Spații culturale nr. 64 (9)

Nina Elena PLOPEANU

Păștița albă

Intram în orașul regilor odată cu ploaia torențială ai cărei ochi întunecați de vrăjitoare amenințau să ne înghită. Era puțin după ora prânzului. Nu speram ca în ziua aceea să ieșim din camera de hotel. Cu toate acestea, nu eram triști. Fereastra XXL, îndreptată spre vârful muntelui, oferea un peisaj încântător. Pădurea eclectică se vedea în toată splendoarea ei, iar clădirea ce adăpostea telecabina promitea să ne facă șederea cât mai agreabilă. Știam de multă vreme, de când vizitasem prima oară această stațiune montană, că aici, primăvara, vara și toamna, aproape în fiecare zi, ploaia se juca de-a v-ați ascunselea cu soarele. Nu ne-am mirat prea mult când, în amurg, cortina norilor s-a ridicat și ne-a făcut părtași la spectacolul citadin. Afară era plăcut. Deși plouase, aerul nu era rece. Atmosfera reconfortantă te îmbia la plimbare. Ne-am propus să mergem doar până la mănăstire. Am urcat drumul în plan înclinat și, deși era târziu, dar nu eram obosiți, ne-am hotărât să depășim ținta inițială și să ajungem cât mai aproape de castel. Aleea domoală, ce ne conducea spre palatul în care trăiseră capetele încoronate, era aproape pustie. Câțiva vânzători de suveniruri își strângeau marfa. Puținii turiști, care se încumetaseră să ajungă până la porți, făceau cale întoarsă. Noi eram singurii care urcam. De-o parte și de alta, drumul pietruit era străjuit de arbori maiestoși, încinși cu iederă la brâu, drepți și calmi ca apostolii chemați să propovăduiască Evanghelia. Solul era înveșmântat într-o mantie verde. Dintre frunzele lucioase, sculptate în relief, își ridicau capetele, ca felinarele aflate mai peste tot în oraș, niște flori albe. ”Să fie ghiocei?” m-am întrebat în timp ce mă apropiam de șanțul care despărțea aleea de luminișul străjuit de molizi. ”Este Lacrima domnului sau Crinul paștelui!”, am exclamat, amintindu-mi că sărbătoarea Învierii trecuse de numai două zile. „Sunt florile pe care le culegeam din pădure în vinerea paștelui și le duceam la biserică”, i-am spus însoțitorului meu care mă privea întrebător. „Tradiția spune că păștițele albe au plâns împreună cu femeile mironosițe pe dealul Crucii și că au păzit piatra de la mormântul Mântuitorului. Au o viață scurtă ca și cel căruia îi sunt închinate. Înfloresc în postul paștelui și apoi se ofilesc, la scurt timp, după marea sărbătoare. Nu le-am mai văzut de mult, de pe vremea copilăriei când adunam florile regești și mergeam cu ele în casa Domnului. Le așezam pe masa acoperită cu Sfântul Epitaf și apoi treceam de trei ori pe sub ea. Chiar îmi era dor să-mi amintesc de copilărie!”.

***
Era ultima zi de vineri din aprilie. Nu era orice vineri, ci Vinerea Mare. Anul acela sărbătorile pascale aveau loc la sfârșitul lui Prier. Pentru copii, era un prilej de bucurie. Nimeni nu le spunea pe atunci că este o zi de doliu, ziua patimilor lui Iisus, în care mântuitorul a fost răstignit pe cruce pentru a salva oamenii. Știau din familie că trebuie să meargă la biserică în mâini cu buchețele de flori, ca în prima zi de școală, sau ca în ultima când se făcea premierea celor merituoși.
Întreg satul zumzăia ca un stup de albine. Femeile dereticau de zor: scuturau așternuturi, măturau curțile, văruiau pomii și grajdurile. Bărbații plecau sau veneau de la serviciu. Cei mai mulți lucrau la mina din apropiere și, în răstimpul dintre două șuturi, se ocupau de grădină sau de animale. Copiii erau în vacanță. Pregătirile pentru următoarele zile erau pe sfârșite. Hainele noi, rochițele, săndăluțele, pantofii, cămășile și pantalonii așteptau cuminți în camera bună momentul potrivit să fie îmbrăcate.
Ina și ceilalți copii din cătun, atât cei mari, cât și cei mici, se aflau în poiană. Așteptau să se facă timpul potrivit pentru a porni spre pădurea ce le înconjura casele ca o eșarfă. Cunoșteau locul în care trebuiau să ajungă. I se spunea Valea Badii. Acolo, pe solul umed și bogat, creștea din abundență păștița albă, căreia i se mai spunea și lacrima domnului. Gingașă și delicată, dar rezistentă la capriciile primăverii. era printre primele flori de primăvară care împodobeau pământul. Nu le semăna și nu le îngrijea nimeni, dar răsăreau în fiecare post al paștelui și apoi dispăreau, ca și când nici n-ar fi fost după sărbătoarea luminii.
Soarele, sfios dimineața, dar din ce în ce mai îndrăzneț pe măsură ce se apropia amiaza, își trimitea razele cu dărnicie spre drumul ce pornea printre livezile cu merii împodobiți de nuntă și se pierdea printre stejarii bătrâni cu scoarța aspră cu ramurile încă îndoliate. Apoi luneca printre fagii înalți și drepți ca lumânările unui policandru. „Frunzele fagilor sunt primele care înverzesc. Cu ele se vor orna porțile și stâlpii caselor în ajunul sărbătorii de Sfântul Gheorghe”, le-a reamintit fata tovarășilor săi privind spre ramurile încărcate cu bumbi dolofani gata să se deschidă. Bunica îi povestise că în anul acela slujba sfântului ucigător de balauri se va ține a doua zi de Paște.
Ina urca veselă în mijlocul grupului. Cunoștea drumul. Semăna mai mult cu o potecă, un șanț săpat de ape ce despărțea două maluri. Când ploua, devenea aproape impracticabil. Îl străbătea a suta sau poate a mia oară. Ca să-i fie mai ușor, asculta și povestea la rândul său diverse lucruri legate de școală sau de viața de zi cu zi. Acum vorbeau despre hăinuțele noi pe care fiecare ardea de nerăbdare să le îmbrace. „Anul acesta se poartă pantofii de lac. Pantofii mei sunt negri, au baretă și o fundiță în față, iar rochița este bleu și se asortează cu pulovărul cel nou”.
După urcuș, a urmat coborâșul. La vale se mergea mult mai ușor. Aerul curat te înviora dintr-o dată. Te făcea să uiți oboseala. Din loc în loc, floarea regească își arăta clopoțelul alb cu inserții vineții. Când o zăreau, copiii făceau o plecăciune în fața ei, o rupeau cu cele trei degete de la mâna dreaptă cu care se închinau și o așezau în mâna din partea inimii unde trebuia să se formeze buchetul. Pentru un buchet viguros era nevoie de multe metanii și închinăciuni așa cum se cădea în ziua patimilor lui Iisus. „Uite alta, striga veselă Ina. Sunt o grămadă! Aici pământul pare nins. Priviți! Pare o cămașă uriașă imaculată. La poale, cu viorele albastre, iar la mâneci cu petale de păștiță galbenă. Parcă ar fi ia pe care bunica o îmbracă în ziua de înviere”. Ina îngenunchea pioasă în fața florii, care în ziua aceea era regină, o rupea cu grijă să nu-i scuture petalele și o așeza lângă celelalte surori înlăcrimate. „Florile mele au început să plângă!” rostea mirată privind lacrimile ce-i udau mâna. Ceilalți copii n-o mai auzeau. Se depărtau alergând în căutarea florii lui Hristos. Ina ținea florile aproape de ochi și de buze. Îi era milă de bocetul lor. Parcă îngânau în cor „Hristos a înviat”. O clipă de neatenție, un pas greșit pe solul umed și fata a alunecat lângă tulpina unui fag. Totul în jur era gri. Un uriaș cu tălpile pe pământ și capul printre nori, cu ochi mari pătrunzători și plete până la umeri, îmbrăca cămașa albă și îi făcea semn să-l urmeze „Vino cu mine, Ina!”. Fata pășea printre fagii drepți și înalți, către dealul cu coaste frânte din vârful căruia lumina ajungea până la urmele pașilor pe care copila să străduia să-i urmeze. „Ina, Ina. Ce-ai pățit? Trezește-te!”. „E glasul tatei. Mă cheamă. Îmi pare rău, dar trebuie să mă întorc”. În brațele calde pleoapele i se deschideau încet și căutau spre florile din mâna stângă. Când s-a simțit în siguranță, i-a șoptit tatălui, care avusese o presimțire în ziua aceea și ieșise mai devreme din mină, „Uriașul mi-a spus că n-a venit să stăpânească, ci a venit să slujească!”.


Gina ZAHARIA

florăreasa de pe țărm

vapoarele nu au sufletul sfâșiat când părăsesc portul
e mult până ating zarea și toate promisiunile intră la apă
pescărușii își întind poveștile la uscat
pe punte nu e loc pentru umbre
să fie clar
aici oamenii și rechinii sunt frați de cruce
nu mai vorbesc despre steaua de mare care mi-a dăruit atâta cer
încât am căutat o busolă
să știu încotro mă duce vântul

asta am aflat dintr-o carte veche pe zi ce trece o recitesc
și o așez la loc
hai să nu ne mințim și să recunoaștem că oceanul-tată
nu are simțul umorului
zadarnic îi trecem prin fața ochilor fel de fel de eclipse
nu s-a lăsat înduplecat niciodată
a început să mă sperie poate așa e privirea lui
dar aș vrea să se încrunte mai puțin
mai ales când îi măsor gândurile cu pasul pescărușilor

ce tare a fost imaginea unei florărese care plângea pe țărm
după buchetul de tuberoze pe care tocmai îl aruncase
în urma lui
sigur ar fi jelit mai puțin dacă ar fi păstrat măcar o petală
așa a crezut că scapă de blestem
dar a venit mânie mare peste ea
și s-a făcut noapte în toate scoicile deodată
a doua zi era tot acolo
căpătase un colț de pâine de la un necunoscut
care n-a întrebat-o de unde vine nici ce zi este
oricum habar nu avea

să fi trecut peste un deceniu de când știu toate acestea
am mai șlefuit câte ceva adică i-am șters cu nuferi tălpile femeii
(și aceștia din altă întâmplare)
i-am spus că nu toate creioanele desenează la fel
nu cred că m-a ascultat
mi-ar fi fost dragă dacă nu mi-ar fi întors spatele
ca și cum ar fi spus lasă că de la tine am învățat să înot
și uite cât de mic e acum vaporul ăla
de la bordul căruia se transmite
timpul probabil


Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Hiperrealul şi meteorologia lecturii
în constelaţia poetică a O.A.*

Scriitoarea din Năvodari – Constanţa – ce pare convinsă că natura umanului se identifică cu natura neprevăzutului şi a singurătăţii intuieşte că cel mai important clivaj în domeniul artelor/ poeziei se construieşte şi se perpetuează, pe de o parte, în jurul celor ce consideră că informaţiile sunt asimilate prin simţuri (filosofia empiric-materialistă) şi, pe de altă parte, al celor ce consideră că la „adevăr” nu se poate ajunge decât prin gândire abstractă (filosofia raţionalist-idealistă). Într-o asemenea ecuaţie existenţială, poetul-lup nu mai „muşcă luna/ şi o târăşte până sub fereastră” (când nu am somn), pentru că El, Poetul, ştie că teritoriul poetic nu mai precedă harta (zilei/ istoriei!) şi nici nu-i mai supravieţuieşte: „ninge/ e semn/ că vecina de peste alee va scoate rufe/ la uscat/ jumătate din ea este mereu pe/ dinafară// o fixez cu privirea/ nu e de ajuns/ e bine să mă gândesc la ceva frumos/ cum ar fi noi doi o funie cu sentimente/ înnodate până ajungem cu picioarele pe/ pământ// sigur// perna lumii s-a descusut pe-o margine/ cad fulgii cine mai ştie cărei păsări// cu gâtul frânt// a alunecat pe aerul poleit/ ca o patinatoare la primul/ antrenament/ se ţine de un cleşte/ de gheaţă/ ochii imortalizau lumea/ adunată ca pentru/ ceremonie” (niciodată nu spune unei zile că e ordinară).
Această poetică a rupturii ar explica de ce, în scriitura Ottiliei Ardeleanu, estetica, etica, teologia şi metafizica par să fie nişte elemente lipsite de importanţă/ de sens major, întrucât nimic din ceea ce exprimă/ sugerează acestea nu poate fi verificat!? Abstracţiunea contemporană nu mai este harta, dublul şi nici oglinda. Cauza se vede cu ochiul liber: trăim într-o Lume cu tot mai multe informaţii şi tot mai puţin sens. Aşa se explică de ce semnele şi simbolurile nu ne mai arată drumul spre adevăr!? Ele pretind că sunt chiar „adevărul”… : „trebuie să mimez/ moartea/ să mă târăsc prin mocirlă/ cameleonic/ să fâşâi doar odată cu vântul/ pe tâmple/ mă durea coroana/ de spini/ picura sufletul/ ca giulgiul/ mă prelingeam/ spre un punct// tot nu-i înţelegeam/ rostul// într-o dimineaţă pământie/ mi-am răsucit privirea ca o mitralieră// nimeni” (pregătire pentru viaţă). Unul dintre marii teoreticieni ai postmodernităţii, sociologul Jean Baudrillard, ar comenta astfel fenomenul transfigurat de Ottilia A.: „Nu mai avem de-a face cu imitaţia, cu duplicarea, nici chiar cu parodia. Avem de-a face cu înlocuirea realului de către semnele realului”. Faptul că semnele realului se văd, dar nu se înţeleg, eternizează întrebarea lui Pillat din Pont: „Care adevăr?” şi potenţează „într-un fel”, estetica tainei în „programarea unei eve moderne”, ce nu este străină de poetica atmosferei şi de mitul unui homo deus aflat în război cu sine însuşi.
Autoarea volumelor Culoarea sufletului meu, 2009; Totul e să mergi până la capăt, 2016; Pe tibie-n jos, 2017, intuieşte că nu există sine/ suflet unitar, previzibil, cunoscut. Eul poetic ce preferă „realitatea apropiată”, realitate ce „frige arde topeşte mistuieşte” este o îngemănare de percepţii în continuă schimbare. Viziunea poetei aminteşte de filosofia lui Buddha cel ce susţinea că nu avem o esenţă fixă, neschimbătoare, dimpotrivă, suntem suma experienţelor sufleteşti, corporale, a gândurilor şi a sentimentelor noastre, încât nimic din ceea ce percepi nu poţi fi Tu, dar nici Celălalt!? (v. cu un gând mai sus, nici o singurătate nu are nimic de pierdut, aer de reculegere etc.). La fel, postmodernitatea/ transmodernitatea, deşi admite că oamenii sunt modelaţi de limbaj, de societate, de ierarhia Puterii, de credinţa în liberul-arbitru şi în individualism, de sufletul suprem (care-i unul şi se află în tot şi în toate şi care-şi schimbă forma după orice, cum aerul), fiinţele/ nefiinţele sunt predestinate să-şi contureze permanent o conştiinţă de sine narativă: „în mine are loc o schimbare/ m-am temut de ea o vreme m-am ferit/ să ies dinăuntru Dumnezeu/ stă într-o cameră rezervată de mult Lui/ scrie pictează reciclează restaurează/ experimentează câteva noi însuşiri/ jucându-se cu polivalenţele/ din ceea ce sunt face forme geometrice/ plăcute vederii” (oricât aş vrea să mai fiu ce-am fost). Eludarea cu intenţie a gramaticii academice, folosirea cezurei cu efect modulativ şi intensiv, problematica transfigurată, viziunea proteică etc. confirmă teza că poeta nu mai e a priori un reprezentant, ci se caută pe sine cea dizolvată într-o pluralitate de voci contradictorii, de doctrine, filosofii, ştiinţe, prejudecăţi, deşi nu ştie care este Eul autentic/ cel adevărat?! Nu ştie nici cine-i dictează versul!
Nimic nu este banal în lumea pe care o trăim, iar, în mod neaşteptat, oamenii nu sunt indivizi, ci sunt divizi, lasă să se înţeleagă poeta din spaţiul poetic ovidian. Consecinţa: nimic, concret sau abstract, din ceea ce percepi nu poţi fi Tu, încât, dacă Eu nu sunt aceasta – susţine implicit autoarea – nici viaţa (supratema volumului!) nu este aceasta! În scriitură se insinuează bovaric nostalgia, absurdul, dar şi o aspiraţie difuză către „autenticitate” şi „adevăr”. În locul realului, poeta, „o pâine de femeie la masa singurătăţii” construieşte din simulacre şi simulare, un fetiş pentru viaţa trecută, prezentă şi viitoare, asemenea Parcului Disneyland, pentru a ne sugera să credem că restul societăţii/ lumii este real (v. nocturnă, de mult nu mă mai uit la filme, unde rămâi fără cuvinte, ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr etc.). Deşi autoarea este preponderent preocupată de lumea fenomenală, ontologic conştientizează metanarativitatea zilelor/ poemelor: „stăteam pe buza fântânii/ mă gândeam de ce se supără/ oamenii între ei soarele cocea/ grâul// se apropia cu un aer/ mătăsos pe piept/ pe frunte cerul lăfăit în ochi/ siiimplu ca un om/ oarecare// cine ar fi crezut că/ îi e sete mă uitam/ aiurea după fluturi// mai să-l refuz dacă/ nu ar fi avut smerenia/ de împătimit// mâinile îmi tremurau/ şi trupul/ cană se făcu” (acel trecător). Observăm că, în concepţia O. A., poezia este arta creării de universuri imaginare, de rafinare a limbajului, de seducţie poetică şi de explorare poetică a realităţii interioare şi exterioare a ultimei femei „care va ieşi din mine”, a posibilei şanse a arhetipului în expansiune, de a avea o viaţă fericită şi plină de sens, de a dispune de liber-arbitru şi de autonomie: „..nu mă mai căuta în altă parte/ în mine locuiesc toate acele/ femei de care ai nevoie/ trebuie doar să mă strigi// una câte una vor alerga spre tine// moartea în voaluri până-n călcâie/ mai sprintenă ca niciodată/ te va chema cu vocea aia care-ţi place/ iar eu nu voi şti cum/ să te preîntâmpin”.
Autoarea vol. Niciodată nu spune unei zile că e ordinară şi-a creat o poetică specifică, în care sintetizează negarea artei ca mimesis, cu poetica romantismului (a pasiunii inimii, fanteziei, a evadării etc.), a simbolismului, expresionismului, dar şi a (post)modernismului, aşa cum l-a văzut Hugo Friedrich în Structura liricii moderne: poezia e „poein” ce presupune dispariţia elocutorie a autorului ce neagă comunicarea directă, caută tăcerea, taina, inventează noi forme de expresie, pentru a regăsi dincolo de imediat „adevărul”. În mod cert, Ottilia Ardeleanu are ştiinţa „inefabilă” a poeziei şi voinţa de a topi în discursul poetic semnele şi simbolurile din era simulacrului generalizat, când „nu mai există Dumnezeu, care să recunoască ce îi aparţine, nici Judecată de Apoi, care să separe ce este fals de ceea ce este adevărat”. (v. în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură linişte şi iubire, ziua mea aldină de la tine începe, nocturnă, aer de reculegere etc.)
Hiperrealul configurat postmodernist de Ottilia Ardeleanu, în volumul „Niciodată nu spune…”, nu-şi propune, sub poetica rupturii, să fixeze un anume sens, ci să capteze un proces de receptare, o dinamică a sensurilor. Fiecare zi cu (non)poezia ei, cu extraordinarul ei! Aceasta mi se pare a fi prima calitate a cărţii: propunerea implicit programată a unor multiple strategii interpretative, după principiul lui Barthes; adică a interpreta un Text (viaţa = Text) nu înseamnă „a-i da un sens (mai mult sau mai puţin fondat, mai mult sau mai puţin liber) ci, din contra, a aprecia din cât plural este făcut el”. Seria indeterminată de posibilităţi interpretative/ (im)previzibile îi asigură din partea lectorului, o semioză virtual nelimitată, fără a cădea într-un delir de interpretare (signifioză) şi fără a obtura intentio auctoris sau intentio operis. Pluralitatea interpretărilor se impune obligatoriu într-o lume aflată în pierdere de sens şi de adevăr: „un lup muşcă luna/ şi o târăşte sub fereastră/ geme înăbuşit/ suflarea trece deasupra ca o fantomă/ peste un podeţ de gânduri/ o ciutură cerul se varsă/ peste gura sobei mestecând focul/ din obraji/ dihania sfâşie cu ghearele/ sângele urlă/ pe ziduri umbra mea/ rătăceşte/ de spaimă/ un înger aprinde/ în brad o stea” (când nu am somn). Poetica atmosferei, trăirile, anxietăţile, fuga de sine/ de lume, efectele „dihaniei” asupra umbrei, interogaţiile, „podeţul de gânduri” dintre poemele „zilelor” etc. mi se par admirabil revelate şi de Constantin Grigoruţă, în imaginea de pe coperta I. Cartea „Niciodată nu spune unei…” transfigurează o „insomnie ideală”, ce ne permite o lectură „lunatică”, care ne oferă ideea omului-deus, „iudacainul” de azi şi de mâine, fiinţă fără limită cognoscibilă, aflată într-un război interminabil, cu „femeia de inimă neagră”.
În mod cert, „Dumnezeu eliberează nota de plată”! Poate şi de aceea Ottilia Ardeleanu visează la o „dihotomie inexistentă”, cel puţin în Artă, deşi ştie că Poezia e contemplaţie pură, impersonală prin obiect şi personală prin expresie. Un disconfort sufletesc interogativ se insinuează în paginile cărţii: arta/ poezia e inutilă şi arbitrară? Nu, dacă înţelegem că nimic nu este etern în univers, afară de universul însuşi…

*Ottilia ARDELEANU, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, EX PONTO, Constanţa – 2018


Sorin CĂLIN

Clepsidră

M-am născut într-o zodie moartă, orfană,
La un ceas după veacul cu nouă,
La o zi după apa de moară.
M-am născut într-o zi de primăvară, banală,
La un ceas după cucul lui șapte,
La o zi după noapte.
M-am născut într-o cameră albă, goală,
La un ceas după Venus,
La o zi după Soare.
M-am născut în sfârșit după moarte,
La un ceas, după medic,
La o zi, după moașe.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share