Spații culturale nr. 64 (5)

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ

Nu ar fi neîntemeiată părerea că – în urma sintezelor, nucleizărilor – cel mai evident esențele ideației existențial-filosofice sunt prezente în focalizările prozodice de minime dimensiuni „vizibile” și imense spațialități imaginative, mentale, cosmospirituale umane. Dintre multele referințe sugestive la chintesența de acest gen mi se pare relevantă și cea a poetului Lorens Blinov care, încercând a se dumeri în problema raportului artă-filosofie, ajunge de fapt la formula unității artofilosofiei: „Cum să surprinzi esența fenomenelor?// Foarte simplu:/ Ia un ou obișnuit/ Și imaginează-ți că el ar fi chiar/ Dumnezeu/ (aproape dizolvându-te în el)”. Iar un alt autor, Arsen Mirzaev, parcă s-ar referi și el la concepția conform căreia mi-am propus să elaborez o amplă selecție panoramică din poezia rusă de proporții cât mai restrânse: „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ uriaș e…/ precum/ VIAȚA”.

Leo BUTNARU

Andrei DEMENTEV (1928-2018)

***

Viitorul nu-l împaci cu ce-a trecut deja.
Nu iese amiciție între „astăzi”
Și „ieri” – nu-și dau mâna.
Eu am rămas corabie-necată
În viața care
Trecu, precum furtuna.
Dar corabiei i-a revenit memoria lucidă,
Riscantă, ca un scafandru neapărat.
Ea apăru în fosta-mi tinerețe
Și eu din nou sunt cel naiv,
Bun și curat…

***

Din nou pe cer alunecă o stea.
E trist să vezi cum cad înalte stele.
Îmi petrec prietenii –
În neunde, în nicăieri.
În nevenite ierni și-n
Ne-mprimăvărate primăveri.

Îmi petrec prietenii în inexistente povești.
Slavă Domnului, tu tânără încă mai ești.

***
Lui R. Rojdestvenski

Totu-i deșertăciune…
Și eterna cântare de bani
Și cheltuirea lor, și scrierea de cărți.
Totu-i deșertăciune.
Dar niciunde n-ai putea ascunde
Tristețea, tânjirea ta,
Prelungă, precum strigătul spre zori.
Nu-s singur trăind în atare prinsoare,
Sperând mereu la oarece luminiș.
Noi suntem născuți ca basmul să-l
Prefacem în durere.
Dar că nici basmul nu mai e, se dovedi.

***

Prin sita de aur a
Frunzișului târziu
Se cerne tihnita lumină a zilei.
Și tot ce este – TU,
Pentru mine înseamnă unitate.
Pentru-această întâlnire și anii ce vor veni.
O, astă privire!
Din mărturisiri molitve plăsmuiesc.
Eu pentru totdeauna cu sufletul
Și trupul sunt credincios
Întru iubirea
Și frumusețea ta.


În grădină

A doua zi,
A doua noapte – plouă.
Și păsările parcă-ar fi fost
Măturate de vânt.
Însă tu – cânți, ca și mai înainte, –
Nici nu știu cum te numești,
Cum ți-aș spune.

Ești de nevăzut – atât de mic fiind.
Doar ramul
Tresare-abia-abia…
Și ce te-a apucat
În atâta tristețe, atâta ceață
Să cânți atât de vesel?

***

Eu te pierd –
Cum codrul muzica o pierde,
Când peste el se-nstăpânește frigul.
Sufletul meu –
Prizonier pe viață –
Din memorie nu are cum ieși.

Eu te pierd –
Cum casa pierde cerul,
Când ploaia perdeluiește geamul.
Și viitorul nostru-i ca rebusul:
Nu-l voi dezlega.
Nici tu nu-l vei citi.

Mihail ERIOMIN (n. 1936)

***

Cum șarpele își lasă pielea, tu
Îți părăsești ciorapul.
Frigurosul ornament al țesăturii
Veiozei îi insuflă-o frică păsărească.
Picioarele ce dorm de-ar păstra în timp
Forma ciorapilor pe care-au pierdut
Și mușchii și scheletul,
Sulului șoldurilor încredințându-i
Taina creapariției* genunchilor.

_____
*Creapariție – de la contaminarea creație+apariție, în spiritul originalului: proizzojdenie.

***

Croitoreasa coasă la mașină
Asemeni ploii, albastru și verde,
Ploii frânte de sticla ferestrei,
Cum luntrea frânge firele de stuf.
După geam detunetul tușește,
Stropii ploii se lipesc de sticlă,
Fiecare – jumătate verde
Și albastră – altă micro-jumătate.

***

Roșcatul alchimist al zăpezii
Retopi metalul în nichel, nu în aur.
În ceruri, ca în Cartea porumbeilor, –
Alfabetul ebraic al scoarței de mesteacăn.
Râurile-s pline de așchii de vâsle,
În ochii oblici, de cucuvaie, ai ovinelor
Primăvara foșni sec ca un șoarece.

***

Zemoșii, ca și peștii din adânc,
Au culoare adecvată, formă alungită,
Pârâul care-și joacă în oglinzi zemoșii
Le-adapă rădăcina cu vlagă monotonă.
Precum greimea merelor, gutuilor,
Soarele pornit ca în inspecții
Prin asiatele bostănării
Se arată extrem de uimit.

***

Cu nările vițelul speria fricosul,
Aplecându-se, încordând arcanul,
Cu maxilarul unui marinar chefliu
Clătinând gherghina purpurie.
Trupul costeliv seamănă armonicii,
În dormitorul fizicianului Infeld*
Partituri cu note uriașe
În buzunarele pielii întinse
Și pișcături ca de la țânțari în
Câmpul magnetic.
_____
*Leopold Infeld (1898–1968) – celebru fizician polonez.

***

Arcuita cruce-a coarnelor
Precum un idol o ridică peste rămurișul scund.
Vaca nu se câștigă, ci se extrage
Din cei mai fragezi mușchi ai protivnicului.
Vuiește-n defileul cornuîntrompetat
Rănind auzitorii până-la sare!
Respiră logodnicele împrejurimilor
Crunt miros transmis din tată-n fiu.


Baloane

Lui L. Vinogradov

Sunetul e-ntemnițat în scoica mării.
Cornul de taur căzu ca un fruct la rădăcina căzii.
Peste mare, urechea ca un cercel de coral
Clatină felinarul fatal pe-o subțire stinghie, frânghie.
Balonul aerului e complice căderii
Soarelui în cuprinsul femeii
Clopotul căreia nu e clopot, ci zăgaz
Ce dădăcește-un mare naufragiu.

***

Trist sezon al idolilor mulți,
Frângerea umbeliferelor peste iarba căzută,
Plânsul păgân al mlaștinilor alb-negre,
Castele ridicate din arbori străvezii,
Psalmodierea matinală, de după geam, a bisericii,
Un pahar de ceai auriu de peste ocean,
Lumânarea, dezgolită de lumina cerească
Și domnița presimțindu-și umărul de sprijin.

***

Elicopterul hotelului altisim
Ca un cer împănat, peste palidul
Scuar din preajma școlii.
Proprietarele ghiozdanelor de toamnă
Trebăluiesc fremătător peste plasele „claselor”.
Zburătăcirile arțarilor duc departe
Torentul asfaltului, ocolind scuarul.

***

De ce crabii sunt ici-colo bombați
Și în adâncul mării aruncați?
Din ce fel de aluat a fost copt
Corpul lor de biscuit
Care nu ajunse tort?
Crabii de cine fost-au orânduiți
Să-și adune hrană din adânc?
Acolo actinii fastuoase
Vânează viața cea fără de griji.
Unde fost-au crabii mărilor creați
Pentru-a întunde alge și-aripioare înotătoare
Cu necruțătoarele lor clește?

***

…Astfel căutau iudeii barem o palmă de pământ;
Călcând câmpii pierdute-n nori de praf;
Mergătorii se răreau ca bărbile,
Căzând, încovrigați, în nisip, cu picioarele la gură.
Ceilalți, spre a-i înmuia lui Moise inima,
Spre-a gusta din pâinea tuciurie,
Semănau meiul – mielul pustiei –
Întru sărăcăcioasă supraviețuire rătăcitoare
Pentru-a dădăci fluierul lui David
Și să populeze pământul, ca pe o carte,
Planeta proprie de-a-și boteza, chiar dacă încă
N-o putem lăsa, n-o putem încă părăsi…

***

Copil al împovărătoarelor timpuri
De revoluție franceză
Se covrigi cocoșat pe spatele regelui.
Brațele suveranului – ca exclamația,
Ca strigătul furchetului de barcă,
Pe când trupul mlădiu al vâslei e-arcuit până la sânge.
Din tulpina genealogiei regale, în inelările
Miezului arborelui, nu se găsește
Nici scândură de coșciug, nici plăcinte
Pentru furtul miresei
De pe țărmul celălalt.


Ionel ZAHARIA

Reverie

Iar mă încearcă nostalgia
Și-aș vrea, în nopțile rebele,
Să-mi fii aproape, carra mia,
Nu plăsmuire-a minții mele.
Acum, când iarna este, iată,
A pune ger peste cuvinte
Și ochiul zării se dilată
Precum cătarea unei flinte,
Tânjește după tine patul
Și mâinile, cândva gonace,
Când vânătorul și vânatul
Cădeau, mai către zori, la pace.


Amintire

Sunt clipe-n care reînvie –
Ca scurte fulgere de vară-
Momente din copilărie
Sau clase mici de la „primară”.
Mama, pe prag de înserare,
Pregătea frângerea de pâine,
Când tata se ivea din zare,
Și azi ca ieri, și ieri ca mâine
Iar noi, țâncii de două șchioape,
Rosteam mici rugăciuni și ambre
Vesteau că îngerii-s pe-aproape
Și, poate, ne zăresc prin țambre.


Invocație

Pomi ruginii și pălmuiți de vânt,
Cărări astupate de fruzele moarte,
Aș vrea să îmi imaginez că sunt,
Prin un cuvânt, un pas spre departe,
Ori, ca în jocuri de orientare,
Marcajele iubirii nu s-au șters
Și mai rămân – faruri la țărm de mare –
Perechi vestite care ne-au premers.
Nopți, pensiuni de patru insomnii,
Vacante, tot mai speră c-o să vii.


Anotimp

Ne mai întoarce o dată, astăzi, primăvara
Ceasul cu sonerie tandră de ghiocei,
Care se-aude parcă ceva mai bine seara,
Vestind chiar Învierea cu clopotele ei.
Spre echinocțiu, pajiștea stelară
Cu astre-aducătoare de noroc
Coboară-n noi și otrăvește iară.
Vor veni berze și vor duce-n cioc
Răceala dintre noi cea mult amară,
Trecuta iarnă surdă la talcioc.


Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 10

9 februarie 1988

Grecii – o singură realitate (cu trei fețe): Adevărul – Binele – Frumosul

Henri Poincaré: „Știința este la indicativ, morala la imperativ și niciodată nu se va putea deduce un imperativ dintr-un indicativ.”
Anaxagoras – (m-am născut) „pentru a contempla soarele, luna și cerul.” (contemplația înălțimilor – fondul existenței umane).

10 februarie 1988

Ultimul Proust continuă printr-o reconsiderare a personajelor sub prisma noii lor fețe mult îmbătrânite.

Dar dacă… Xerografiere / Dactilografiere / Atelier creație texte / Montaj literar / Grup de satiră și umor / Scenarii pentru spectacole / Spectacol de estradă / Scenarii film / Recitaluri de poezie…..
Dar dacă…
Este, probabil, momentul reducerii pretențiilor în privința poziției sociale, în favoarea unor mai mari avantaje materiale. Din păcate.

11 februarie 1988

– metamorfozele timpului
– efectul timpului
– formele ultime și de neinvidiat ale supraviețuirii

Proust: „acest scriitor care va avea, de altfel, de arătat aspectele cele mai contradictorii ale fiecărui caracter, pentru a i se simți volumul, trebuie să-și prepare cartea cu migală, cu perpetue regrupări de forțe, ca pe o ofensivă, să o zidească întocmai ca pe o biserică, să i se conformeze ca unei diete, să o învingă ca pe un obstacol, să o câștige ca pe o prietenie, să o supraalimenteze ca pe un copil, să o creeze ca pe o lume, fără să lase deoparte acele taine ce-și au, probabil, explicația numai în alte lumi, și a căror presimțire ne emoționează cel mai mult în viață și în artă. Și în astfel de cărți grandioase există părți ce n-au avut decât timpul de a fi schițate și care nu vor fi, desigur, niciodate terminate, din pricina chiar a vastității planului arhitectului.”

12 februarie 1988

A scrie așa cum se însăilează o rochie.

Proust: „Amețeam privind sub mine, în mine, totuși, ca și cum aș fi avut o înălțime kilometrică.”
Fantastica viziune ciclică a omului în timp, a timpului în om.

DE REVENIT ZILNIC LA PAGINILE CITATE.

13 februarie 1988

Petru cel Mare: „dacă nu guști amarul, nu cunoști nici dulcele”;
„timpul e aidoma fierului fierbinte care dacă se răcește, nu mai poate fi lucrat”;
„timpul pierdut e ca și moartea, fără întoarcere”.
Petru are aptitudini de chirurg; rudele disecate de el după moarte. Scoate dinți, ocnașilor le tăia nările până la os pentru a fi lesne prinși în caz de recidivă.
„Eroul nu poate fi crud”.

Dimitri Merejkovski – „Petru și Alexei”.

14 februarie 1988

Dante:

Caron – luntrașul
Aheron – apa ce duce în infern
Primul cerc: Limbul – locul poeților antici (Homer, Ovidiu, Horațiu, Lucan, Vergiliu, Dante)
Cercul al doilea: Minos – judecătorul infernului
– păcătoșii din dragoste (Semiramida, Didona, Cleopatra, Elena, Paris, Tristan, Francesca da Rimini)
Cercul al treilea: Lacomii păziți de Cerber.
Cercul al patrulea: Zgârciții și risipitorii.
Cercul al cincilea: Mânioșii.
Cercul al șaselea: Ereticii.
Cercul al șaptelea: Brâul întâi: Violenții
Brâul al doilea: Risipitorii
Brâul al treilea:
Violenții împotriva lui Dumnezeu,
Violenții împotriva firii (sodomiții),
Violenții împotriva artei. Cămătarii.

„Ce mult îmi place că știu să mă îndoiesc”.
(reluat și de Montaigne)

15 februarie 1988

Continuat Dante:
Cercul al optulea:
Bolgia 1 și 2 – Codoșii, seducătorii de femei și înșelătorii. Lingușitorii
Bolgia 3 – Simoniacii (cei ce fac târguri cu bunurile sfinte)

Către papi: „Voi v-ați făcut din aur Dumnezeu/ și-o sută adorați fără rușine/ când nici păgânii n-au mai mult de-un zeu”.
Bolgia 4 – Ghicitorii
Bolgia 5 – Cei care își însușesc bunul obștesc – stil de păstoasă farsă populară: „Cotir-atunci la stânga dracii roată/ și spre fruntaș văzui că toți se-ntoarnă/ și-un sfârc de limbă printre dinți i-arată,/ drept pentru care el făcu din curu-i goarnă”.

16 februarie 1988

Continuat Dante:
Bolgia 6 – Ipocriții
Bolgia 7 – Hoții

„stând în puf, sub gros și cald veșmânt,/ de glorie-n lume n-are nimeni parte/ și viața e degeaba pe pământ/ căci ți se stinge urma din trecut/ ca spuma-n apă și ca fumu-n vânt”.

Bolgia 8 – Răii sfătuitori
Bolgia 9 – Semănătorii de dezbinări
Bolgia 10 – Falsificatorii

– Puțul giganților

Cercul al nouălea: Trădătorii
Zona I: Trădătorii de rude
Zona II: Trădătorii de patrie sau de partid
Zona IV (și ultima): Trădătorii de binefăcători.

17 februarie 1988

Dante, final: „Pornirăm dar pe cărăruia sumbră/ spre lumea albă de lumini, prin prund/ și fără gând de-a părăsi la umbră/ urcarăm sus și printr-un ochi rotund/ zării la capul căii lungi și grele/ podoaba bolții-n cer, și din străfund/ ieșirăm iar către lumini și stele”.

18 februarie 1988

Montaigne: „de obicei, în locurile de frunte stau oameni mai puțin pricepuți, iar ursita măririlor nu prea încape cu învrednicirea minții”.

Ieri am terminat „Infernul”. Ce este de recunoscut se recunoaște. Este momentul, însă, când nu mă mai satisface – nici artistic, nici moral – o viziune unificatoare, integratoare care, evident, poartă mesajul pe deasupra evenimentelor, privindu-le exterior, tezist.

Din Vasile Moisescu, „Lectura artistică și recitarea”:
– modul în care trebuie să fie interpretată o poezie e o problemă a fiecărei personalități artistice creatoare.
– poezia trebuie să ne descătușeze forțele creatoare personale.

19 februarie 1988

Din nou din Montaigne:
– „sau trăim fără supărări sau este o fericire să mori” (sentințe grecești).
– „norocul adesea se întâlnește pe calea rațiunii”.
– „sunt oameni care nu laudă decât ceea ce pot imita”. (Cicero)
– „de ajuns trăit-am pentru alții. Să trăim pentru noi cel puțin acest capăt de viață (…) Cel mai important lucru este pe lume să știi să fii al tău însuți”.
– „fericirea înțeleptului este în el însuși; celălalt nu are decât o fericire aparentă”. (Seneca)
– „lucrul dorit ne lipsește; tânjim după el mai mult decât după oricare altul. Ne cade în mână; vrem un altul. Și setea noastră este mereu aceeași”. (Lucrețiu)

20 februarie 1988

Ieri am început Ana Comnena, Alexiada, după ce am încheiat Eseurile.
Numai munci de pionierat

De reținut profilul unui papă care s-a mâniat pe solii germani pentru mesajul pe care l-au adus. Le taie acestora părul, îi rade în cap și, probabil, le extirpă testiculele (episod pe care autoarea doar îl enunță fără să facă precizări din „pudoare de femeie și prințesă”)

Tot de aici:
Maniheism – erezie dualistă potrivit căreia la baza universului stau două principii opuse, ale binelui și răului, veșnice, necreate, în luptă permanentă.
Mântuirea se face prin gnoză cristică.

21 februarie 1988

Am continuat „Alexiada”:
„supușii nu-și iubesc stăpânii, dar de cele mai multe ori se prefac și se apropie de ei, manifestând lingușire”.

Deci așa e de când lumea.
O stare fără limită într-un timp limitat.

22 februarie 1988

Pe la mijlocul volumului II din „Alexiada”.
În paralel am început actul II din muzicalul după Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”.
Voi începe emisiunile locale. Poate de aici să pornească vreo schimbare. Oricum voi pune problema în curând.

Am văzut expoziția de podoabe și costume tradiționale chinezești, fără să-mi lase vreo impresie deosebită. Explozia formelor, culorilor, desenelor, finețea lucrăturii chiar, varietatea modelelor, semnificația formelor geometrice din costumul popular românesc sunt net superioare.

Încă cinci pești în acvariul copiilor (doi sanitari, doi scalari și un mic peștișor necunoscut ca specie).

23 februarie 1988

Boris Uspenski – „Problema cadrului în diferite sfere semiotice” – încercările de a discuta eroii literari ca pe niște ființe reale sunt caracteristice interpretărilor cititorului naiv, ca și ale criticii tradiționale. Aceste încercări pot fi ocolite, până la un punct, considerându-le o violare a ramei și o intruziune a vieții în artă.

Lumea operei deține o semnificație semantică aparte.
Tot aici, ce zice Florenski: „orice substituire a artei printr-o copie a vieții reprezintă o ofensă adusă artei, cât și vieții”.

– oprirea timpului

24 februarie 1988

Am reușit, în sfârșit, să continui „Alexiada”. De aici spicuiesc:
„atunci când ții la două lucruri, cel mai bine este să alegi adevărul” (Aristotel, Etica nicomahică).
Tot aici: „toți îl laudă pe cel ce se află pe tron, dar, față de cel ce nu mai este, nimeni nu dă nici cel mai mic semn de închinare”.
Tot aici: „Nu vei fi atins, vei privi numai cu ochii” (David, Psalmul).

(Va urma)


Nicolai TĂICUȚU

o pierdere temporară
a orientării

el este omul
care trebuia să fie
în dreapta mea –
cel cu inițiativa
cel cu înfigerea țărușilor
cel cu ridicarea cortului –

dar n-a fost să fie
și mi s-a reproșat:
mâna lui dreaptă
nu are, simetric, și mână stângă
nu are picioare predestinate
nu are rotația completă
a acelor de ceasornic

pe partea dreaptă a corpului
nu are o înțelegere justă a rolului său
aceea
prin care nicolai t
să accepte starea aceasta
de fapt…


zbor prins în chingă logică

la ceas de cumpănă
între două zbateri de aripă
păsării
i se dă șansa alegerii:

să redevină, așa cum s-a mai întâmplat
din propria cenușă, să o ia de la capăt –
pui în creștere, care treptat
să adauge zvâcnirea aripii
în zbor liber
sau

să rămână, în timp, datoare aripii frânte
cu picioarele pe pământ…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share