Spații culturale nr. 64 (6)

Iulian MOREANU

Fata cu braţele crestate

Cel dintâi lucru pe care aveam să-l constat chiar de la începutul sejurului a fost că la hotel evenimentele neplăcute şi reclamaţiile se ţineau lanţ.
Doar ce ajunsesem în dreptul desk-ului de la recepţie, când am simţit cum o mână ce mi se aşezase blând pe umăr mă dă la o parte cu delicateţe. M-am întors uşor nedumerit. Un tip la patruzeci de ani îmi zâmbea cordial: „Pardon!” Era îmbrăcat ca un colonialist din filmele de altădată, şi îi stătea foarte bine. Nu mira pe nimeni ţinuta sa şi părea a fi de-al locului.
În mod clar, problema lui era mult mai presantă decât a mea. Avea s-o confirme imediat şi recepţionera: „Bună ziua, domnule Cernea. Vine imediat şi şefa…” Dar şefa nu a sosit sau şi mai bine zis domnul respectiv nu a mai aşteptat să apară şi a dispărut pe uşa ce ducea către piscină. Am dat-o încolo de cazare, care nu mi se mai părea urgenţa-urgenţelor şi l-am urmat pe tip la un pas în spate. Recepţionera a încercat s-o sune din nou pe „şefa”, dar a renunţat, resemnată.
Lume buluc într-un colţ al piscinei. Poliţie multă. Adică prea multă, indiferent de ce se putuse întâmpla. Chiar şi câţiva jandarmi transpiraţi, care nu prea păreau a înţelege care era rostul lor acolo. Mame disperate căutându-şi micile odrasle aflate la doi paşi de ele. Întrebări, răspunsuri şi comentarii. Mâini duse la gură, sugerând uimirea şi spaima. Nu trebuia decât să asculţi şi aflai imediat tot. Cu vreo jumătate de oră în urmă, o umbrelă din acelea mari, de „terasă” fusese răsturnată de o pală de vânt venită de aiurea, iar un colţ metalic a pătruns fix prin ochiul drept al unui individ care stătea pe un şezlong, moţăind fără nici o grijă la umbra părelnică a umbrelei criminale ce avea să-l mutileze nu peste mult timp.
M-am apropiat cu greu de locul faptei. Se efectuau încă măsurători în zona înconjurată de o bandă galbenă, se mai căutau martori ai întâmplării, se luau notiţe, iar un tip ce semăna până la confuzie cu ameţitul locotenent Randall Disher din serialul Monk, ţinea morţiş să se facă un fel de reconstituire a incidentului, însă nu se găsea nici un amator care să joace rolul ghinionistului turist, chit că răsturnarea umbrelei ar fi fost doar simulată.
Victima fusese dusă la cel mai apropiat spital, deşi cineva spunea că ar fi fost nevoie de un elicopter ca să-l transporte la Bucureşti, fiindcă fierul umbrelei nu doar că-i făcuse praf ochiul, dar se pare că-i atinsese şi creierul, fiindcă după ce şi-a smuls globul ocular din ţepuşa aia ucigaşă, nefericitul l-a băgat într-o borsetă şi părea că nu realizase nimic din ceea ce i se întâmplase. Mai era nevoie de o altă dovadă că tipul o luase instantaneu razna? Noroc cu turiştii din apropiere, care văzuseră ce se întâmplase, intervenind imediat şi sunând la numărul unic.
Am mai întârziat puţin şi m-am întors la recepţie. Între timp îşi făcuse apariţia un alt echipaj, pentru că aşa ceva formau cei patru subofiţeri de poliţie, însoţiţi, şi aceştia, nu am înţeles de ce, de doi jandarmi. Se verifica o sesizare cum că se fuma peste tot în hotel. Şeful poliţiştilor era un ins aproape de vârsta pensionării, cărunt şi obez, care părea dispus să dea o mână de ajutor şefei hotelului, apărută şi ea până la urmă, pentru ca totul să iasă bine şi să nu fie nevoit să aplice vreo amendă. În sensul acesta pozase toate inscripţiile cu „Fumatul interzis”, verificase dacă existau extinctoare, căutase în scripte şi făcuse copii xerox după nu ştiu ce acte şi regulamente de funcţionare.
După ce au terminat, aşteptând ca şefa hotelului să citească duplicatul procesului verbal, poliţiştii au ieşit în faţa hotelului, la o ţigară, în locul special amenajat (fotografiat şi acesta!) şi au început să vorbească despre cele întâmplate pe 10 august în Bucureşti. Jandarmii nu s-au băgat în vorbă, deşi era vorba tocmai de nişte colegi de-ai lor, dacă nu cumva participaseră şi ei la caftul din capitală.
După ce m-am cazat s-a schimbat brusc vremea. De unde până atunci fusese o căldură de-a dreptul insuportabilă, dintr-o dată o perdea densă şi joasă de nori a acoperit cerul şi s-a făcut şi o aşa răcoare încât cred că temperatura a scăzut cu zece grade. Am butonat televizorul al cărui ecran era plin de purici indiferent de canal, iar spre seară mi-am luat cardul pe care aveam încărcată suma pentru masă şi am coborât la restaurantul-autoservire.
Am auzit-o când mi-a cerut cardul. Privise la cele aşezate pe tavă, introdusese preţurile în calculator şi întinsese mâna, aşteptând să-i înmânez bucăţica de plastic. Atunci i-am văzut cicatricele. Erau multe, de lungimi diferite şi se întindeau pe partea interioară a ambelor mâini, de la subsuoară până aproape de încheietura pumnului. Unele abia se vedeau, în timp ce altele aveau lăţimea de câţiva milimetri. În prima secundă m-am gândit că se alesese cu ele în urma unui accident, dar apoi m-am lămurit că erau opera ei. „Ai jucat balena albastră?” am întrebat-o pe un ton glumeţ, aşteptându-mă la orice răspuns, şi abia atunci am privit-o cu atenţie. Era o copilă ceva mai răsărită, care încă nu se despărţise de pubertate. Deşi nu strălucea prin frumuseţe, avea un chip cu trăsături armonios conturate, şi care în mod evident era prea trist pentru vârsta ei.
La întrebarea mea a răspuns cu o privire nedumerită; sau mai degrabă indiferentă. Îmi era limpede că nu auzise de acest joc venit din Rusia şi care deja făcuse câteva victime şi în rândurile puştimii de la noi. Pe undeva era bine, rămânea totuşi varianta automutilării, deşi nici aceasta nu avea nimic onorant în ea. A înţeles că nu era ceva de bine şi pentru a nu părea străină de o chestie care precis se referea la generaţia ei a negat, dând din cap. Nu am mai zis nimic, deşi am fost tentat să-mi cer scuze. I-am zâmbit şi m-am aşezat la o masă ca să-mi văd de cină, trăgând din când în când cu ochiul spre ea.
A uitat imediat de mine. Îşi îndeplinea conştiincioasă treaba pentru care era acolo, calculând valoarea mâncărurilor alese de turişti, operând în calculator, întinzând mâna după card, scăzând sumele rezultate şi apoi înapoindu-l împreună cu bonul fiscal. Exact ca la supermarket.
A doua zi dimineaţă, când am mers pentru micul dejun, era la locul ei, pe scaunul înălţat pentru a putea ajunge la nivelul pupitrului pe care era aşezat calculatorul. Era îmbrăcată la fel ca seara trecută, iar ochii îi erau înconjuraţi de cearcăne ce nu ar fi avut ce căuta la o copilă de vârsta ei.
Eram singurul turist în întreaga încăpere. S-a uitat în trecere la ce era pe tavă şi a întins mâna după card. „Neaţa”, am salutat-o. A dat din cap. „Ai dormit bine?” Era cam deplasată întrebarea, dar am pus-o pe un ton prietenos. „Da.” „Tu te-ai tăiat?”, am îndrăznit să continui discuţia, fără prea mari aşteptări de a-mi răspunde. „Da.”
Tăcută, în sală intrase o pereche somnoroasă de tineri şi, în spatele meu, cei doi iubăreţi aveau mari dileme în a se hotărî ce să aleagă. Mai să crezi că vor renunţa la micul dejun şi se vor întoarce în cameră, ceea ce mi-ar fi convenit de minune, pentru că mai aveam timp de câteva mici indiscreţii. „Cu lama?” am întrebat. „Da.”
Privisem doar sugestiv spre cicatricele rozalii, iar sinceritatea ei fără pic de inhibiţie faţă de un necunoscut, la urma urmei, mă dezarma complet. Ca să recunoşti aşa ceva cu atâta francheţe mi se părea pur şi simplu de neconceput. Cumva, la fel de „deschisă” ar fi fost faţă de oricine? Sau doar eu o întrebasem despre acele oribile urme de tăieturi? Mi-am luat inima în dinţi: „Mai putem vorbi despre asta? Mă interesează…” „Da.” „Pe la zece e bine? Vin şi discutăm în linişte…” „Da.”
Cât timp am vorbit cu ea, am văzut (ca şi cu o zi în urmă) că una dintre bucătărese, cea mai tânără dintre ele mă privea cu interes şi cu un zâmbet precaut în colţul gurii. Am făcut un gest cu degetul, mai întâi spre ea apoi către copilă, în sensul „este fata dumneavoastră?” şi a confirmat, dând din cap. A trebuit să mă mişc din loc, pentru că porumbeii ajunseseră în spatele meu. Am mâncat fără nici un chef şi am părăsit aproape în fugă sala de mese. Adică, „restaurantul-autoservire”.
Vremea nu se anunţa deloc favorabilă şi, deşi la ora propusă aş fi putut coborî ca să stau de vorbă cu fata şi să-i aflu povestea, am rămas în cameră. Dacă aş zice, ca un laş, nu aş greşi deloc. Când s-a făcut ora zece, am simţit cum mă apucă brusc tahicardia. Era inexplicabil ce mi se întâmpla. Voiam să aflu o poveste tristă, cea care o trăise era dispusă să mi-o spună, dar eu nu aveam curaj să merg la întâlnirea pe care tot eu o stabilisem.
M-am întins pe pat şi am adormit; m-am trezit în jurul prânzului. Afară era un soare de zece ori mai strălucitor decât în mod obişnuit, cerul era atât de limpede, încât părea transparent şi prin geamul deschis se auzea larma de la piscina din apropiere. Dincolo de ea, la vreo două sute de metri, marea îşi răsplătea, caldă şi cu valuri prietenoase turiştii care crezuseră în minunea îndreptării vremii.
Am coborât la restaurant şi m-am aşezat la o masă mai retrasă, astfel încât s-o pot vedea bine pe fată, fără ca ea să-şi poată da seama de asta. Restaurantul avea o uşă ce dădea către piscina şi barul de lângă ea, pe unde intrau turiştii veniţi direct de pe plajă, total dezinhibaţi, numai în costume de baie, cei mai mulţi dintre ei, deşi erau cel puţin două afişe (atâtea văzusem eu) prin care se solicita ca în sala de mese să se vină într-o ţinută adecvată. Dar, se duseseră ele, cucoanele, în urmă cu câteva veri, la referendumul de demitere a preşedintelui în slipuri cu aţă şi având cupele sutienelor cât nişte petale de lalele, defilând cu cartea de identitate prin faţa camerelor de luat vederi ca pe un podium de prezentarea modei, aşa că ce mare chestie dacă şi aici, într-o amărâtă de sală de mese îşi etalau şuncile pline de celulită cu o graţie stupidă, ca într-un coşmar de balerine? Ireversibil grase, îşi umpleau tăvile cu mâncare cât pentru doi inşi şi rădeau meseriaş câte-o bere bând-o direct din sticlă, cum văzuseră prin filmele americane. Tineri cu aspect de luptători de sumo, însoţiţi, curios, de singurele tinere superbe din toată adunătura aia, dar precis definitiv resemnate să li se facă doar sex oral, îşi legănau lasciv bucile, punându-te totuşi pe gânduri. Copii mici alergau capii printre mese sub privirile apatice ale părinţilor. La un moment dat, un ţânc la vreo cinci ani, căruia i se satisfăcuse toana de a căra el tava, o scapă pe ciment; vasele de pe ea se sparg cu un zgomot strident, ca nişte ţipete minerale, împrăştiind în toate părţile conţinutul lor. Părinţii îl iau de câte-o mână şi, ridicându-l ca pe o păpuşă pe cale să se dezmembreze, părăsesc încăperea lăsând mizeria pe jos şi nici măcar anunţând incidentul. Nimeni nu pare deranjat, turiştii ocolesc cu atenţie locul şi-şi văd de treabă. Doar fata „mea” a ridicat privirea pentru o secundă, la auzul zgomotului făcut de farfuriile sparte şi a continuat să înregistreze preţurile felurilor de mâncare cu aerul că i se păruse că se mişcase o perdea.
Când agitaţia aia bezmetică s-a mai potolit, m-am ridicat şi m-am dus să văd ce ni se oferea pentru prânz. Am ales la întâmplare o ciorbă de legume şi un şniţel de pui. „Şi ai fost la spital, atunci când…?” am întrebat-o pe fată, direct, în clipa în care am ajuns în faţa ei, verificând în felul acesta dacă îşi mai aduce aminte ce vorbiserăm cu câteva ore în urmă. „Nu.” În acea clipă m-am decis să nu-i mai solicit să stăm de vorbă, ci să sintetizez curiozităţile mele în câteva întrebări scurte, pe care să i le pun de câte ori vin la masă. „Le-ai făcut pe toate în aceeaşi zi?” am continuat, în timp ce-i întindeam cardul şi am îndreptat un deget către cicatrice. „Nu.” „Nu?” „Nu.” „Dar cum?” „O zi o mână, o zi cealaltă”, îmi răspunse fata calm, indiferentă, de parcă îmi confirma cum făcuse două desene: o zi unul, apoi ziua următoare pe celălalt.
Asta a fost tot pentru acel prânz. Mai aveam pregătită o întrebare, dar deja din spate eram presat de o doamnă cu o figură de om frustrat că nu era undeva prin Grecia şi trebuia să mănânce la un fel de „împinge tava” studenţesc.
Seara, profitând de faptul că iar era lume puţină, am aflat că acele răni au fost făcute, aşa cum bănuisem de la început, din cauza unui băiat. „El a aflat?” am întrebat-o. „Da.” „Şi ce-a zis?” „Nimic.” „Cum? Nu ţi-a trimis măcar o vorbă, un mesaj, ceva?” „Nu.” „Te-ai mai întâlnit cu el?” „Nu.” „A plecat undeva?” „Da.” „Afară?” „Da.”
A trebuit să mă opresc aici. Iar eram grăbit din spate, de data asta de un tip apărut pe neaşteptate şi care nu părea că vede cu ochi buni schimbul meu de cuvinte cu fata, mai ales că aceasta răspundea monosilabic, ceea ce putea însemna că nu prea avea chef să vorbească cu mine şi o făcea doar dintr-un fel de politeţe la care se simţea obligată, la fel ca faţă de orice de orice turist, de altfel.
În pat, aşteptând ca noaptea să se scurgă mai repede, mi-au trecut prin minte tot felul de scenarii. Mi-o închipuiam pe copilă cum trecea cu lama de ras (pentru că nu putea fi vorba de un alt obiect tăios) peste pielea fragedă şi aceasta întâlnind venele pline de lichidul vital care se revărsa prin drumul deschis ca apa ce depăşeşte malurile unui râu. Sângele se scurge pe braţ, iar ea îl priveşte impasibilă şi mai caută un loc liber unde să înfigă vârful lamei. Îl găseşte şi continuă să taie de parcă nu ar fi braţul ei ci o foaie de hârtie. Nu se panichează deloc şi abia într-un târziu merge la baie şi îşi bandajează braţul sfâşiat cu o rolă de pansament, cu meticulozitatea bosumflată a unei fetiţe care-şi înfaşă păpuşa neascultătoare. Apoi vine mama care o întreabă „ce-ai făcut?” şi pune mâna pe telefon pentru a suna la numărul unic, însă fata i-l smulge din mână. Urmează o discuţie destul de aprinsă între cele două, mamă şi fiică, în urma căreia fiecare se retrage în câte o cameră. A doua zi lucrurile se repetă ca trase la indigo, numai că de data asta tăieturile sunt făcute la mâna cealaltă, cu acelaşi calm chirurgical şi detaşare de parcă nu ar fi vorba decât de un tatuaj fals. Iar bandajul, mama, discuţia şi retragerea lor în câte o cameră. Din toată povestea asta lipseşte el, băiatul „vinovat”, care nu intervine nici măcar cu un SMS. Fata nu a mai răbdat ceva, ce anume nu-mi dădeam seama, şi luase hotărârea pe care o luase. Nu credeam totuşi că o făcuse cu intenţia serioasă de a o termina cu viaţa. Să fi fost doar un fel de „avertisment”? O dovadă supremă de iubire? Ce-o fi fost în capul ei?
În prima parte a zilei şi apoi după amiaza stăteam la plajă ca pe ace, aşteptând să treacă timpul cât mai repede pentru a ajunge la masă şi a-i pune fetei câteva întrebări scurte. De fiecare dată răspunsurile sale erau la fel de laconice. Norocul îmi surâdea mai ales dimineaţa, la prima oră, când la micul dejun coborau doar câteva femei somnoroase şi ciufulite care cumpărau, fără preferinţe, primele gustări care le cădeau în mâini şi câte un ceai cu care se întorceau apoi împleticindu-se în camerele în care încă sforăiau consorţii dărâmaţi de alcoolul băut peste noapte. Dar, ca un făcut, cu cât aveam mai mult timp la dispoziţie (vorba vine), cu atât mai mult eram părăsit de inspiraţie şi mă trezeam reluând în mod de-a dreptul penibil întrebări pe care le mai pusesem, şi la care fata îmi răspundea la fel ca şi prima dată, fie nesesizând că mă repetam, fie fiindu-i absolut indiferent.
Cu toate acestea, lucruri noi sau spectaculoase nu am aflat. Nu rămăsese gravidă, cum bănuisem la un moment dat, ba am şi întrebat-o cât se poate de aluziv. Mi-a spus că băiatul în cauză era de vârsta ei, erau chiar colegi de clasă şi da, au avut o ceartă mai serioasă care plecase de la nişte comentarii primite de ea pe facebook de la nişte tipi dubioşi, cu care el avusese câteva conflicte mai vechi. Ea nu voise să le şteargă, însă nu din această cauză se tăiase. Atunci? am întrebat-o cu două zile înainte de a pleca. Aşa… Avusese o cădere nervoasă, mi-a răspuns şi cu asta m-a băgat de tot în ceaţă. Ai spart ceva, ai ţipat? Ce-ai făcut? Nimic, doar s-a tăiat. În linişte, de-a dreptul metodic şi privindu-şi cu nepăsare isprava, mi-am închipuit, după calmul cu care mi-a spus-o. Nu a durut-o, iar când, din cauza sângelui care îi acoperise întregul braţ nu a mai văzut nici o bucăţică de piele curată pe unde să mai facă o crestătură, s-a oprit.
În dimineaţa penultimei zile din sejurul meu a lipsit de la lucru. M-am uitat roată prin încăpere, deşi locul ei nu putea fi decât în faţa calculatorului. Uite că nici nu am observat cine ocupa scaunul şi nici dacă pe el era cineva. Pur şi simplu mi s-a înceţoşat privirea. Am simţit că mă apucă o subită stare de agitaţie şi nu am mai avut chef de nimic. M-am întors în cameră cu o cafea luată de la automatul din hol şi am meditat mai bine de o oră la toată povestea. Nu ajungeam la nici un rezultat, nu mi se lega nici o idee, eram total nelămurit şi nu-mi dădeam seama de ce mă implicasem atât de mult în descâlcirea acestei dramolete destul de întâlnite în rândul adolescenţilor de acum.
Am coborât nervos din hotel şi în trecerea pe lângă piscină am văzut-o. Era în costum de baie şi stătea pe marginea unui şezlong. Lângă ea, pe un alt şezlong aflat cam la o jumătate de metru, era lungit un tip cam cu doi, trei ani mai mare decât ea. Îl ţinea de o mână care-i atârna inertă, de parcă nu era a lui. Ai fi zis că individul era turtit de droguri şi, după lehamitea cosmică pe care o afişa, îi era silă şi să trăiască.
Era probabil în ziua ei liberă, dacă ar fi putut beneficia de aşa ceva în condiţiile unui program de lucru atipic. Încă nu mă lămurisem (de altfel, nici nu aveam de unde) cum de i se acordase un asemenea „post” foarte important, dat fiind că practic „încasa” zilnic mii de lei, descărcându-i din cardurile de masă; era probabil un aranjament cu o complicitate extinsă, dar asta nu era treaba mea.
Mai rămăseseră patru momente în care încă puteam să schimb câteva cuvinte cu ea, întrucât ultima masă era mâine la prânz. Cum însă să o mai întreb ceva dacă ea avea liber şi era la plajă? Şi în plus şi cu golanul ăla alături? Că avea categoric o faţă de golan care i se citea de la o poştă.
Am trecut foarte aproape de ea şi i-am făcut cu ochiul, complice. S-a uitat prin mine, ceea ce m-a făcut să mă simt de-a dreptul stupid. Intrigat, m-am încruntat şi, într-un acces de curaj m-am oprit în loc. „Bună, domnişoară”, am salutat-o, convins că se va preface că nu mă cunoaşte. „A, dumneavoastră eraţi? Nu eram sigură de unde vă ştiu.”
Tipul de lângă ea începuse să sforăie uşor. Adormise idiotul. Era aşadar un prilej de a sta mai mult de vorbă. Poate chiar pentru ultima oară. Însă, ca un făcut, din nou nu eram capabil să pun vreo întrebare relevantă. „Mai întârzii pe-aici?” N-a răspuns. „Azi eşti liberă?” „Nu.” „Nu te-am văzut de dimineaţă şi m-am gândit că…” „S-a primit o reclamaţie…” „Pe numele tău?” A dat din cap ambiguu. „Anume?” am insistat. „Că o minoră încasează banii la autoservire.”
Era un lucru la care mă gândisem şi eu, din prima clipă în care o văzusem cocoţată pe scaunul dinaintea calculatorului. Îşi făcea însă treaba foarte bine, părând omul potrivit la locul potrivit, chiar dacă nu avea nici vârsta şi evident nici calificarea necesare, şi nu cred că era vorba de vreo delapidare, ceva. Însă, da, treaba cu vârsta sau cu lipsa actelor de angajare (care nici nu s-ar fi putut întocmi, evident), astea da, erau chestiuni serioase şi perfect corecte, însemnând foarte limpede încălcarea legii. Afacerea era încurcată şi nu ştiu dacă era cazul să încerc să aflu ceva pe tema asta. Mai bine nu, deşi fata nu părea a avea vreun stres. „Şi ce ai să faci?” A ridicat din umeri, puţin îi păsa ce se va întâmpla, apoi s-a ridicat de pe şezlong şi s-a dus lângă bazin. A coborât treptele piscinei controlând mai întâi apa cu vârful picioarelor, apoi s-a avântat într-un înot blând, leneş şi de-a dreptul senzual.
Uitase de mine ca şi de tipul pe care până în urmă cu câteva minute îl ţinuse de mână. O priveam cum tăia apa aproape fără a face vreun val şi mi-am zis că fata asta trăia cu siguranţă într-o lume care era numai a ei. În afara acesteia putea fi orice: apă, noroi, ziduri, neant, flori sau buruieni, căci nu o interesa.
Am plecat de-acolo fără ca ea să ştie că o urmărisem. Şi cu un puternic sentiment de nemulţumire că nu-i voi cunoaşte niciodată întreaga şi adevărata poveste.
Plaja la care se ajungea după ce coborai o faleză destul de abruptă, ale cărei trepte îţi puneau la mare încercare îndemânarea şi chiar curajul de a te aventura pe acolo, era plină de şezlonguri aliniate ca nişte soldaţi, pe care nu stătea nimeni. Partea „la liber”, pentru cei cu cearşafuri, înghesuită undeva către digul invadat de bălării înalte de un metru gemea de bugetari sosiţi pe litoral la final de sezon cu vaucherele salvatoare.
M-am întins cu un tupeu uriaş pe unul dintre şezlonguri. După ce m-a filat câteva minute, un tip corpolent, tuns pe piele şi cu braţele cum altfel decât tatuate din vârful degetelor până la subsuori, s-a apropiat şi m-a întrebat dacă sunt cazat la hotelul cutare, şi întinse mâna către construcţia ca un transatlantic din stânga modestului meu hotel, de care mâine aveam să mă despart. I-am spus că da, după care m-a întrebat de ce nu am brăţara corespunzătoare. „Lasă-mă, domnule, în pace, cu brăţara ta cu tot. Uite că am scos-o şi nu vreau s-o port…” „Dar face parte din politica hotelului”, nu se lăsă umflatul. „Mă piş pe ea de brăţară! Şi mai duceţi-vă dracului cu politica şi brăţările voastre cu tot, că doar nu sunt vită”, i-am răspuns la risc şi m-am aşezat pe burtă, aşteptându-mă ca în secunda următoare să mă tragă jos de pe şezlong ori să mă lovească.
Nu s-a întâmplat însă nimic din astea şi m-am întors iar cu faţa în sus, ca să par şi mai sigur pe mine. Individul dispăruse de parcă-l topise brusc soarele. Fie avea altă treabă mai importantă, fie atitudinea mea de om stăpân pe situaţie îl descurajase în intenţia de a mă alunga de acolo sau de a verifica dacă eram cazat la hotelul respectiv.
Când am revenit la hotel, intrând prin curtea piscinei, am văzut o mulţime de oameni strânşi în jurul unui tip care, aveam să aflu imediat, tocmai salvase de la înec, cu doar câteva minute în urmă o femeie care acum deja era în drum spre spital cu un echipaj SMURD. Era privit cu atenţia şi respectul cuvenite. Tocmai povestea, se părea că nici el nu mai ştia a câta oară, cum o văzuse pe femeie că se lasă la fundul bazinului ca o pescuitoare de perle. A privit-o admirându-i mişcările unduitoare, de sirenă (nu înţelegeam de ce poetiza toată întâmplarea, cu atât mai mult cu cât asistenţa nu părea să agreeze acest lucru), până a văzut-o că se oprise şi rămăsese nemişcată. A simţit că ceva nu era în regulă şi după aproape un minut în care femeia nu a dat semne că ar vrea să iasă a suprafaţă („parcă fusese încolăcită de nişte plante subacvatice” – se putea să se abţină?), a sărit după ea. Aceasta lăsa impresia că îşi pierduse cunoştinţa şi era în pericol iminent de a se îneca. A scos-o la suprafaţă, apoi pe marginea piscinei a încercat să îi acorde un empiric prim ajutor, apăsând cu palmele pe pieptul de pe care la un moment dat sutienul a alunecat lăsând la vedere doi sâni albi ca marmura (şi la asta putea renunţa, mi-am zis şi m-am mirat cum de nimeni nu-i spunea să termine dracului cu toate amănuntele astea fără importanţă, dar denotând o anumită obsesie sexuală). Cineva văzuse întreaga scenă şi a sunat imediat la 112. Apoi s-a adunat rapid o mulţime de curioşi care se împingeau fără jenă pentru a ajunge cât mai aproape de victimă, cu dorinţa morbidă de a vedea o persoană care se zbătea între viaţă şi moarte, dacă nu cumva şi decedase deja. Ambulanţa sosise cam în trei minute şi femeia a fost preluată imediat după ce fusese resuscitată şi stabilizată. Maşina a plecat apoi în trombă, cu luminile aprinse şi cu sirena ţipând ca o mamă disperată (chiar că mă enerva individul!) Asta fusese!
Mai veniră câţiva inşi şi salvatorul reluă povestirea, apelând la alte metafore şi imagini poetice care în continuare nu trezeau nici o reacţie, spre marea mea mirare.
Întâmplarea care, după ce o auzisem de câteva ori, mereu împănată cu alte figuri de stil, din ce în ce mai curajoase, îmi crease aproape o stare de martor ocular, mi-a produs o nelinişte ciudată. Bine totuşi, slavă domnului, că nu mă nimerisem pe-acolo în timpul tragediei. Cu siguranţă că nu aş fi avut acelaşi sânge rece şi nu aş fi putut să reacţionez ca salvatorul-poet. Cel mult aş fi atenţionat pe altcineva, să intre el şi s-o scoată pe femeie. Sigur, în piscină lucrurile stăteau altfel decât în apa mării, pentru salvator pericolul este aproape inexistent şi totuşi, mă înfioram doar la gândul că ar fi trebuit să aduc la suprafaţă un trup probabil mort.
M-am dus direct în cameră şi am început să-mi fac bagajul cu o anumită febrilitate, de parcă urma să părăsesc scena unei crime al cărei protagonist fusesem. Şi totuşi, nu eram sigur că am să plec peste o oră, două, diseară ori mâine dimineaţă sau la prânz. Simţeam că nu mai aveam chef nici să stau la plajă, şi nici să mă scald şi să înot în apa calmă şi caldă a mării. M-am întrebat cum de nu o zărisem pe fată în învălmăşeala aia de la piscină. Şi nici pe drogatul ăla cu care o văzusem. Dar trecuseră destule ore până mă întorsesem după ce mă purtasem ca un haiduc pe „moşia” pe care puseseră mâna rechinii de la hotelul-vapor, şi între timp ei cine ştie pe unde plecaseră.
Mă gândeam, a câta oară? că-mi va rămâne definitiv necunoscută povestea fetei cu braţele crestate. O poveste tristă, cu siguranţă. Am terminat cu bagajele şi am plecat să mă plimb. Aşa, pe jos, am ajuns până la capătul următoarei staţiuni, către nord mergând. Am mâncat de seară la o terasă curăţică şi m-am întors ca un paşă, într-o caleaşcă, treabă care m-a costat o mică avere. Dar, cum nu faci asta decât o dată-n viaţă, mi-am zis că puteam să-mi permit o asemenea extravaganţă.
În acea noapte dinaintea plecării acasă, am visat-o pe fată. A fost de fapt un coşmar, pentru că EA era femeia care se înecase! În acelaşi timp, se făcea că eu fusesem cel care o văzuse stând nemişcată pe fundul piscinei, dar spre deosebire se individul ăla ciudat care o scosese de acolo, nu am mişcat un deget. Mă fascina trupul acela ca o antică sculptură de marmură, parcă ivită peste noapte într-un mic golf şi nu puteam nici măcar să respir, mut de admiraţie. Nu mai era nimeni în apropiere care, văzându-mi îndelunga ezitare să se arunce în apă şi să o scoată afară. Aşa că era sigur condamnată la moarte. Numai că, la un moment dat, aceasta s-a desprins de betonul care o ţinuse până atunci captivă, ca un magnet biologic. A revenit la suprafaţă, a ieşit din bazin şi s-a apropiat de mine. A vrut să-mi spună ceva, dar visul s-a întrerupt brusc la această secvenţă. Precis că ar fi vrut să-mi reproşeze că nu făcusem nici cel mai mic gest spre a o salva. Şi poate mi-ar mai fi spus că în felul acesta mă supusese unui test pe care nu-l trecusem. Nu am putut deloc să-mi explic de ce ea apărea în vis în locul femeii pe care o salvase poetul acela ratat care ar fi fost în stare să vorbească şi să se asculte la nesfârşit.
M-am trezit speriat, am ieşit la fereastră, de undeva din faţă se auzea marea încercând să cucerească ţărmul şi după ce m-am liniştit m-am culcat la loc. Până dimineaţă, visul a mai revenit de câteva ori, oprindu-se de fiecare dată la acelaşi moment neclar.
Am coborât grăbit cu bagajul sumar pe care-l aveam, hotărât să plec imediat după ce voi termina micul dejun. În sala de mese deja erau câţiva turişti care se hotărau cu greu ce să aleagă, de parcă ar fi fost la o expoziţie de artă culinară.
Cum mă aşteptam, fata lipsea. Nici mama ei nu era de serviciu. La calculator se afla o grăsană fardată în mod strident şi care încă avea probleme cu adaptarea la noul job.
Am simţit dintr-o dată că nu mai am chef de nimic. De fapt nu-mi era foame deloc. Am pus tava la loc şi am ieşit grăbit din sala de mese. Am predat cheia şi cardul pe care încă rămăsese necheltuită o sumă frumuşică şi m-am dus în parcare.
Maşina era acoperită cu un strat de praf fin care nu am habar cum de se depusese. Doar ce am deschis portiera şi în spate am auzit o voce: „Domnule Anghel, sunteţi amabil? Aş vrea să vă pun câteva întrebări. Sunt…”
Nu era nevoie să se prezinte, pentru că l-am recunoscut pe ofiţerul Cernea.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share