Spații culturale nr. 64 (11)

Ionel POPA

DESPRE ÎNGHEŢ sau REVOLUŢIA de la SURULEŞTI

Sunt puţine romanele–ciclu în literatura noastră. Un astfel de ciclu îl formează romanele: Supunerea, Cât ar cântări un înger, Plan de rezervă, Beniamin, semnate de Eugen Uricaru. Permafrost (Ed. Polirom, 2018) încheie ciclul. Dar nu e un ciclu despre destinul unei familii, ci unul despre malefica perioadă a comunismului adus şi instaurat în ţară cu tancul de către tovarăşul de la răsărit, venit tocmai din Siberia îngheţată.
Motoul, un citat dintr-o operă sau un autor, pus în fruntea unui roman, are rostul de a sugera o posibilă cheie pentru lectură. În loc de un moto propriu-zis, Eugen Uricaru, de data aceasta, oferă o explicaţie (ştiinţifică) de dicţionar a cuvântului folosit ca titlu pentru romanul său: „Permafrost este pământul îngheţat care permite ridicarea unei civilizaţii rudimentare în acele părţi ale lumii unde altfel nu s-ar putea construi nimic.” Din cuvântul care numeşte o noţiune/ realitate geologic, scriitorul face un simbol pe care construieşte o parabolă.
Consilierul-agent sovietic, Iakov Bedelia, la plecarea din România, îi explică, la modul cinic, amicului şi slugii sale, Niculai (ce melodios ruseşte sună numele) Crăciun, ce este lumea morţilor vii, permafrostul: „—Există o denumire pentru lumea despre care ţi-am vorbit, despre lumea morţilor vii. Se cheamă permafrost, îngheţ, înţelegi, ceva îngheţat permanent. […] Poate te gândeşti că îngheţul e ceva rău. E rău. Dar dezgheţul? Dezgheţul e o mocirlă, o mlaştină, totul se amestecă, se scufundă, nu mai există nici binele, nici răul” (p.150). şi îi mai spune un secret: „—Acolo [la Suruleşti] e o mină. O mină care de fapt nu e chiar o mină. E o galerie, un tunel. Un coridor […] nimeni nu ştie unde e capătul. E ceva care nu are capăt” (p.149). E clar: mina este labirintul din care minotaurul îşi cere obolul în fiinţe umane.
La finalul discuţiei-instructaj, prietenul şi tovarăşul Iakov Bedelia îl asigură/ avertizează pe Niculai Crăciun: „Nikulai, să nu crezi că noi chiar plecăm. Noi doar ne retragem. Ne retragem parţial” (p.144)
Nucleul de semnificaţie al romanului este discuţia „amicală” (p.144-150) dintre Iakov Bedelia şi Nicolai Crăciun. Discuţia îi întăreşte acestuia convingerea că „cel mai bun model de societate este chiar închisoarea” pe care „după un timp, şi cei închişi şi paznicii consideră puşcăria casa lor” (p.147, 148)
Prima propoziţie a romanului anunţă abrupt marele eveniment în jurul căruia se ţese scenariul epic: „Toată lumea s-a ales cu câte ceva de pe urma revoluţiei.” La
finalul lecturii, aflăm că unii, cei foarte molâi, s-au ales cu dezamăgiri, alţii, nu puţini, cu moartea, iar foarte puţini cu puterea politică şi economică Din revoluţia de
la Suruleşti, Valer Negrea-Negrescu s-a ales cu un bolovan de minereu, iar în final cu…
Temporal, prezentul naraţiunii durează câteva zile, de la izbucnirea revoluţiei în Bucureşti şi Suruleşti, şi până la autoinstalarea noii puteri care pentru legitimizare provoacă un „haos organizat” şi diversiunea cu terorişti, adică „vânătoare de vrăjitoare”. Dar în roman există, la paritate cu prezentul naraţiunii, secvenţe/ analepse prin care naratorul coboară în memoria lui Valer Negrea-Negrescu şi a lui Nicolai Crăciun şi evocă trecutul imediat (cel premergător evenimentelor din decembrie ’89) şi chiar mai îndepărtat, până la perioada Dej.
Spaţial, după cum s-a văzut, naraţiunea se desfăşoară în Bucureşti şi localitatea (neconsemnată de nicio hartă) Suruleşti. Legătura dintre cele două spaţii şi evenimentele care au loc în ele este asigurată de şoferul Hariton Luntraşu.
Suruleşti e un loc deosebit. Localitatea este dominată/ vegheată/ supravegheată de mina de uraniu exploatată în vremea lui Gheorghiu-Dej de tovarăşii de la răsărit, care trimiteau minereul în patria lor sovietică. Colonia minieră e înconjurată de râul Letea; podul, care făcea legătura dintre colonie şi restul lumii, dărâmat de marile inundaţii, nu a mai fost reconstruit. Singurul locuitor care cunoştea vadul de trecere de pe un mal pe celălalt este Ariton Luntraşu, şofer pe singurul mijloc de transport, camionul minei. Cel adus de Luntraşu în Suruleşti nu mai pleca niciodată de acolo. Din Suruleşti nu se putea comunica cu restul lumii. Singurul telefon existent nu avea disc, prin urmare cu el numai se recepţionau apeluri. Aici nimeni nu munceşte. Toată lumea e pensionară. Nici copii nu există, cei care au existat s-au mutat în cimitir, sus pe munte. Condiţiile de viaţă sunt de o elementaritate stupefiantă. Paginile în care este descrisă aşezarea cu atmosfera, izolarea şi condiţiile de viaţă, cu chipul oamenilor, prin banalitatea detaliilor notate de narator sunt de o puternică sugestivitate prin realismul verist: „În Suruleşti se trăia [din pensie şi] din mica gospodărie locală ce rămăsese în vigoare încă din vremea când mina mai funcţiona. Încă de atunci se plantaseră straturi de legume printre blocuri, iar în partea de luncă a Letei se înşiraseră sute de coteţe de păsări, găini, raţe, acoperite cu carton asfaltat. Privită dinspre baraca [biroul inginerului Valer Negrea-Negreanu] toată partea aceea a localităţii părea o pată neagră de mucegai, o coajă de rană care se învechise prea mult, o tumoare uscată pe un obraz neted, o ciupercă. Pe deasupra mirosea de-ţi muta nasul, dar asta numai lui [Valer]. Ceilalţi nici nu luau în seamă cât de tare puţea îngrămădirea aceea de scânduri vechi, aproape putrezite, mâncate de ploaie, mormanele de găinaţ şi pene, pământul negru, ca în orice luncă, frământat, scurmat, împrăştiat şi iarăşi răscolit de păsările care îşi vedeau de viaţa lor […] la Suruleşti nu se creşteau doar găini şi raţe; aproape fiecare familie de orăşeni, cum s-ar zice, creştea un porc sau chiar doi <>. Asta înseamnă că […] se desfăşura triumfătoare în duhoarea lor, cocinile în care grohăiau porcii. Era o privelişte înspământătoare” (p. 21-22). „Suruleştii stătea cu spatele la Letea şi cu faţa către gura întunecată a minei. De acolo venea o briză constantă şi rece. Era ca respiraţia unei fiinţe uriaşe, o fiară necunoscută, care se ascundea în adânc. Poate era adormită. Poate sta la pândă, oricum era întuneric. Deasupra intrării în galeria principală puteai citi <>” (p. 30). Evident că descrierea Suruleştiului este realizată pe un tipar de mit. Imaginea e o sinecdocă a ţării. Ne aflăm în realitatea infernală a comunismului – lumea morţilor vii.
Aici este detaşat [citeşte domiciliu forţat] inginerul constructor Valer Negrea-Negrescu, cu ordinul de a zidi intrarea în mină, dar nu i se dau nici materialele necesare, nici muncitori. Prin urmare, intrarea rămâne deschisă „ca o gură de fiară”. Odată cu detaşarea inginerului, a fost internat în sanatoriu, adică arestat şi închis la balamuc, şi maistrul inginerului, Nelu Părăluţă, pentru că a făcut oarece prostii, cum ar fi scrierea pe ziduri a unor lozinci anticomuniste.
Din retrospectivele atribuite inginerului aflăm de existenţa unui grup de „dizidenţi”, care se întâlneau la restaurantul bucureştean numit Acvariu, deoarece zidul dinspre stradă este din sticlă, aşa că orice trecător putea vedea pe comeseni şi, cu un mic efort, chiar putea asculta ce vorbeau. Prin relaţii de amiciţie, la întâlniri participa uneori şi Valer. Din grupul dizident făceau parte: Paulică Becheru, un tip „deştept foc, dar şi norocos, era însurat cu nepoata << ideologului>> Bibi Ianculescu, cel care îi suflase în ureche lui Dej şi care acum îi suflă în ceafă lui Ceauşescu”; Rafael Cârlan, filosoful „cu o figură bovină”, de care „germana nu s-a cam prins”, e „profesor de socialism ştiinţific la un liceu cam mărginaş”; „Vârstnicul” grupului vorbăreţ, Nicolai Crăciun, „părea cel mai anost din grup, dar care era cel mai inteligent şi cel mai decis”, tăcut, doar „Arunca un subiect pe masă, spunea două, trei cuvinte”, atunci ceilalţi „se porneau pe tocat”, iar el se retrăgea la un colţ de masă învelindu-se într-o „umbră abia perceptibilă”. De obicei el plătea consumaţia (p.14-15). Mai târziu, cititorul află că era agent sovietic şi securist român. „Disidenţii croiau planuri „din cuţite şi pahare”, adică bârfeau pe seama lui „Ceaşcă”: „Are diabet, se curăţă Ceaşcă într-un an”; „Ai văzut că răgușeşte imediat la şedinţe”; „mai durează cel mult şase luni, tumoare la laringe”; „Gorbi l-a avertizat, i-a trimis şi o invitaţie să se trateze la nu ştiu ce clinică din Novosibirk” (p.15); îi e prezis sfârşitul: „E gata, nea Puiu ajunge tras pe frigare! Şi el şi puicuţa lui! O să fie puşi la zid şi ta-ta-ta, bilet de dus, gata compostat, pentru lumea cealaltă!”; „Şi cine o să tragă, Paulică, cine o să tragă, că el e comandantul suprem, ştii că militarii nu…” (p.19). Numai Niculai Crăciun face ce trebuie făcut. Sub supravegherea şi îndrumarea lui, căţelandrii de azi, pofticioşi de putere, vor deveni dulăii de mâine.
La Suruleşti, urmărind la televizor evenimentele revoluţiei transmisă direct din Studioul 4, Valer înţelege pe deplin cum funcţionează mecanismul sistemului, şi adevărul pe care îl va rostit cinic Niculai Crăciun: revoluţia nu a fost o explozie, ci o implozie, „ca explozie ar fi eliberat terenul, aşa încât dărâmăturile rămăseseră pe loc […] toate ruinele se vor strădui să-şi păstreze poziţia, statutul, importanţa. Ceea ce se va construi se va ridica peste ele, continuându-le” (p.203) şi adevărul înscrisului pe zidul de la Băneasa, văzut de Hariton Luntraşu: „Crăciunul a fost al vostru, Revelionul e al nostru!” (p.69).
Valer nu s-a mirat deloc când află de la televizor că „amicii” de la Acvariu au ajuns în Guvernul provizoriu sau pe aproape, că şi-au confecţionat certificat de revoluţionar: Nicolai Crăciun – şeful Departamentului Informaţiilor; Paul Becheru – şeful guvernului; Rafael Cârlan – „gânditorul”, „cu o contribuţie majoră în procesul de democratizare a ţării” şi proprietar al unui mare trust media. Valer Negrea-Negrescu îi vede mereu la televizor lămurind poporul în chestiuni importante privind economia, industria, comerţul, reîmpropietărirea ţăranului. După revoluţie, cei de la Acvariu şi alţi câţiva ca ei au devenit capitalişti şi se vor lansa în afaceri şi politică. Ne va face Eugen Uricaru cadou un nou roman în care personaje să fie aceştia (taţi şi fii)?
La Bucureşti izbucneşte revoluţia, adică „înlocuirea”, „carnavalul”, „năpârlirea sistemului”, după cum spune naratorul. Niculai Crăciun şi acoliţii săi transformă revoluţia în „haos organizat”. Printre primele măsuri luate în haosul organizat a fost lichidarea incomozilor. Unul dintre aceştia a fost Tudor Grancea, membru marcant în conducerea superioară ceauşistă, care a încercat să salveze sistemul lui „Ceaşcă”. În haosul creat la Timişoara, Tudor Grancea este împuşcat, în spital, tocmai de subalternul său, Niculai Crăciun. Din haosul organizat face parte şi diversiunea cu teroriştii prin care este justificată intervenţia armatei în tragicele evenimente de după 21 decembrie ’89. Noii conducători „revoluţionari” urmăreau compromiterea, subordonarea şi manipularea armatei. Altă măsură urgentă a fost mascarada de proces prin care „siniştrii” au fost judecaţi şi executaţi, exact aşa cum a prezis Paulică Becheru.
Era musai ca şi la Suruleşti să izbucnească revoluţia – câteva plimbări cu steaguri pe strada principală, între Bufet şi Administraţia minei, pe care o devastează (p.10-11). Revoluţionarii suruleşti erau cu ochii în televizoarele instalate la bufet, privind la ce se întâmplă în Capitală.
Tot ce se întâmplă la Suruleşti stă sub semnul ridicolului. Se constituie Frontul Salvării în frunte cu Gicu Bostan, gestionarul bufetului. În Consiliul de Conducere, printre cei 12 consilieri-apostoli, este ales şi Valer Negrea-Negrescu, pentru că era inginer şi ştia să repare televizoare. S-a înfinţat şi Garda, pentru apărare în caz de nevoie, sub comanda fostului minier-artificier Artimon Artimon (!). Primele măsuri luate, în mod democratic, de Consiliul Salvării din Suruleşti au fost: înfinţarea Gărzii, privatizarea camionului minei, beneficiar fiind Hariton Luntraşu, astfel el îşi păstrează meseria şi funcţia avute înainte de revoluţie; înfiinţarea unei Fundaţii Umanitare, sub conducerea lui Gicu Bostan, care să gestioneze ajutoarele străine care vor sosi şi pe malul râului Letea. Consiliul şi noile instituţii înfiinţate îşi au sediul la bufetul Letea. Tot ce se întâmplă la Suruleşti e de tot hazul. Relatarea naratorului e de o ironie amară până la sarcasm.
Garda începe vânătoarea de terorişti. Dar cine să fie în Suruleşti teroriști? Nu altcineva decât străinul Valer Negrea-Negrescu şi iubita lui, Nora Părăluţă. Sfârşitul celor doi e cumplit. Valer moare îngheţat în mină, unde a căutat salvarea, iar Nora, rămasă să-i înfrunte pe cei care îi vânau, moare violată de membrii Gărzii. În pagini de poezie tragică (p.273-275, 277, 281) este descrisă moartea lui Valer prin îngheţ şi iradiere. În ultima clipă a vieţii, acesta are viziunea permafrostului din capătul tunelului, al permafrostului siberian. Viziunea lui Valer, un mort viu, desluşeşte titlul şi semnificaţia romanului: Pământul din Suruleşti/ România a fost îngheţat şi iradiat de cârmuirea comunistă adusă din Rusia Sovietică. Astfel, procesul de civilizare/ dezvoltare a ţării a fost îngheţat.
O altă victimă a sistemului comunist este Nelu Părăluţă, maistru pe şantierul condus de inginerul Valer Negrea-Negrescu. Personaj episodic, dar excelent creionat, e de-a dreptul simpatic cititorului, nu numai prin faptele sale, dar şi prin naivitatea şi idealismul native, prin dorinţa de a schimba în bine lumea. E un simbol tragic.
După cum anticipam, personaj simbolic este şi Hariton Luntraşu (Charon, cel care trece morţii cu luntrea de cealaltă parte a Acheronului, în Hades), instrument al sistemului comunist. El face legătura dintre agentul-consilier Iakov Beldia şi securistul Nicolai Crăciun.
Soarta de după revoluţie a „eroilor” este consemnată în finalul romanului în câte o „fişă de cadre”: Nora, Paul Begheru, (înlăturat de mineriadă), Nicolai Crăciun. Scriitorul face din Nicolai Crăciun întruchiparea Răului. Din „fişa” lui aflăm că o boală ciudată îl determină să-l consulte pe medicul Villara (altă unealtă malefică ce şi-a pus ştiinţa şi meseria în slujba sistemului criminal). Consultul medical confirmă că Nicolai Crăciun a fost iradiat (Valer îi trimite trofeul său din revoluţia de la Suruleşti, bolovanul de minereu de uraniu pe care Crăciun îl ţine pe biroul său). „Dezechilibrat pentru moment”, el ştie însă că este „fără vârstă şi fără umbră”, indiferent de câte boli va mai suferi. Alături de permafrost, Niculai Crăciun e simbolul tare al romanului prin care scriitorul exprimă ideea filosofico-morală: răului veşnic i te poţi împotrivi într-un fel sau altul, dar nu-l poţi stârpi definitiv.
Nota finală, redactată ca informaţie ştiinţifică despre permafrost, încheie parabola pesimist-tragică: „În unele zone ale lumii. Permafrostul e singura soluţie pentru civilizaţie, chiar dacă toate clădirile care se ridică acolo sunt nişte închisori sau seamănă cu ele”.
Permafrost e un roman bine construit şi bine scris. Pentru a ajunge la această calitate, autorul se foloseşte de o serie de tehnici literare pe care le stăpâneşte cu siguranţă. Am semnalat, mai înainte, cele două nivele de construcţie şi semnificare care, prin permanenta interferare dintre prezent şi analepse, redau imaginea reală a revoluţiei. Parabola e construită pe un simbol dezvoltat concentric prin densitatea evenimentelor, prin imagini de spaţiu şi obiecte semificative, prin limbaj (în primul rând cel al lui Hariton Luntraşu, de multe ori oracolar). Romancierul reuseşte să dea unitate şi finalitate acestor componente ale scenariului epic. Eugen Uricaru are ştiinţa detaliului învăţată de la Liviu Rebreanu. Şi în realizarea personajelor a urmat lecţia aceluiaşi Rebreanu, care spune: „[…] un personaj al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine ştie câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele pe care a trebuit să i le adaug pentru a motiva gesturi sau fapte ale sale.” Nu e greu să vezi în spatele personajelor lui Eugen Uricaru persoanele reale, văzute şi observate.
Plin de ironie şi sarcasm, romancierul surprinde bine latura burlesc-grotescă a evenimentelor din decembrie ’89, vinovaţi de acest aspect fiind nu cei din stradă, ci Niculai Crăciun şi „revoluţionarii” săi. Realismul necruţător al autorului surprinde caracterul malefic al noii puteri-vechi care a pus gheara pe pârghiile puterii, care a menţinut frigul existent: „Într-adevăr, se făcuse frig în toată ţara, […]. În curând totul va înţepeni în frig.”
În opoziţie cu anumiţi istorici, politologi, analişti care se încurcă în subtilităţi analitice, şi chiar în opoziţie cu unii scriitori mai cuminţi care au scris romane despre comunism şi despre revoluţie, Eugen Uricaru, printre puţinii, are curajul şi fermitatea de a da jos masca de pe unele chipuri şi fapte, pentru a scrie comedia tristă şi amară despre cele întâmplate cu revoluţia română.
Romanul său, Permafrost, se situează între pesimist şi tragic. Autorul lui preferă această viziune asupra trecutului recent şi asupra viitorului imediat, considerând că e mai sănătos aşa decât să te îmbeţi cu aghiasmă.
Permafrost este cu adevărat una dintre cărţile anului 2018.


Emil NICULESCU

SINGURĂTATEA LA TURAȚIE MAXIMĂ

Volumul de debut al Irinei-Roxana Georgescu, „Noțiuni elementare” (Editura „Cartea românească”, 2018, 80 p.), are, pe coperta a patra, un scurtissim decupaj din postfața semnată de Angela Marinescu, cea aparținând „nucleului dur” al liricii noastre din ultima jumătate de veac: „Poezia Irinei-Roxana Georgescu este scrisă cu talent postuman – zic eu, cu sfiala unei bătrâne asuprite de poezie ”.
Preluând o parte din conceptele „textualiste” ale lui Marin Mincu, în exercițiile sale de critice, Octavian Soviany a încercat a demonstra „caracterul al lumii/ literaturii actuale, adică ralierea la un model existențial nihilocentric, la o cultură a dorinței de moarte”. („Bătrânețea ucenicului alchimist”. Un interviu cu Octavian Soviany, de un cristian, Editura „casa de pariuri literare”, 2015).
În primul ciclu, „Aplicații”, aflăm semnele vremii: un consumerism (vrei să fii cineva, vrei să ai niște chestii; bani bani bani bani/ nici un moment pentru tine (Introducere) sătul de el însuși și asaltat de altceva, nu totdeauna definibil, poate chiar acel „dor fără sațiu”, în formularea necabotină a lui Emil Botta, membru al echipajului de pe „corabia rataților”, ale cărui proze (din „Trântorul”), pot sta la căpătâiul unor texte ale poetei: imaginează-ți că nu mai trebuie să muncești nici o zi; aici nu mai este vorba de cei tânjind după otium, nici de reflexul celor care nu simt nevoia să se agite datorită unei lipse de țel, pentru că se simt debusolați, ci de reflexul unei oboseli/ epuizări covârșitoare.
O pagină de jurnal, deloc oblomovistă, reflectă o repetitivitate exasperantă: Încep dimineața cu doza zilnică de vitalitate la pachet./ Ritual urban, schizoid. Cafeneaua e îmbietoare cu posesorii/ de conturi,/ de rate & depresii minore// Apoi 10 ore funcționez ireproșabil,/ robot simpatic și versatil// Săptămâna trece de la sine/ Descarc filme pe netflix, am abonament la fitness,/ carduri de fidelitate pentru toate farmaciile, cluburile,/ pariez pe sănătatea capitalismului.// (…) Stochez fotografii, gif-uri, documente mărunte,/ trăiesc tranzitiv. Asigur back-up-ul propriei vieți. O iau de la capăt/ pentru încă 10 ore./ Duc totul în recycle bin (Ritual urban). Minim orizont de așteptare, nici o iluzie asupra lui Godot. Tot astfel, în „dosarul”, care nu este numai de caz, se adaugă noi probe: Povestea se definește prin „se întâmplă live” și/ „mâine e reluarea” (Aplicație IV. Angoasă).
„Cyborgi umani”, „postbrute”, nu atât de perfecționați încât să nu aibă un apendice, o nostalgie a condiției pierdute: identitate/ recompusă din/ ore de nesomn și viață în rate// (…) trăiesc în falia clipei, într-un continuum umanoid,/ în falia nebuniei/ sub amenințarea fricii// ea produce tunete de animal/ tot mai exersat, tot mai adecvat (Aplicație III). O societate meschină sau etnologistă, prudentă cu sursele sale naturale, inclusiv cele umane: Reciclăm bateriile, hârtia, pet-urile, aluminiul, oamenii./ Reciclăm căsniciile (Aplicație V. Resetări).
În „Prado al Reves”, are remușcări de membră a Armatei Salvării: Cheltuiesc periodic pe cosmetice și/ bijuterii o mică avere./ Pot hrăni cu capriciile mele un sat din Africa (Aplicație III).
O autoflagelare, nu la îndemâna oricui, o aspirație spre evadarea din condiția pe care și-o atribuie scrumieră este numele meu/ disponibil 24 din 24 7 zile din 7,/ glasul – mașină de la relații cu clienții (Aplicație XII Indeterminare). Nu vede, ca Ovidiu Genaru, partea plină a urnei: „Am pierdut focul/ Am câștigat cenușa”.
Mihai Ursachi, unul dintre „marii arși”, clama ca un brav ignifor, în volumul „Missa solemnis”: „Pasăre gravă/ cine ești tu/ care îmi vrei/ Singurătatea?// Din ce te tot naști/ și te hrănești/ Cu singurătate?// ”. Pe vremea aceea, în rezervația poeților, mai trăiau, încă, și câteva exemplare de phoenix. Dan Laurențiu, poet în „zodia leului”, înșira despre pericolele asumării unui destin scriitoricesc: ars amandi ars scribendi ars moriendi.
Imaginare expediții cinegetice prin Africa și America Latină și altele (reale) în Europa, sfârșesc fără trofee: Vânăm caimani în laguna neagră, anaconde, piranha mărunți/ cât singurătatea noastră./ (…) În Europa, doar Belarus continuă să execute condamnații./ dispar pur și simplu de pe fața pământului,/ ca și cum nu ar fi existat niciodată (Aplicație XV).
Panoplia instrumentelor de tortură cuprinde Rețelele de socializare,/ o realitate ca un continuu atentat terorist (Aplicație XXV), unele sub deghizare: Câteodată, banalitatea/ distruge orice urmă de redresare,/ câteodată, rutina este mai otrăvitoare/ decât arsenicul// Salvați eroul de el însuși (Aplicație XVI. Dream diary); trăiesc inerția certitudinilor pasagere,/ servesc interesele timpului emergent/ în alergătura după bani & vacanțe exotice// mâine voi fi un animat/ mai performant (Aplicație XXIX), zgomotul și furia: Vocile se sparg între pereții prea vii, prea subțiri:/ pastile de liniște vreau/ Pastile de moarte (Aplicație XIV).
Sub implacabilul semn al lui Cronos se produc calcule și prezumțiuni, deseori (auto)ironice, într-un flux alegru: diviziunea muncii/ (educație educație educație)// noi forme de dominație/ noi poli ai puterii/ (o mulțime de alegeri)/ paradoxul puterii mă încearcă la fiecare pas:/ dacă șansa este pe jumătate ratată, unde/ voi fi mâine când/ orașul va dudui de binele corporațiilor, de binele patriei,/ unde voi fi când/ îmi negociez orele de somn în inima ecranului, unde/ sunt proiectate cu rigoare aproape didactică/ termene de depunere & obligații administrative (Aplicație XVIII. Sincronicitate); sau Ziua se consună între termene-limită (Aplicație XXI).
A treizecea „aplicație” ar marca un „rondou”, o renunțare la status-ul în funcțiune, un refuz al bunurilor lumești, adversare, conform lui Diogene, ale libertății: Nu mai vreau planificări,/ extinderi, modele, evaluări, broșuri. Vreau o casă de paie/ pe malurile Bosforului./ Vreau soare & somn (Aplicație XXX); e o nostalgie a „bunului sălbatic”, utopia iluminiștilor, nepervertit de civilizație, care habar nu are de contractul social și nici de fișa postului.
E mai bine să omori fără/ să chinui/ decât/ să chinui/ fără să omori? (Aplicație XXXI); aceasta ar fi interogația est-etică dintr-o „Europă cu două viteze” emisă din sarcofagul biroului.
Bacovia, între postume, are „Pro arte II”: „Eu scriu/ Și, poate,/ Trădez/ O criză morală…”; „Arminden”: „Și după o altă zi,/ Post festum -/ Îndemânări de cruci/ Pe străzi / Și în în tramvaie,/ Spre necesarul randament/ Din monotona Muncă.”; „Belșug”: „Mă duc tot acolo, în marea clădire,/ E ora, de la care rămân închis -/ O emoție… o amorțire../ E toamnă… mi-au dat de scris…” (Belșug). Un „câmp de luptă”, cumva sinecurist, în care poetul a intrat pasager și mai mult la insistențele Agathei Grigorescu Bacovia, profesoară emerită, ce nu-i accepta „stângăciile” sociale, izolaționismul sau, mai știm noi?, „parazitismul”; și prin dumneaei acționa „brațul social”.
Acest prim ciclu al volumului s-ar putea numi, parafrazând un titlu celebru din secolul trecut, „Reportaj cu job-ul de gât”. Pavese, teoretician și practicant al sinuciderii, a observat că „Labore fatigare”, iar un film neorealist, tot italian, făcea un pronostic optimist, dar cu altă miză: „Clasa muncitoare merge în paradis”. Acum, nu numai.
Cea de-a doua secțiune a volumului, „Instantanee”, cuprinde o sumă de impresii de călătorie neconvenționale, fără popularizare de monumente și muzee puse în valoare de propria sensibilitate sau glosând în marginea ghidurilor și pliantelor. Acolo unde Esenin n-a ajuns („Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată”), autoarea nu abordează măreția Sfintei Sofii, ci, din condiția modestă de fotoreporter, prinde flash-uri, imagini de o delicată grație: Mă adâncesc în orașul cosmopolit/ La o masă alăturată două turcoaice joacă table,/ Una din ele poartă/ un corsaj de mătase gri./ Amândouă au mâini delicate, de parcă ar tivi întruna/ numai petale de trandafiri (Ut pictura poesis).
Până la un punct, erosul este un fel de vivere pericolossamente, un drog, precum în această depoziție de la Budapesta: Dimineața mă cuibăresc între brațele tale./ Mă iubești ca un mafiot bolivian eliberat din// închisoare. Fiindcă, totuși, Nu suntem doar saci de carne și limfă, suntem lumină,/ învățăm despre răbdare, libido & fidelitate, urcând singuri/ treptele deșertului mustind de delicii și scorpioni (Love exposure).
Există o nostalgie celestă, chiar sub acumulata crustă de scepticism: Cauți un ochi de lumină în mlaștina/ în care te-ai cufundat deja (Vis salamantin).
La Tel-Aviv, vede, cu totul accidental, cercetând vitrinele, „Soarele galben” de Chagall &/ „Bufonul” lui Picasso într-o galerie cochetă (Cinematografie).
O altă primăvară, la Salonic, evidențiază un cadru static în care ciorile totemice de la statuia lui Aristotel/ rămân încremenite.
Orașul de unde se dădea „ora exactă” este mai degrabă depresiv: Am rătăcit prin ploaie două ore după ce te-am condus la/ aeroport. Am schimbat patru autobuze în Bucureștiul/ mocirlos. Frig, umezeală, singurătate (Back in Bucharest. Back in solitude). Nu mai este capitala exotică, specială din monografia lui Paul Morand, plină de un anume pitoresc în dorința ei de a-și păstra cartea de vizită de „mic Paris” (în 1934, observa: ,, se numea o frizerie”). Dar diferă (prin încălzirea globală?) și de imaginea, de la 1889, prinsă de Martha Bibescu, în „Catherine-Paris”: „termometrele arătau 30 de Réaumur sub zero, bocalele farmaciștilor plesniseră, iar pe străzi nu se vedea nici o trăsură și nici o sanie, căci vizitiii ruși trăseseră și ei la adăpost. Surdă, mută, lovită de una din blestematele caracteristici ale climei sale claustrofobe, cetatea Bucureștilor era parcă și oarbă. Cruste de gheață îmbrăcau ferestrele duble, pe care locuitorii le acoperă de două ori pe an: o dată iarna, când giurgiuvelele se căptușesc cu hârtie de jurnal și cu bureți groși, o dată vara, când se închid storurile și se trag persienele și draperiile negre, ca să nu intre vipia amiezii, celălalt dușman de-afară.”
Tensiunea, o vastă solitudine trepidantă, activistă, fără perspectivă, poate și din perspectiva megaproporțiilor locației: Suntem regii nebuni ai lui Corneliu Baba, târându-ne/ nefericirea în statistica zilelor nediferențiate. (…) Ne trăim singurătatea la turație maximă. (…) Vreau să trăiesc într-o cutie chinezească, nu în camera asta,/ nu în orașul ăsta (Loveless).
Cartierul de rezidență este pus pe pânza vremii cu tehnica numită „în cuțit”: Câini și țigani și păsări ciudate. Câini și vijelie./ Câini și corvus cornix între pământul bocnă și cerul înnegrit./ Perhan, țiganul adolescent al lui Kusturika,/ aleagă liber prin vis,/ în căutarea unui confrate din alte epoci… (Poem), ajungând, printr-un tunel al timpului, într-o Valahie scopitoare, cea din filmul „Aferim”. Textul deschizător al volumului (Șantier I), trimite, ca zmeul din basme, un buzdugan ce-i anunță venirea iminentă, un avertisment sonor: Din Colentina aud fornăitul mecanic al tramvaiului 21/ rostogolindu-se peste mine. Poposind puțin la cinematecă, ne amintim de o peliculă de mare succes, „Vagabondul”, generând un folclor orășenesc adaptat: „Pe Șoseaua Colentina/ Trece Rita cu mașina/ Vagabonții, după ea,/ Vrea să-i spargă camera”. Între timp, „misterele” fostului nou cartier s-au adâncit, fiindcă, în primăvară, după topirea gheții, în râul/ Colentina organizează o recuperatoare, sinistră tombolă: cuferele burdușite cu chinezi sfârtecați,/ sirieni și țigani rău-platnici; contrapunctic, pier și ultimele testimonii ale unei epoci mai demne: La televizor se transmite ceremonia funerară a regelui (Biografie falsificată). Din râul Colentina, Ca un monstru acvatic,/ un bătrân iese din râu, pe burtă și unde „mal” și „mall” stau într-o postmodernă vecinătate.
Există, desigur, antecesori, autohtoni și de altunde, ai Irinei-Roxana Georgescu. O proiecție de senectute a carierei didactice aparține chilianului Nicanor Parra; într-un autoportret din volumul „Viciile lumii moderne” (tradus în 1973, la „Dacia”, de Darie Novăceanu, viitor ambasador, după 1989, în America Latină), se înfățișa astfel: „Băieți, respectați/ Pardesiul acesta de călugăr cerșetor/ Sunt profesor la un liceu obscur,/ Mi-am pierdut vocea predând lecții/ (…) Și toate acestea, pentru ce?/ Pentru a câștiga o pâine neiertată/ Aspră ca obrazul burghezului/ Cu miros și cu gust de sânge./ Pentru că ne-am născut oameni/ Și ni se pregătește o moarte de-animale.// Din cauza excesului de muncă, uneori, / Să văd în aer forme ciudate,/ Curse nebune de cai,/ Râsete, discuții criminale./ (…) Tânăr, plin de frumoase idealuri,/ Am visat să topesc arama/ Să șlefuiesc fețele diamantului;/ Acum stau în fața dumneavoastră,/ În spatele acestei catedre incomode,/ Îndobitocit de monotonia/ celor cinci sute de ore ale săptămânii.” Rețeta supraviețuirii ar putea fi: „Să încercăm să fim fericiți, vă sfătuiesc eu,/ Ciupind din mizerabila coastă umană./ Să extragem din ea lichidul conservator,/ Fiecare de acord cu înclinațiile lui personale.”
Acum, adaugă poeta, s-au făcut ceva progrese: Noua formă de intimitate condamnă la/ voyorism// dezabuzare// hedonism/ mizerie colectivă (Aplicație XXVII).
Vasalitatea față de sistemul persecutor, reaua conștiință comună și consolatoare („asta este situația, se putea și mai rău”) conduc la impresia că există nu numai „Ieudul fără ieșire” (Ioan Es. Pop, ajuns, totuși, bucureștean), ci și un Hilariopolis fără exit.
Condiția de captivă a unei realități pe care o detestă, din o mulțime motive, tehnic, repetitiv și face ca motorul unora dintre texte să fie voința de exorcizare (am spus/ mărturisit și mi-am salvat inima), exhibiționistă, în felul ei, fiind orice confesiune publică (Câștigătorul trebuie să fie umil,/ iar celălalt să învețe să piardă – Cinematografie); ar fi și o opțiune alternativă, cum în poemul botezat de Magistrul din Țicău „Alesul”: „Vedeți-l: acesta e cel care poartă însemnele,/ acesta e cel copleșit de noroc și de steme,/ acesta e cel care tace./ Fericiți-l, prealăudați-l și/ fie-vă milă de el.” Chestionat de Robert Șerban asupra literaturii milenariste, Gheorghe Grigurcu are în vedere „o intimitate paradoxal socializată, a străzii, a barului, a tehnicii inclusiv informaționale. Introspecții grăbite, sincopate, aglutinate cu o dispoziție conversațională, familiară, cu largi ferestre deschise spre un firesc al urbanității acaparatoare. Și nu fără, în destule cazuri, drăgălașe verbe porno.”
Poezia Irinei-Roxana Georgescu, deloc stenică, are forța de a fi credibilă.


Mihaela MALEA STROE

Din alt timp…

Clipita cărei biruințe ne va înfrânge iar și iar?
Din ce Golgotă izvorăște, urcând spre vămi, râul Isar?
Pe ce rever? Al cărei umbre? să scriu povestea murmurând
Despre ispita ne-nserării și calea primului cuvânt.

Prea multe întrebări, părinte, Horebul tainei mi l-au nins
Prea tare-am strâns în podul palmei pecetea rugului aprins.
Și, fără somn, în crugul nopții, când stau așa… cu gândul dus,
Se-aud cocoși, a treia oară. Eu tac. Mă lepăd de Iisus.

Port aur, smirnă și tămâie în buzunarul de la piept
Dar nu mai știu acum, părinte, spre care iesle să mă-ndrept.
Bat serafimi la porți uitate: cel mut, cel singur, cel amar…
M-am rătăcit în înviere ca-n visul pietrei de hotar.

Ce candelă s-aprind, părinte, spre zarea lumii-n asfințit,
Să lumineze până-n cuget Isarul cel neadormit?
Când sub mesteceni plânge luna și râul urcă spre izvor,
Văd o fecioară-stea, pioasă, îngenunchind. O văd pe-Alcor.

E rană oda bucuriei pe care n-o pricepem încă?
Bat clopote-n pustiul nopții… E-naltă slava, ori adâncă?
Când îngerii se vor întoarce – tărâm de cântece promise,
Venirea cui va fi, părinte, tăcerea brațelor deschise?

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share