijată pentru că în general orice formă de comunicare cuprinde în sine dirijarea, iar încăpățânarea reprezintă insistența cu care comunicarea se afirmă. Relația dintre seriozitate, dirijare și capodoperă este evidentă pentru orice creator: seriozitatea înseamnă luarea în serios a propriului efort de cunoaștere, iar cunoașterea este rațională la bază, legile esteticii fiind în esență raționale, chiar dacă par uneori ascunse în spatele iraționalului, oniricului, etc. Iar aici apare acel aspect la care deja m-am referit: acel „tot” se reduce la un punct; am putea spune că pornind de la un punct prostia nu se poate transforma într-o capodoperă, dar ne aducem aminte de big-bang și de faptul că de la o particulă infinitezimală a apărut universul și îmi reprim graba de a refuza ceea ce susține Cioran, că de la prostie la capodoperă nu este decât un pas. Într-adevăr, nu este decât un pas, dar să ne aducem aminte expresiile despre pașii mici și mari („Un pas mic pentru om…”), așa încât știa Cioran ce știa despre prostie și despre depășire ei!
Ca și eroarea (K. Popper), și ignoranța trebuie să-și aibă rolul ei în dinamizarea cunoașterii. Nu eroarea și nici ignoranța nu trebuie blamate, ci persistența în ele. A deveni conștient de eroare, a deveni conștient de propria ignoranță, este premisa de la care pornesc marile idei. O singură idee este capabilă să răstoarne asemenea punctului de sprijin clamat de Arhimede, întreaga necunoaștere și să creeze capodopere.
…Dar dacă nu există o singură idee în acel „tot” la care mă refeream mai sus? Examenul de bacalaureat mă face tot mai neliniștit pe măsură ce trec anii, prin rezultatele sale, care confirmă tot mai evident vidul din capetele multora dintre tinerii care ies de pe băncile liceelor. Să fie de vină profesorii? Mă îndoiesc de acest fapt. Să fie părinții prea ocupați cu rezolvarea grijilor legate de asigurarea existenței, pentru a mai avea timp pentru propriii copii? Mă îndoiesc și în acest caz, dar nu la fel ca în primul. Să fie de vină incapacitatea clasei politice românești să transforme ignoranța și incapacitatea proprie în capodopere de inginerie socială cu bătaie lungă în viitor?
Sunt sigur de aceasta.


FAPTE CULTURALE

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL al AFORISMULUI,
pentru românii de pretutindeni

EDIȚIA a III-a, TECUCI, 3-4 octombrie 2019
Organizatori: PRIMĂRIA TECUCI, FUNDAȚIA PELIN, BIBLIOTECA MUNICIPALĂ „ȘTEFAN PETICĂ”
CONCURENȚII vor trimite în perioada 1 mai-15 iulie 2019 la adresele:
fundatiapelin@yahoo.com;vasghica@gmail.com
1) -30 de aforisme care să se încadreze, la alegere, în una din cele trei secțiuni: aforisme filosofice, umoristice, paradoxuri;
2) – comentariul unui aforism celebru (10 rânduri).
3) –adresa poștală, telefon, mail.
Premianții vor fi invitați la Tecuci. Cei care doresc să participe la Turnirul aforiștilor vor avea asupra d-lor un set de patru pagini cu câte 10 aforisme (altele decât cele trimise pentru concurs).
Se vor acorda premii constând în: trofee, diplome, plachete, cărți.
În program:
3 – X-ora 17,00: Aforismul românesc actual: opinii, propuneri (dezbatere).
4-X-ora 9,30: Deplasare în școli.
ora 14,oo: Lansarea volumului: AFORISMES ROUMAINS D’AUJOURD’HUI, coordonator principal Ionuț Caragea;
ora15,00: Turnirul aforiștilor;
ora 16,30: Gala premiilor.
Parteneri media-reviste: Ateneu, Baaadul literar, Cervantes, Literatura și artă, Plumb, Salonul literar, Cadran cultural, Spații culturale, Detectiv cultural, 13Plus, Cronica veche, Tecuciul literar-artistic, Axis libri, Porto Franco, Pro Saeculum, Scriptor, Flacăra lui Adrian Păunescu, Cronica timpului, Dunărea de Jos, Atitudini, Scârț!, Academia bârlădeană, Școala gălățeană; ziare: Realitatea, Viața liberă, Certitudinea; online: citatepedia.ro.

Președinte de Onoare,
Prof.univ. C-tin Frosin

Președinte Fundația Pelin,
Eugen Doru Pelin

Președinte Festival,
V.Ghica


Emil NICULESCU

ION CARAION, elev la Râmnicu Sărat și Buzău. Un pitoresc oraș cosmopolit

Precocea ucenicie poetică a lui, pe atunci, încă, Stelian Diaconescu, ca și un acut sentiment de claustrare au început la Râmnicu Sărat: Când am început școala, nu în satul meu natal (unde institutorul iubea mai mult jocurile de cărți, alcoolul și femeile decât școala), ci într-un pitoresc oraș cosmopolit (greci, evrei, bulgari) unde locuia un unchi dinspre tata care îi făgăduise că mă va ajuta să urmez acolo – pe socoteala lui – primele clase primare și apoi cele opt de liceu, când am început așadar școala, știam deja să citesc și să scriu. La începutul anului memorizam cu evlavie (asta am făcut-o și mai târziu, în liceu) toate poeziile din așa-zisa carte de citire, spunându-mi-le mie însumi, în taină, când eram singur și trist, căci mi se interzicea contactul cu alți copii, n-aveam voie să mă joc ori să ies în stradă. Dacă încălcam interdicția, eram aspru pedepsit.
Ca să vii din atâta natură și libertate într-un țarc, să rămâi priponit de o palmă de pământ ce-ajungea nici pentru o goană de iepure, mă sugruma, exercita asupra-mi o bolnavă suferință și mi-a modificat psihologia.
Unchiul, administratorul pământurilor unui mare proprietar, se rusticizase și emancipase ca micii boiernași turghenievani – sta cea mai mare parte a timpului la vânat la țară, de unde trimitea alimente, fructe, pește, și vânat. Ca și tatălui meu, îi plăcea să vâneze și să pescuiască. Soția lui era infirmă, rea, răzbunătoare, mincinoasă, fără umor și desigur lipsită de satisfacții. O zgripțuroaică. Ea ura pe toată lumea, iar ei între ei se urau deasemeni, preferând să se vadă cât mai rar. La fel de rar își și vorbeau.
Aveau o casă în pantă, cu două grădini – una la stradă pentru flori, fructiferi și zarzavaturi, a doua în fundul curții pentru păsăret, spălătorie, pivniță și altele, Casa – un fel de penitenciar – era înconjurată de un gard înalt de peste doi metri care se prelungea sus cu o rețea de sârmă ghimpată. N-aveai pe unde intra sau ieși, dacă se încuia poarta de la stradă. Și poarta sta mai mereu încuiată, cheia aflându-se în vigilenta posesie a mătușii mele. Doar când îi cășuna ei, din an în paște, să stea de vorbă cu vreo vecină, fie cu iaurgiul care trecea pe la ora patru, doar atunci puteai să arunci ochii afară. Pe sponci și pe furiș. A fost prima mea închisoare pe care am cunoscut-o. Mi se luau libertatea, copilăria, elanurile. În singurătatea mea fortuită, mă consolam cu versurile memorizate, pe care le recitam sau murmuram. Ca în cazul bardului popular anonim, care spusese: „Îmi cântai durerea mea/ Și cântând trecui prin ea”.
Astfel poezia a devenit pentru mine o necesitate. Întâia dintre toate, fără de care n-aș fi putut să trăiesc. Mă drogam cu poezie. Ultima bolgie, p. 47-48.
De la 6-7 ani am plecat de-acasă, pentru întreg cursul primar, la acest unchi care stătea pe strada Curcănari 18, nerevenind la Pălici până la absolvire, în 1934, decât de câteva ori. Acolo, la înscrierea în clasa întâi, optează, cu de la sine putere, fiindcă ai săi erau numiți când Popescu, când Diaconescu, numele bunicului dinspre tată, pentru acesta din urmă, nume pe care părinții și-l vor urma, la formalitățile căsătoriei legale, din 1930. În legătură cu mătușa, Alex. Oproescu reține, în interviul cu Ion Caraion, din ianuarie 1981: Fiind așa de rea la suflet, i-am zis într-o împrejurare „șchioapa”, și așa i-a rămas porecla. Din pricina felului ei de a se purta, n-a mai fost posibilă trecerea la liceu acolo.
Despre perioada râmniceană, va mai aminti, cu același prilej, cu prilejul ratării examenului la școala normală din Buzău, unde, între probe se afla și testarea unor aptitudini artistice: Nu numai că nu cîntasem niciodată, însă nici măcar măruntele cunoștințe de muzică nu le căpătasem la Râmnicu Sărat, deoarece învățătoarea Emilia Eftimie, de altfel o femeie de toată isprava, ținea în fiecare an doliu după careva mort din familie. A venit și ziua examenului. Puținul ce-l obținuseră verișoarele, de a mă învăța un cântec, s-a spulberat în fața comisiei, din pricina unor bizarerii ale firii mele. Mi se părea că nu poate fi mai caraghios decât să cânți în fața cuiva, chiar copil fiind.

Bursier hasdeian și candidat la exmatriculare

Pe linia poeziei, confesiunea adâncește „confuzia” în care elevul se complăcea până în anul doi al Liceului „B.P. Hasdeu”, unde reușise cu bursă (n-am știut niciodată că poeții trăiesc): Fiind singur acolo, la Râmnicu Sărat, ne având cu cine să mă joc, preocuparea mea fusese să învăț toate poeziile pe de rost din manualele școlare. Credeam că sunt fără autori, că sunt ca rugăciunile, că le-a făcut cineva și trebuie să le știi. Pentru prima oară în liceu, la Buzău, s-au spus câteva cuvinte despre Goga. Aflam atunci că un poet trăiește. (…) „Dacă oamenii aceștia trăiesc – mi-am zis –, am și eu dreptul pe care îl au ei”. Mă simțeam eliberat, aveam dreptul. În clipa aceea am început să scriu…
– Dar de publicat?
– În Buzău apărea revista școlară „Flori de primăvară”, editată de profesorul Alex. Mocanu. I-am dat să citească unuia dintre elevii mai mari ai liceului Ioan Stroescu, fiul notarului din Cislău, recomandat ca „modelul” nostru, dar acesta a încurcat versurile mele cu ale altuia.
– Pe care le-ați semnat cu adevăratul nume, Diaconescu M. Stelian, clasa a II-a.
– Premiera pseudonimului Ion Caraion s-a produs după patru ani în „Acțiunea Buzăului” nr.7 și în „Curentul literar” din noiembrie 1940 (din evantaiul publicațiilor aflate sub direcția buzoianului Pamfil Șeicaru n.m.). Mai trebuie amintit că la 16-17 ani inițiasem o editură, că tălmăcisem „Lorelei” de Heine, apoi integral „Les fleurs du mal” de Baudelaire, dispărute într-o tristă împrejurare? Sau că în 1942, după bacalaureat, am luat drumul Bucureștiului fără întoarcere?( Alex. Oproescu, Cu Ion Caraion despre perioda sa buzoiană. Interviu consemnat la locuința scriitorului, joi, 29 ian, 1981, „Literatorul”, an 1, nr, 5, oct. 1991, p. 15-16, în: „Din Buzăul literar”, Editura „Omega”, 2009, p. 119-121).
Încă înainte de a se fi cunoscut, lucru întâmplat, probabil, prin 1943, când ziarul „Viaţa” publica „Manifestul Cercului Literar din Sibiu”, Ion Caraion şi I. Negoiţescu se întâlneau în admiraţia şi preţuirea nu numai a unui autor, Bucur Ţincu, cel care, cu „Apărarea civilizaţiei” (1938), obţinuse unul dintre premiile scriitorilor tineri acordate de Fundaţiile Regale, cu un eseu despre apărarea culturii sau apărarea Occidentului” cât a unei opţiuni morale şi estetice. I. Negoiţescu nota în jurnalul său: Cluj, Miercuri, 22 iunie 1938. (…) La Aiud mi-am cumpărat câteva cărţi noi, ce ţineam neapărat să le am în bibliotecă: – „Idiotul” de F. Dostoievski; „Apărarea civilizaţiei” de Bucur Ţincu; – „Casa Thuringer” de Panait Istrati şi „Maidanul cu dragoste” de George Mihail Zamfirescu”; pe 2 noiembrie adăuga: Am terminat de citit „Apărarea civilismului” (sic!) de Bucur Ţincu (Ion Negoiţescu, Ora oglinzilor. Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter confesiv, Editura „Dacia”, 1997, p. 74; 87).
Caraion datorează autorului „Apărării…” mai mult decât lectura, apărarea propriei sale situaţii şcolare din anul 1940; liceanul i-a luat apărarea lui Arghezi, împotriva atacurilor lui N. Iorga, cu o prea sinceră frază într-o gazetă obscură de provincie (posibil „Acţiunea Buzăului”); savantul l-a aflat pe „vinovatul insolenţei”, deşi semnase cu pseudonim, şi a intervenit ferm la ministrul Instrucţiunii publice, a cerut să fiu eliminat din şcoală – îşi aminteşte scriitorul -, a obţinut satisfacţie şi conducerea liceului meu („B. P. Hasdeu”, n.n.) a primit „plăcinta”. Directorul Bucur Ţincu (un admirabil dascăl şi care ţinea sincer la mine. Purta în ochi atâta decepţie, purta în ochi atâta regret…), va încerca să temporizeze lucrurile, răspunzând ministerului printr-o adresă în care solicita ameliorarea pedepsei (Tudor Arghezi, Versuri. Ediţie de G. Pienescu cu o prefaţă de Ion Caraion. Vol.1, Editura „Cartea românească”, 1980, p. XXII); mai apoi, evenimentele politice fierbinţi şi uciderea lui Iorga au condus la „uitarea cazului”. Pe atunci, nici criticul, nici poetul nu ştiau că se vor regăsi în Occident. Condeiele celor doi tineri scriitori se vor mai fi întâlnit în paginile gazetelor „Timpul” şi „Fapta”, în anii războiului.
În privința acestei reglări disproporționate de conturi, pentru nuanțare , nu sunt de ignorat însemnările din închisoare ale lui Nicolae Steinhardt: Asasinat mișelește, apostolul neanului, savantul, scriitorul, marele ziarist, muncitorul fenomenal,, geniul. A fost filmată expunerea leșurilor legionare pe caldarâmul Cotrocenilor după omorârea lui Armand Călinescu. Pelicula îi arată pe Iorga și pe Argetoianu veniți la spectacol. Cu vârful ghetei Iorga împinge un cadavru. Mai sunt și vindictele lui împotriva oricui îl criiturase, darea afară din slujbă, scoaterea din pâine… purtarea lui neiertătoare până la sfârșit față de E. Lovinescu și Mircea Eliade, care formulaseră observații moderate, respectuoase.
Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaș. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea Strejnicul, ci numai – pentru noi, nu pentru ucigaș – încredințarea că dreptul și nedreptul, lumina și întunericul, binele și răul sunt distribuit mai pestriț decât bănuiam (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura „Dacia”, 1991, p. 387).
Bucur Ţincu (n.1910-m. 1980), consătean cu Emil Cioran, era, cum îl evocă Gabriel Ţepelea, un tânăr filozof, sau, cum se spunea în Ardeal, un „tânăr de bună speranţă” (…) care excela prin spontaneitate, arta relaţiilor cu oamenii, curiozitate intelectuală. La senectute, infirm, din cauza unui accident de automobil, în amurg de epocă ceauşistă, Gabriel Țepelea și-l amintește: Amputat, sprijinit în cârje, îl urmăream cu strângere de inimă cum înainta iarna, expus la alunecare spre bibliotecă (a Academiei, n.m.). Aici făcea oarecum parte din inventarul instituției profesează o penibil-înduioşătoare artă a seducţiei: Acum arta lui se reduce la conversaţiile telefonice. Te ia pe departe, cu un articol sau o emisiune pe care le-ai făcut, strecoară o apreciere, trece la lecturi mai noi, comentează o problemă culturală de actualitate. Iar în final, rugămintea de a-l vizita. A-l vizita, adică a-i aduce ceva. O conservă, un pui „Petreuş”, o bucată de brânză. Dar toate acestea implică ore de stat la cozi. Fostul premiat al Fundaţiilor Regale nu fusese admis ca membru al Uniunii Scriitorilor din R.S.R., ştire care i-ar fi alimentat lui Emil Cioran următoarea butadă: – Dacă Uniunea Scriitorilor refuză calitatea de membri unor intelectuali ca Petre Ţuţea, Bucur Ţincu, etc., e un semn bun. Înseamnă că restul membrilor sunt toţi de talia unui Racine, Moliere şi Valery (Gabriel Ţepelea, Însemnări din trecut, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 218-219).
În anii de formare ai intelectualului şi artistului, directorul nu era singurul care i-a amprentat memoria; evocă, după patruzeci de ani, într-un comentariu la o carte a lui N. Carandino, pe fostul său profesor de istorie, Dimitrie Ionescu, astfel: ar fi putut onora o catedră universitară, intelectual de o ţinută ce stârnea respect şi admiraţie, care ţinând eu – cu nu-mi prea conturez precis ce ocazie – o conferinţă despre folosul şi semnificaţia în viaţă a şcolii şi profesorilor, ne-a spus cândva următoarele despre foştii săi învăţători din tot cursul primar, liceal şi universitar: de la unul am învăţat mai mult ori mai multe, sigur, de la alţii mai puţin şi mai puţine, risipind cu anii şi din sacul celor multe şi din traista celor puţine, dar adevărul este că de la fiecare – dăruite cu abnegaţie – ne-am ales cu câteva cunoştinţe şi ne-am ales cu câte ceva de neuitat. Acest „câte ceva de neuitat” umple şi filele cărţii lui N. Carandino. Om de dreapta, a suferit coerciţiile penitenciare ale democraţiei populare, reuşind, la bătrâneţe să-şi editeze, în regie proprie, şi destul de schimonosită pe capitolul final, o „Istorie a oraşului Buzău” (Editura „Litera”, 1976). Explicaţia „ghinionului” ce a păscut atât pe dacăli, cât şi pe liceenii de atunci e repetată cu diverse prilejuri; comentând soarta lui Bulgakov, sub Stalin, observa: Cei oneşti şi talentaţi trebuiesc distruşi. Pe orice cale. Coaliţia mediocrilor. Altundeva nota: Regimurile totalitare concep omul ca pe un şablon şi-l folosesc la şablonizarea celorlalţi. Cine se deosebeşte, piere (Ion Caraion, Ultima bolgie. Jurnal 3, Editura „Nemira”, 1997, p. 165; 183).
Alţi profesori ai lui Caraion vor fi divulgaţi de versurile celui de al doilea volum, „Omul profilat pe cer” (1945): cantonat într-o altruistă tinereţe, visa agape, unde invita vechi cetăţeni ai bibliotecii şi programelor şcolare (Virgil, Horaţiu, Terenţiu, Plaut, Marc-Antoniu, Staţiu): Ne-om lua în braţe, inşi de promoroacă,/ să bem vulgar cu-Ovid şi Juvenal;/ vezi, uneori o foame ca un bal/ de ape-mi urcă-n piept şi mă îneacă.// Aş vrea atunci – pe străzi trec dimineţi şi trec femei,/ să coc în mine roadele sălcii,/ am să mă-ntorc la voi, sunt sigur, într-o zi -/ cu-alcool să chefuim barbar, nemernici zei (Clasicism).
O marcantă şi traumatizantă întâlnire a avut-o, în liceu, Caraion cu autorul paradiselor artificiale şi al „manifestului” Îmbătaţi-vă; se consumă unul dintre episoadele cele mai dramatice ale viitorului traducător din literatura universală: Între şaisprezece şi optusprezece ani am tradus peste o sută din poeziile lui Baudelaire şi într-o formă schematică aveam în versiunea românească aproape integral „Les fleurs du mal”. Plecând, undeva la o margine a Buzăului, unde dădea, spre a se întreţine, meditaţii, îşi lasă atelierul de tălmaci desfăcut: Am lăsat „harta” florilor baudelaireiene, aşa cum era în momentul acela, întinsă, desfăcută, agăţată şi spânzurând peste tot la întâmplare, până şi pe jos erau petece de foi, caiete, ciorne volante…, decizie cu totul imprudentă: În lipsa mea, grijulie, gazda trecuse ca să nu lase focul să se stingă, îndopase bine soba şi dând cu ochii, pentru prima dată de când eram chiriaş, peste harababura aceea aproape de necrezut căutăturilor ei, se apucase cu osârdie să facă …ordine. Şi făcuse, era harnică. Făcuse, aruncând – cu excepţia doar a câtorva întâmplate file de pe masă unde îmi înşiram după trebuinţă manualele – aruncând în foc totul. La disperarea celui care-şi vedea munca, pasiunea şi, într-un fel, adolescenţa incinerate, monstrul în fustă, pacostea fudulă mirosind a paragină şi igrasii îi spune: – Nu-i nimic, dresaţi altele, că alea tot era murdare. Vă dau eu hârtie. Şocul a fost unul de durată, aproape castrator, după cum ne încredinţează fostul „dom’ elev”: Ani întregi mi-a fost frică să mă reapropii de Baudelaire, ca de un teritoriu al ameninţării şi interdicţiei, încă o dată damnat. Cele câteva piese scăpate, printre ele «Au lecteur», m-au însoţit cu sfiiciune prin ani şi ani şi în 1967 au fost incluse în antologia alcătuită de Geo Dumitrescu, la un secol de la moartea poetului (Ion Caraion, Jurnal 2. Literatură şi Contraliteratură, Editura „Albatros”, 1998, p. 33-37).
În textele ce urmau să alcătuiască sumarul plachetei Închisorile noastre, taică, există o proaspătă evocare a dramei: Iar pasul – un vârtej cules pe jos – ca de sacâz,/ A fost topit smaraldele-n paner./ L-am azvârlit. O cum râdea Baudelaire,/ Frumos din foc la mine – cum a râs!// Şi creşte-n piatră iedera. Cu gust/ Dansează-n flăcări peştera-bolid./ Măi frate Tudor, cântecul arid/ Să-l morfolim aicea-ntreg. Mai adu must… (Mă doare lumea). Poate că tot o sublimare a acelui moment o reprezintă şi versurile altui poem din aceeaşi proiectată plachetă: Pe etamina versului egal/ Surâde, nupţială, eticheta;/ Dădaca asta (Yetti sau Anetta)-/Se-ntoarce parcă de la festival// Ieri a trecut pe-aproape. Ştiu precis-/ Ca un copil anemic dar limbut./ Albul nostru-ardea peste trecut/ Şi-n fundul sobii-ardea un manuscris (Citadină).
Episodul este relatat, mai succint, dar cu un plus de informaţie privind lecturile şi preferinţele de atunci într-un alt jurnal: Citeam alandala pe Esenin, Villon, Klabund, Ungaretti, Rimbaud, Whitman, Hoffmansthal, Claudel, Rilke, Léon-Paul Fargue, Lorca, Morgenstern, Saint-John Perse. (…) Îi citeam, când aveam de unde-i găsi, pe suprarealişti, pe Sandburg, pe Maiakovski, Malraux, Archibald Mac Leish, Ehremburg însă eram foarte influenţat de Nietzche şi de Baudelaire. Am tradus în întregime „Les fleurs du mal” şi unele versuri nietzcheene (Ion Caraion, Ultima bolgie…, p. 51-52).
În aceeaşi eşuată propunere de identitate literară vom întâlni şi, dintre autorii amintiţi, ecouri din Villon: Mări, câtu-i albia fântânii/ Se-adună chiotu-n ulcioare,/ Portăreii curţii şi jupânii/ Ne-au gătit de ieri spânzurătoare.// Şi-au să vină corbii să ne rupă,/ Şi-au să vină vânturile duiumuri/ După ce-om sfârşi cu tot şi după/ Ce ne-or putrezi ciolanele pe drumuri (Ştreang). Zona slavă a lecturilor îşi arată, încă de pe acum, darurile, prin reverberări din Gib I. Mihăescu (Cu fiecare fată-n recviem/ Hei căprioara mea minusculă din lac,/ Deşarte ni-s fiordurile azi…/ Vom putrezi de dorul unor brazi/ La căpătâiul altui Ragaiac –Violoncel; sau: Schiţa cu rusoaica (sic!) nu din gloate?/ Prieten drag al altelor cimpoaie/ Ne ogoaie stepa, măi, ogoaie/ Şi să ştie nimeni nu mai poate – Insulida) şi ciudate premoniţii: Măi frăţâne, mă şi cum e Bugul/ Îmbrăcat în febre la oracol,/ Goliciunea-i ultimul spectacol,-/ Peste iarba noastră râmă plugul – Declin 2.
Lectura şi, mai ales, „consecinţele” ei pot defini o persoană, e un examen de selecţie şi maturitate, cum nota într-un jurnal din vremea când lucra la „Timpul” şi „Ecoul”: A plăcea o carte…A plăcea, însă cui? Are gust cel căruia îi place? Cât gust şi ce fel de? Cât rafinament? A mai citit? A citit interesant sau interesat? Pe cine? Şi cum? Şi ce a înţeles? Iar ce a înţeles ştie să spună? În ce chip? Ca un copil? Ca o maşină? Ca un singuratic? Fiindcă, dacă nu ştie spune, a înţeles prost. Şi a înţeles prost fiindcă înainte n-a citit mult şi n-a selectat şi mai mult. Sau n-are cu ce să-înţeleagă. E eliptic de o însuşire (Ion Caraion, Jurnal 2. Literatură şi contraliteratură, Editura „Albatros”, 1998, p. 394).
Poetul Alexandru Lungu, absolvent al ultimelor două clase de liceu la „Hasdeu” şi redactor, împreună cu Ion Caraion al caietelor de poezie „Zarathustra”, creionează cadrul : La Buzău apărea pe vremea aceea, ziarul «Acţiunea Buzăului», care avea o mică tipografie şi al cărei director era corespondent al ziarului „Timpul” al lui Grigore Gafencu.(…) Acolo l-am întâlnit pe Stelian Diaconescu10 (10. Al. Lungu, Confesiuni de iarnă, în: „Apostrof”, nr.7-8 (38-39), 1993, p.14.
Directorul pomenit era George Gh. Pâslaru, licenţiat în comerţ, editor al numitului săptămânal (de dreapta), 1934-1941, unde au colaborat: V. Voiculescu, D. Serbescu-Lopătari, Mircea I. Popescu-Ruşavăţ, C. Pâcle ş.a., precum şi al suplimentului „Acţiunea literară”, în care au iscălit: I.Georgescu, Ion Caraion, Panait Nicolae, Lăudatu Vasilescu, Dem. Iliescu, Matei Ghimbăşanu, Nichifor Crainic etc. (Valeriu Nicolescu şi Gheorghe Petcu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri. Oameni de azi, Vol.1, Editura „Alpha M.D.N.”, Buzău, 1999, p.362).
Corespondentul ziarului zonal al „Timpului”, publica, în 1942, ediţia a doua a volumului de reportaje de front Drumuri de sânge. De la Prut la Odesa (Bucureşti, Editura „Muguri”; prima ediţie apărută la Buzău, în 1941), unde nara faptele de arme ale Diviziei a V-a, din care făcea parte şi Regimentul 9 dorobanţi din Râmnicu Sărat.
Compuneam împreună – rememorează Alexandru Lungu – şi cu schimbul, printr-o asiduă compilare, sfaturi agricole, recomandări pentru buna îngrijire a sănătăţii, reţete gastronomice, ba chiar pioase comentarii teologice – pentru că „responsabilul” cu pagina bisericească, un popă cu veleităţi vag literare, era cam leneş. După oarecari dispute, s-a ajuns la soluţia unui «supliment» şi astfel au apărut două numere din „Acţiunea literară”, croite doar pe jumătate după dorinţa noastră şi cuprinzând, din punctul nostru de vedere, prea mult balast.
Cei doi colegi de visătorie reuşesc să-i smulgă lui George Pâslaru apariţia, numai două numere, unui supliment – „Acţiunea literară” – dar care, datorită unor intruziuni nedorite, cuprindeau mult balast; atunci Stelian Diaconescu a ales două nume – unul pentru el – Ion Caraion, celălalt pentru caietul de poezie: Zarathustra. A apărut cu concursul tinerilor tipografi ai ziarului care, contra unei mici sume, căreia i se adăugau câte-o tuslama regală şi cu bragă la bodega de lângă biserica „Sfinţii îngeri”. Era o a doua tentativă de a edita o revistă, după ce, cu doi ani înainte, scosese, la şapirograf, „Crainicii” (Direcţia şcolii m-a exmatriculat mi se pare două zile. Intram în societate şi începeam să cunosc instituţiile (Ion Caraion, Ultima bolgie. Jurnal 3, Editura „Nemira”, 1998, p. 103).
Pe atunci, poetul era, după depoziţia colegului lui Alexandru Lungu, mic de statură, căutătura-i trecea repede de la seninătate la ascuţişuri încruntate, tăcerile-i miroseau a înverşunare graiul evoca mişcările unui arici, transparent. Când îşi rostea versurile, glasul său suna în înfăţişări neaşteptate, o legănare prelungă şi solemnă, punctată din loc în loc de un tremur semănând cu spaima zburătăcită a păsării scăpată din laţ.
În prima apariţie a culegerii lirice Zarathustra, Caraion publică Baladă desculţă şi Ion, în cel de al doilea număr, Drumul robilor (tot în acest număr, Poem de sfârşit, al buzoianului Panait Nicolae şi Iconografie, de Ştefan Crăciun, de la Râmnicu Sărat) (Emil Manu, Reviste româneşti de poezie, Editura Academiei R.S.R., 1972, p. 201-202).
Când publica versuri în „Zarathustra”, numele-i apăruse, cu un an înainte în „Universul literar” şi în „Curentul literar-magazin”.
Versurile sale din „Cercel domnesc” (al treilea caiet) sunt numai o fază de introducere în poezie, un document al unei sensibilităţi lirice puternice; „Aş vrea să te mângâi din nou, să-mi spui că/ Nu-i liniştea ce doare şi nu-i visul,/ Crăiţa mea cu sâni de nevăstuică,/ Ne-a înflorit în suflete irisul ( Emil Manu, Op. cit. p.126).
O parte din cei publicaţi de „Zarathustra”, dintre foştii colegi de redacţii din tinereţe au zăcut – puţini cu vină, mulţi fără vină – în ocne şi lagăre de muncă forţată: (…)Radu Argeş, N. Carandino (Ion Caraion a colaborat la revista „Bis” a acestuia), Mircea Damian (director la „Fapta”), Romulus Dianu, Luca Dumitrescu, Dem. Iliescu, Petronela Negoşanu, George Pâslaru, M. Rudich, Gh. Tomaziu, Constantin Tonegaru, Ernest Verzea, Ion Vinea. Alţii au pribegit: Paul Celan, Virgil Ierunca, Alexandru Lungu, Dem. Gh. Nolla, Dan Petraşincu, M. Rudich, Const. Lucreţia Vâlceanu (Ion Caraion, Insectele tovarăşului Hitler, Műnchen, Editura „Ion Dumitrescu-Verlag”, 1982, p. 88-91).
Caraion, în pofida pseudonimului sceptic, avea, în primă tinereţe, un tonus nu lipsit de optimism, cum reiese din proiectele demarate: gruparea buzoiană avea intenţia să dubleze publicaţia sa de poezie (Zarathustra, n.m.) şi printr-o suită de culegeri lirice individuale, în stare să prezinte într-un context particular structurile cele mai individualizate, vocile lirice cele mai bine articulate. Al. Lungu, care fusese, vreme de un an, licean la Braşov şi elev al criticului Octav Şuluţiu, căruia îi trimisese „Zarathustra”, îl înştiinţa epistolar că seria de volume inaugurată cu cartea lui Lucian Valea („Mătănii pentru Fata Ardeleană”, n.m.) continuă. Azi vă trimit poemul meu „Fata din brazi”, care a avut un tiraj de câteva zeci de exemplare, dăruite prietenilor. Generos, Caraion abia de se propune, după acestea, cu o plachetă, al cărei sumar, de vreo 16 poeme, îl expediază, acelaşi camarad literar, criticului, în vederea unei prefeţe, cu precizarea: Volumul se va numi probabil (de admite cenzura) „Închisorile noastre, taică…” şi ar fi urmat să apară, după Paşte, într-un tiraj de 100-115 exemplare. Nicolae Florescu, comentând această tentativă eşuată, nota: „Cenzura”, care l-a persecutat veşnic, apare şi ea invocată de la prima iniţiativă editorială, ca un „dar” al destinului implacabil. Şi apoi, în mod premonitoriu, ideea de închisoare ca o stare firească, urmându-l constant de la începuturi până la sfârşit.


Lucian MĂNĂILESCU

AMINTIRE PRAGHEZĂ

Haite de oglinzi somnambule
au năvălit în oraşul lui Kafka,
oamenii sunt speriaţi, se arată cu degetul,
fac reclamaţii la servicul de ecarisaj,
sună la numerele de urgenţă
şi vorbesc în şoaptă despre
cioburile din ochii turiştilor,
despre iarnă şi despre fericire…
Uneori se recunosc în
chipuri străine, aduc adeverinţe
şi fotografii la minut,
în timp ce apostolii din turnul
orologiului primăriei
îmbătrânesc cu viteza luminii.


FOTOGRAFIA

Mă dor amintirile tale, iubito,
şi piciorul cu care ai mers pe valuri…
Pipăi în vis pereţii nopţii
şi întunericul sclipeşte
în vârful degetelor.
Nici inima nu mai bate
cum trebuie, parcă e un cuc
care a terminat de numărat anii.
Dar ştiu că mâine, în zori,
mă vei trezi într-o fotografie trucată
şi din părul tău de aur
o să răsară soarele…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share