Spații culturale nr. 64 (10)

Ion ROȘIORU

Un poet din Ţara Luanei

La Editura Omega (Buzău, 2018), vede lumina tiparului cartea de poezii creştine, Vînzătorul de lumină, a cunoscutului şi neobositului poet buzoian Girel Barbu. Prefaţa, rimând cu un adevărat tratat de poetică, îi aparţine lui Valeriu Butulescu şi ea se constituie implicit ca o pledoarie pentru versificaţia tradiţională ce reclamă deopotrivă virtuozitate şi dragoste faţă de filonul folcloric „cu elemente autentice ale ortodoxiei rurale” (p.8).
Girel Barbu e, aşa cum observă prefaţatorul, mândru de statutul său de poet bucolic şi, pe urmele lui Serghei Esenin, care afirma că e „ultimul poet cu satu-n glas”, se declară ultimul ţăran din Univers/ Care scrie cu miei pe deal un vers! (Cîntec rezemat de-un nor). Mai mult sau mai puţin retoric, poetul se întreabă dacă ţărănimea română mai există în chipul autentic în care istoria a consacrat-o (Rondel)?. Mâinile truditorului gliei strămoşeşti îi prilejuiesc poetului de mare sensibilitate şi acurateţe lirică imagini imnice greu de uitat: „Aceste crăpături de mîini/ Au fost cuptoare pentru pîini,/ Şi vor rămîne-aşa pe veci,/ Ca nişte drumuri şi poteci” (Mîini de ţăran). El poartă cu nedisimulată mândrie şi orgoliu „în braţe satul ca pe nişte sfinte moaşte” (Nu cer la nimeni un căpătîi de aţă). Revolta sa socială şi politică la adresa celor ce-au contribuit la aneantizarea clasei pe care o reprezintă şi căreia-i perpetuează valorile morale şi spirituale se face nu o singură dată simţită: „Unde-au apus ţăranii/ În ce decret i-aţi îngropat,/ De nu se mai văd sărmanii,/ Primăvara la arat?” (Daţi-ne ţăranii înapoi). De altminteri, întreaga carte a bardului din Ţara Luanei este un tulburător şi justiţiar rccviem pentru truditorii pământului dispăruţi de pe scena istoriei contemporane.
Legăturile sale cu natura primară şi cu satul tradiţional, cu folclorul şi cu valorile sale ancestrale sunt ilustrate necontenit de poet printr-o versificaţie impecabilă şi de o nestăvilită imagistică mereu proaspătă (Cîntec de însetat satul natal). Nu pridideşte să se considere fiul risipitor al Tatălui ceresc la care se întoarce de fiecare dată spre bucuria tuturor (Întoarcerea fiului risipitor).
Poemele dedicate mamei sale trecute în lumea umbrelor nu-s cu nimic mai prejos de cele scrise pe aceeaşi temă de inegalabilul şi regretatul Grigore Vieru. Reproducem, întru ilustrare, poemul Elegie pentru mama: „Cît pămînt te doare mamă,/ De nu-mi iei toamna în seamă?// Cîtă beznă-ţi dă de furcă/ Zările de mi le-ncurcă?// Cît mai eşti, din cît ai fost,/ De-ţi ştiu moartea pe de rost?// Cît mai eşti, din cît te ştiu/ Că îmi stai în vis pustiu?”. De aici până la proiectarea în mit nu mai este nici măcar o jumătate de pas: „Mama aducea fîntîna acasă pe cobiliţă/ S-o deşerte surîzînd în cofiţă./ Primăvara culegea, atît, o viorea/ Şi pădurea toată se lua după ea./ Seara pe prispă luna în poale-i şedea/ Şi cerul prin curtea noastră se cuibărea./ Pe mine mă năvădea într-o iarnă tîrzie/ Şi mă lega la gură-n poezie” (Un gînd pentru mama).
Civilizaţia rurală capătă sub ochiul iscoditor-meditativ al poetului semnificaţii cosmice (Tata). Deseori înalţă adevărate ode celor ce l-au adus pe lume şi care-i populează şi-i structurează de-a pururi fiinţa. Absenţa lor fizică se prezentifică, imagistic vorbind, fără încetare în mintea şi-n sufletul poetului recunoscător (Părinţii). Respectiv: „Bunica îmi împletea mănuşi din fuioare de fum,/ Bunicul îmi întindea sub tălpile goale drum,/ Mama îmi ducea sufletul de mînă pe piscul uimirii/ Tata mă lua cu el la arat pe cîmpul iubirii” (Poem închis).
Poet prin excelenţă solar, Girel Barbu invocă astrul zilei şi-l imploră să nu se lase înghiţit de beznă. Se teme că fluturii ar putea bea lumina lumânărilor în locul cărora ar trebui să ardă el, deşi nu crede, în smerenia sa, că este pregătit pentru aşa ceva (Nu am învăţat să ard). Aluziile la miturile fundametale ale poporului român, ca părţi componente ale spiritualităţii folclorului nostru, sunt frecvente în discursul poetic de o simplitate dezarmantă al lui Girel Barbu care deplânge pierderea credinţei în vremurile moderne, a generozităţii şi ospitalităţii cândva proverbiale şi militează pentru întoarcerea la înţelepciunea ancestrală a neamului său şi la practicile religioase ca tot atâtea soluţii de mântuire morală (Criza vine, criza trece). Îşi regretă rătăcirile personale şi se căieşte amarnic (Păreri de rău) şi îşi face reproşuri că nu a remarcat miracolele divine la care a asistat de-a lungul fragilei sale existenţe (Nu am ştiut că eşti Hristos). Momentele de miracol creştin trebuie salutate şi trăite cu toată plenitudinea lor sărbătorească. (De Paşti…). Spovedania sa este de o sinceritate care pune pe gânduri: „Pe lîngă spinii fără soţ,/ De pe Golgota am trecut,/ Eram tîlhar, borfaş şi hoţ/ Pe buze-aveam acel sărut./ Şi bani aveam, o pungă plină,/ Şi mă dureau într-un cuvînt,/ Eu, vînzătorul de lumină,/ De cer, de Rai, şi de Pămînt” (Eu, vînzătorul de lumină). Izvoadele lirice evidente sunt o formă de dragoste şi adeziune a poetului la textul incontestabil al lumii, ca în acest punct de plecare bacovian: „Plouă de-aseară, plouă întruna/ Anotimpul şi-atinge interesul/ Din streşini curge parcă şi luna,/ E ud tot Universul.// Plouă cu mine, plouă cu amândoi/ Potop e înainte, prăpăd e înapoi,/ O ploaie cît o sută de ploi,/ Plouă ca-n vremea de apoi…// Şi plouă ca în timpul lui Noe,/ Tu îmi eşti arcă, eu îţi sunt arcă/ Şi plouă cu lumea întreagă şi parcă,/ De-un porumbel astăzi avem nevoie…” (Şi plouă, şi plouă). În altă parte, ninsoarea se asociază cu puritatea sufletească a poetului şi a celei din ceremonialul său adresativ (Să ne ningem pînă la sfîrşitul lumii).
Firea întreagă îl salută, în viziunea poetului de la Pinu, pe Dumnezeu, mai puţin omul care nu mai pridideşte în a-l huli pe Creatorul de care s-a îndepărtat, poate şi ca urmare a învăţământului ateist din anii comunismului (Ţie, Doamne). Un poem ca A trecut Domnul prin sat, antologic întru totul, ar merita introdus în manualele şcolare şi recomandat spre a fi recitat la serbări: „A trecut Domnul prin sat,/ Şi flămînd şi însetat,/ Plin de praf şi obosit,/ De nopţi multe nedormit…/ Venea de departe tare/ Prin nămeţi făcînd cărare,/ Un drumeţ bătut de soartă,/ Se oprea din poartă-n poartă,/ întrebînd unde-ar putea/ Un minut, două să stea,/ Însă nimeni nu-l primea./ Şi-a plecat cum a venit,/ Tot flămînd şi obosit”.
Poetului care a adăugat o strună religioasă lirei sale îi repugnă convertirile la alte religii sau secte şi critică egoismul semenlor care nu urmăresc altceva decât îmbogăţirea rapidă şi fără limite: „Nu mai ştim de cele sfinte,/ De viclean nu ne ferim,/ N-avem altceva în minte,/ Decît să ne-mbogăţim” (Scrisoare către Dumnezeu). În aceeaşi ordine de idei, nu oboseşte să-i înfiereze pe cei ce l-au chinuit pe Iisus care, în mărinimia şi măreţia lui, i-a iertat pe toţi (Dojană Divină).
Girel Barbu valorizează versificaţional legendele ţinutului natal, ale satului Pinu şi ale mănăstirii cu acelaşi nume. Sunt locuri care mustesc de istorie şi de credinţă în Dumnezeul ocrotitor de deasupra acestei guri de rai al neamului românesc (Legenda satului Pinu, Legenda mănăstirii de la Pinu, Veniţi creştini la mănăstire, Meditaţie pe locul fostei Mănăstiri de la Pinu, La Izvorul Pinului, Legenda Chinoviilor). Cartea se încheie, apoteotic, cu un grupaj de poeme ce în chip ingeios şi original au ca titluri versurile, rând pe rând, din Tatăl nostru. Celebra rugăciune este astfel transformată, după cum notează prefaţatorul, „într-un veritabil manifest al moralei creştine” (p.11).
Vînzătorul de lumină este o carte de care nicio antologie a poeziei religioase româneşti nu poate şi n-are dreptul să facă abstracţie. Şi tot aşa, nicio istorie a literaturii buzoiene nu are nicio scuză să ocolească numele poetului Girel Barbu, poet trăitor în Ţara Luanei al cărui prestigiu îl întregeşte prin condeiul său alert şi mai mult decât plin de har divin.


Lucian MĂNĂILESCU

MINUNATA LUME A REALISMULUI MAGIC

Volumul de debut semnat de Romeo Aurelian Ilie – „Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul”, apărut la Editura „Tracus Arte”, 2018, este volumul premiat de editură (Premiul Naţional pentru Poezie „Traian T. Coşovei”), în colaborare cu Asociaţia Culturală „Direcţia 9”, Agenţia de Carte.
Autorul, aflăm dintr-o scurtă notă inserată pe coperta interioară, „…s-a născut pe 27 februarie 1988 în Slobozia, județul Ialomița. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, Secţia Pastorală, în cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa. A publicat poezii, cronici de carte sau eseuri în revistele Ex Ponto, Convorbiri literare, Timpul, Cenaclul de la Păltiniș, Dilema Veche (ediția on-line) și pe site-urile „Cartepedia.ro” și „BookHub.ro” etc. Este prezent în diverse antologii (Student Creation, Jurnalul unui câmp de aripi, Totem de vise etc.)”.
Revenind la povestea debutului editorial, iată ce scria, în cronica de lansare, doamna Ştefania Coşovei: „Debutul în poezie al lui Romeo Aurelian Ilie se citește cu sufletul și se rostește cu șoapta discretă a rugăciunii. Volumul Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul confirmă tensiunea, autenticitatea, viziunea și, deopotrivă, amprenta stilistică ce fac din Romeo Aurelian Ilie un glas poetic distinct, ce folosește autoreferențialitatea ca pe o oglindă în mișcare. (…)
Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul este o carte ca un număr de înger. O carte în care îngeri surdo-muți vând iconițe în tramvai, pleacă în războaie, reconstruiesc lumea, sparg becuri ca să vadă lumina, cutreieră deșerturi și cârciumi, complotează cu ursitoarele, se împrietenesc cu frunzele, dar plâng de dorul crucii. Din fiecare vers, Dumnezeu le face complice cu ochiul îngerilor surdo-muți și le spune că poezia merită…”
Într-un interviu, poetul dezvăluia resorturile creaţiei sale lirice, mărturisindu-şi: „pasiunea pentru antropologia creştină, pe care am încercat tot timpul să o îmbogăţesc cu «poveşti despre oameni», culese din domenii cât mai diversificate de cunoaştere: istorie, psihologie, filozofie, dar mai ales literatură, pentru că în ea se contopesc uneori toate formele de cunoaştere. Am îmbinat dintotdeauna lecturile teologice cu scrierile marilor clasici ai literaturii române şi universale. Dar în tot acest timp, marea mea dragoste a rămas poezia. În ultima perioadă, o sinteză pe care nu am reuşit să o controlez, lăsându-mă mai degrabă furat de ea, mi-a condus paşii spre minunata lume a realismului magic şi a suprarealismului.”
Pe această linie „funcţionează”, conform spuselor autorului, şi „cheile de decriptare” cuprinse în insolitul titlu: Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul: „numărul «41», căruia eu i-am dat o nouă semnificație prin aducerea la un loc a lui 40, număr cu puternice semnificații transcendente și 1, ca un simbol al umanului, astfel încât 41 a devenit un simbol al teandriei, al neîntreruptei colaborări dintre divin și uman; și de asemenea, surdo-mutul, care este un personaj alegoric, simbolizând omul ce nu reușește să se facă înțeles și care se străduiește să-și astupe urechile pentru a nu se lăsa marcat de nebunia lumii în care trăiește, a Babiloniei acesteia cotidiene (de aici și pictura de pe copertă); și, da, surdo-mutul acesta sunt chiar eu.”
Lecturând cele 41 de poeme numerotate (fără titlu) ale cărţii, vom constata că cifra 41 (40+1) se alcătuieşte din succesiunea imuabilă a trecutului, prelungită în ipoteza unicităţii imperfecte, dar tinzând spre absolut. Apar, în poeme: „41 de săgeți/ 41 de gloanțe/ 41 de săbii/ 41 de pumnale/ 41 de grame de vitriol/ 41 de grame de arsenic/ 41 de grame de cucută/ 41 de grame de furadan.”; „o beznă de 41 Nisan”; „41 de frunze”; „Aşa visez/ eu, surdo-mutul,/ de 41 de nopți”; „Cu 41 de noduri marinăreşti / m-am legat de catargul/ de fum al frumuseții.”; „eu, surdo-mutul,/ mi-am scos cele 41 de zboruri / în oraş.”; „Au urmat 41 de zile / de beție continuă / şi surdo-mutul / s-a aşezat la start.// Trebuia să-şi întreacă/ cele 41 de frici/ evadate din închisoarea coastelor sale.”: „Un zeu cu 41 de capete.”; „capitolul 41 al cărții lui Iov” etc.
Sunt tot atâtea ieşiri din labirint, care deschid orizonturile unei mitologii a subconştientului, o călătorie în derivă pe oceanul furtunilor existenţiale, bântuit de leviatan.
Iată şi câteva dintre alterităţile „surdo-mutului”, care se caută pe sine: „Ursitoarele au venit neîntârziat/ şi mi-au urat:/ O să fie surdo-mut,/ dar va schimba culoarea lumii.”; „Sunt surdo-mutul/ ce vinde iconițe/ în tramvaiul 41,/ ce trece zilnic/ prin centrul/ somnului lumii.”; „La început am fost 41./ Ceilalți 40 au avut curajul/ mărturisirii/ şi s-au învrednicit/ de cununa martiriului.// Am rămas doar eu,/ surdo-mutul,/ să cutreier deşerturi/ şi cârciumi,/ plângându-mi umbra rătăcitoare/ prin cele şapte veacuri.”; „Bine ai venit, surdo-mutule!/ Iată, ai ajuns pe tărâmul/ insuficienței eterne./ Locul unde nimic nu este terminat…” ; „De ziua fericirii,/ eu, surdo-mutul,/ mi-am pus toată speranța/ în oglindă./ Poate mă va învăța ea/ să zâmbesc din nou”; „În fiecare seară,/ înainte de culcare,/ eu, surdo-mutul, citesc/ capitolul 41 al cărții lui Iov/ și plâng/ ca atunci când,/ după mulți ani,/ te uiţi la pozele vechi/ din albumul de familie.” (Trimiterea la această excepţională carte ezoterică este una plurivalentă, amintind de tainele creaţiei, dar şi de extensiile ei livreşti, dacă ne gândim la căpitanul Ahab al lui Melville şi la Moby Dick. În context, considerăm că nu e lipsit de interes să reproducem aici din textul biblic amintit: „1. Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa, ori să-i legi limba cu o sfoară?; (…) 7. Vei putea tu să-i găureşti pielea cu săgeţi şi capul cu cârligul pescăresc?; 8. Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o vei mai începe niciodată!; 9. Iată, este o deşertăciune să mai nădăjduieşti în izbândă; (…) 12. Cât despre leviatan, voi vorbi despre mădularele lui şi despre tăria lui şi despre frumoasa lui întocmire.; 13. Cine a ridicat pulpana din faţă a veşmântului lui şi cine poate pătrunde în căptuşeala armurei lui?; 14. Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori!; 15. Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic.; (…) 20. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe.; 21. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări.; 22. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza.; (…) 31.Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii.; 32. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe.; 33. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica.; 34. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice”).
Eul (surdo-mutul) moare „cu fiecare cuvânt nerostit” şi înviază „odată cu fiecare om ce-a înțeles taina”, sau încearcă să-şi înfrângă „cele 41 de frici/ evadate din închisoarea coastelor sale.”. În timp ce: „Aude râsul copiilor şi plânsul femeilor,/ jalea săracilor durerea bogaților, (…)/ plăcerea amanților./ Și tot ce aude/ absoarbe imediat în sânge,/ tot ce aude/ îl străbate apoi prin toate măruntaiele.”
Unitară, aşadar, ca viziune, cartea lui Romeo Aurelian Ilie îşi trasează labirintul oglinzilor între personajul liric – Eu, surdo-mutul, sau (de ce nu?) Eu, supremul – şi ritmul numerologic al trecerii.
Realitatea astfel transfigurată fisurează memoria, apropiind-o de tainele universului. O zi de 41 de ore (În fiecare zi,/ la fiecare 41 de ore/ se întâmplă/ firescul absolut:/ noaptea nu mai adoarme/ de teamă că visul/ ar putea asmuți lupii/ să soarbă din pocale/ lacrimile de sânge/ ale Împăratului.”) sugerează un spaţiu extraterestru, unde sunt valabile doar legile imaginarului: „Uneori mor, alteori trăiesc,/ iar când fac de veghe/ între două suspine/ am acelaşi coşmar,/ o urare bizară:/ Bine ai venit, surdo-mutule!/ Iată, ai ajuns pe tărâmul/ insuficienței eterne./ Locul unde nimic nu este terminat,/ unde nimic nu este crezut definitiv,/ unde nimeni nu este nici mort, nici viu; (…)/ Apoi vei fi trimis înapoi în lumea ta,/ nu înainte de a ți se tăia mâinile,/ ca să nu poți mărturisi/ despre ce vei fi văzut aici.”
Desigur, nu pot lipsi din arhipelagul memoriei surdo-mutului temele existenţale: iubirea „La Ştiri au anunțat că o femeie,/ dispărută din ea însăși,/ a fost găsită lângă un râu,/ alăptând 41 de ramuri de salcie plângătoare./ Au internat-o la spitalul de plânși/ și toți cei de acolo au învățat limba surdo-mutului.”); cosubstaţialitatea veţii şi a morţii: „Moartea nu se poate mima./ Se trăiește. Atât.”; „Şi chiar de va veni,/ eu, surdo-mutul,/ cunosc vicleşugul:/ mă voi preface orb/ şi-n găvanele ochilor mei/ moartea se va furişa,/ îşi va face culcuş/ şi va învia,/ molipsindu-se de duhul vieții” sau: „E beat de viață/ cum a fost până acum beat de moarte./ Acum simte că trăieşte cu adevărat,/ acum a cunoscut moarte,/ acum a cunoscut şi învierea.”; omul, în care sunt „crucificaţi” şi Iisus şi Barabbas: „De la desfacerea lumii încoace/ au fost ucişi 41 de elefanți/ doar pentru a li se colecta fildeșii,/ 41 de armăsari/ doar pentru a li se fura libertatea,/ 41 de câini/ doar pentru a li se uita lătratul./ Și nimeni nu a vărsat o lacrimă./ Doar surdo-mutul/ a săpat o groapă de 41 de stânjeni/ și a îngropat în ea, creștinește,/41 de cruci.”; „Când a început războiul cel mare/ i-au pus o mitralieră în mână şi l-au trimis pe front./ dar el, neînțelegând nimic, a rămas pe loc/ cu arma în mână.// În jurul lui mureau oameni şi se năşteau morminte,/ în jurul lui durerea îşi construia regat,/ în jurul lui frica moşea monştrii. (…)/ Când s-a oprit războiul,/ l-au găsit nemişcat, cu arma plină, nearmată şi rece,/ cu ochii goi, neînnoptați reci,/ cu inima goală, bătând în van, bătând a moarte.// L-au judecat conform legilor războiului/ și l-au numit trădător, fricos, mucos, puțoi,/ mână moartă,/ mort.” Dar şi, mai ales, căutarea divinităţii, care presupune suferinţă şi aşteptare: „Cea de-a 41 biserică surâde:/ Pe mine mă vei construi aici,/ în sufletul tău,/ din zâmbete și din lacrimi/ și mă vei îmbrăca în lumină neînserată./ Dar toate se vor face la vremea cuvenită.”; „În răstimp, / Dumnezeu se-apleacă asupra sa,/ îi ia surdo-muțenia/ şi-Și face mantie/ pentru durerile Sale de fiecare noapte./ El vorbeşte atunci/ cât să plătească prețul tăcerii.// Dar Domnul, surdo-mut fiind,/ nu îl mai aude,/ și nici nu se mai roagă/ în inima lui cu voce tare,/ ca de obicei.”; „Într-o zi,/ Dumnezeu a creat sfera/ și i-a dăruit-o surdo-mutului,/ zicându-i:/ Ia-o și fă-ți din ea chip cioplit/ după chipul și asemănarea ta./ Ia-o și fă-i urechi și gură/ ca să audă și să grăiască în locul tău.// El a luat-o,/ a mulțumit de morții cei vii/ și a început să sculpteze.// Când a terminat,/ l-a chemat pe Dumnezeu și i-a zis:// Ia Tu, Doamne, acest cub/ cu 41 de pereți,/ pe care l-am zidit după chipul/ și asemănarea tristeților Tale,/ să se joace ascunsa în el/ surzenia și muțenia lumii,/ căci iată, de acum eu vorbesc cu Tine,/ cum aș vorbi cu un prieten.”
Densitatea ideatică a poemelor îngăduie şi alte unghiuri şi deschideri, asupra cărora ne vom opri, poate, cu altă ocazie. Deocamdată râmâne, pentru autorul acestor rânduri, ceritudinea întâlnirii cu un poet original, a cărui evoluţie este mai mult decât promiţătoare.

*Romeo Aurelian Ilie: „Patruzeci şi unu. Eu, surdomutul”, Ed. Tracus Arte, 2018


Lucian MĂNĂILESCU

Amnezie

Sunt zile în care nu mai am amintiri.
Trăiesc pur şi simplu printre ruine
şi întâmplările altora, respirând
asmatic cuvinte rarefiate, de parcă
aş escalada Everestul…

Nu mai ştiu nimic despre
marile continente din Nord,
nici despre fata aceea
pe care am iubit-o în toate uitările…

Resemnat, ascult cum inima mea
de piatră loveşte în tâmplă
mărul sălbatic al copilăriei…


Întoarcerea din niciodată

Bătrânul trece tăcut
printre umbrele serii, căutând
urme desculţe de paşi şi
aripi de înger…

Aici a fost pădurea nebună,
îşi aminteşte el, dar nu mai aude
cântecul păsărilor, nici
foşnetul de iarbă amară al ploii…

Aici, parcă aici, era un palat
al norilor, şi dincolo, pe colină
Dumnezeu se juca de-a viaţa
fără de moarte şi timpul
era scorburos şi nestatornic…

Nu mai ştie nimeni, nimic,
despre toate astea, se gândeşte
omul bătrân, odihnindu-se pe
sipetul de aur
în care colcăie întunericul.


Imposibila întoarcere

Ulise a îmbătrânit
pe corabia lunii…

Acasă e oricum foarte departe
şi el nu mai ştie dacă înapoi
sau înainte.

Un ocean de cioburi freamătă
în amintirile lui glorioase
şi, undeva, presimte o insulă
pe care debarcă singurătatea…

Dar nu e Itaca…


Mihai VINTILĂ

Captivi în imaginar – prima antologie SF&F brăileană exclusiv feminină

În ultimii ani, SF-ul brăilean a fost neglijat. După ce o parte din cei care scriau astfel de literatură au părăsit glorioasa urbe de la malul Dunării, s-a pus un fel de praf pe această direcție literară. Ultimul mohican, Mircea Cărbunaru, s-a regăsit, cred, în Atelierul Arta de a scrie SF&F, pe care l-a ținut în cadrul unui program organizat de Biblioteca Județeană Panait Istrati, prin Elisaveta Drăghici, coordonator al proiectului.
În acest atelier s-au ținut cursuri pentru elevi, concentrate pe literatura sience fiction și fantasy. Antologia de față cuprinde textele realizate de patru eleve și o doamnă care au urmat programul atelierului.
Cartea, care a apărut la editura Proilavia a Bibliotecii Panait Istrati Brăila, se vrea un prim semnal. Este posibilă apariția și a altor antologii din domeniu, cea mai așteptată fiind, desigur, cea a foștilor membri ai cenacului SFera.
Înainte de a începe acest volum, nu aveam o mare așteptare, dat fiind statutul autoarelor, anume acela de eleve. Credeam că voi citi o serie de povestiri naive și care vor avea doar tangență cu ceea ce s-a anunțat pe copertă. Am pornit, cum se spune, dominat de gândul rău. Nu pentru că numele nu îmi spuneau mai nimic și nu aveau cum, datorită vârstelor, ci pentru că astfel de antologii tot au fost publicate la nivel național și nu s-au ridicat la nivelul cerut de ceea ce se cheamă antologie. Aici m-am înșelat. Povestirile cuprinse în aceasta sunt nu bune, ci foarte bune, cu un limbaj adecvat, cu o bună strunire a sintaxei, a construcției acțiunii și uneori chiar am fost surprins de întorsăturile de condei care au schimbat perspectivele cititorului. Am fost prins în universuri paralele, lumi fabuloase sau instrospecții demne de marile nume ale domeniului.
Cred că astfel de inițiative trebuie continuate, dacă nu chiar permanentizate. Se poate scrie bine și la vârste fragede, cum mi-a demonstrat Eva-Teodora Urluială din clasa a V-a, inclusă în această antologie. M-am bucurat sincer de imaginația de care Andreea-Florina Voicu a dat dovadă, de forța creatoare a Anei- Maria Burlacu sau de stilul englezesc al Ralucăi Mihaela Păcuraru.
Micile ilustrații care însoțesc povestirile sunt bine realizate, expresive și parcă desprinse dintr-o lucrare de mare impact din domeniu. Zgârcenia spațiului alocat lor parcă le taie ceva din respirație și din frumusețea realizării.
Volumul elegant și minion este o bună carte de vizită pentru autoare și un impuls de a continua în această direcție. Au prins acum gustul de a fi scriitor și poate, peste ani, când vor deveni nume în domeniu, își vor aduce aminte cu nostalgie de acest început.
Aș mai face o mențiune legată de titlu. Din câte am înțeles, a fost dat în urma unui proces colectiv de selectare. Este aproape perfect. Îmbină ceea ce oferă cartea cu așteptările cititorului. Dată fiind componența feminină, poate Captive în imaginar ar fi atins perfecțiunea.
Vă recomand să căutați aceste volum scris cu pasiune, inocență și bun gust. Va fi, vă asigur, o lectură minunată și poate un prim pas spre marii corifei din domeniu pentru cei care nu au gustat până acum genul.

*Captivi în imaginar: antologie de texte SF&F a Atelierului arta de a scrie, Brăila, editura Proilavia, 2019, 76 pagini.


Dumitru PANĂ

Luna în plină zi

luna peste toate în plină zi dar nu o priveşti
pentru că de ce luna peste toate şi tu (acelaşi
desigur) printre mestecenii rari („mai rari
ca ideea”? mai rari decât albul lor? decât
verdele întâmplător?)
iar drumul a dispărut
(linii se întretaie deasupra ta
tu nu le vezi
blând se apropie de tine un chip
tu nu ştii)
şi eşti neîmpăcat. pentru că de ce luna
şi de ce ideea care nici o legătură nu are
pentru comparație. nu cumva singurătatea?
nu cumva uitarea
nu cumva

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share