Spații culturale nr. 63 (5)

Gheorghe ONEA

ochiul de cristal

am rămas închis
într-un ochi de cristal
era atât de frig
în apa aceea ciudată
îmi făcusem adăpost
doar din mâinile tale
veneau oameni străini
risipind mereu
prin colţuri, tăcere
şi, din când în când
câte o amintire
în care încuiau
lumina
dimineaţa, pe pernă,
rămâne imaginea ta
care mă priveşte
dintr-un ochi de cristal


întâlnirea

l-am întâlnit undeva
nu mai ştiu în ce loc
poate în gândul acela
din care nu aş fi vrut
nicicând să mai plec
m-a întrebat sfios,
cu ochi vinovaţi,
cine a aşezat
atâtea poteci
către sufletul lui
şi niciun drum înapoi
te-ai rătăcit,
i-am şoptit,
sunt razele lunii
pierdute demult
prin zăpezi
mai bine
ia felinarul acesta
ce-mi arde încă pe umăr
şi întoarce-te cu mine
ai grijă, împarte lumina
în fiecare pas
dintre noi
și-atunci,
fără să spun un cuvânt,
m-am întors


armistiţiu

hai, joacă-te viaţă cu mine
şi dă-mi un motiv să te iert
sau spune-mi aceeaşi poveste
că e prea târziu să mă cert
hai, minte-mă viaţă o clipă
că zborul întors l-am pierdut
şi nu am păstrat pentru tine
doar visul cu aripi de lut
hai, prinde-mă viaţă de mână
ai grijă să nu te răneşti
în paşii aceştia prea tineri
pierduţi în uitate poveşti
hai, lasă-mi viaţă pe umeri
această târzie furtună
promisă povară de cer
te-aştept s-o găsim împreună


cântec orb

ascunde-mă
în visul tău pierdut
se apropie clipa
iubirilor păgâne
păzeşte-mă
cu umbra ta de lut
din care depărtarea
mai rămâne
închide-mă
în şoapte fără vină
şi minte-mă
că am rămas
ultimul orb
rătăcit în lumină


ierburi de leac

da, știu, am păcătuit
deseori
punându-mi sufletul întreg
la mezat
mă poticnesc și acum
în tăcere
iar ochii mă întreabă
de tine
din ciuturi de gânduri
când beau însetat
vin păsări bolnave
de viață
să-mi taie umbra
cu ierburi
de leac
te-aștept, dar,
să găsim împreună
același drum
mereu neumblat.


drumul

Te caut din nou
în orașul acesta străin
unde toate porțile
au același glas
când îmi recunosc
umbra căruntă
trecătorii se opresc
cu teamă
ascunzând în palme
pierdute iluzii
încerc să-mi amintesc
unde i-am întâlnit
și de ce se miră în șoaptă
cât de mult
a îmbătrânit
tabloul în care
un copil învăța
o pasăre să zboare.


jocul de-a viața

Se aude cum bate
în fiecare silabă,
în fiecare cuvânt
nerostit
clopotul lumii
tot mai stins,
mai stingher
departe de vine
aproape
ca un zgomot
de zaruri
aruncate spre cer
pariem fără teamă
pe lumină, pe noi
și zarul
albit de întuneric
se întoarce
ca un ochi fără umbră
acasă…


hoțul de gânduri

am ascuns
toate tristețile
știam, sau
doar bănuiam
că vei trece cândva
pe aici, prin aceste
gânduri
mi-am făcut prieteni
colecționari de zâmbete
artiști fotografi
pictori ratați
clovni îndrăgostiți
de aplauze vinovate
și stinghere
de aceea nu pot
sâ înțeleg
cine a așezat
acest zâmbet trist
în tabloul
pe care nimeni,
niciodată,
nu-l va picta.


Nicolae BRATU

Rondel de… vremuri grele

Ne lamentăm că viața-i tristă
Și vinovați sunt cei din jur,
Dar, dacă trecem în revistă
Ce facem pentru noi, îți jur:

Gândim de rău la capra tristă
A bietului vecin. E dur:
Ne lamentăm că viața-i tristă
Și vinovați sunt cei din jur.

Morală, oare, mai există?
Dispuși tot timpul la sperjur,
Facem din cel căzut o pistă
Spre undeva, mai sus, și-n jur
Ne lamentăm ca viața-i tristă…


Rondel de vremuri…

Purtați de val, voința gloatei
E vântul rău bătând în vele
Din toate părțile şi poate-i
Ce merităm, bune şi rele…

Luăm în piept urgia zloatei
În barca noastră de nuiele,
Purtați mereu de voia gloatei
Ca vântul rău bătând în vele.

Târâtul nostru-n van pe coate-i
Un semn al vremurilor grele
În care nu urzeala soartei
Ne-a dus; suflând în biete vele
Ne poartă vântul rău al gloatei.


Ion ROȘIORU

De-a latul râului uitării

Cad premature flori de zarzăr în vântul tot mai secetos:
Eu am rămas în vechea urbe să-i plâng crepusculul hidos!

Curg albe ţigle măcinate de pe liceul-internat:
Aici ne-am întâlnit pe vremuri şi tot aici ne-am separat!

Din negre crăpături de ziduri ies ciori ce croncănesc bizar:
Mă pregătesc de parastasul amantei fostului primar!

Bordelul cu ţigănci focoase e ca şi cum n-a fost nicicând:
De-a latul râului uitării mă trece soarta peste rând!


Pentru grăbitul pompier

S-a stins de tânăr pompierul şi casa zveltă i-a rămas:
Privindu-i leii de la scară ascult bătăile de ceas!

Într-un spital turcesc celebru s-a stins de cancer galopant:
Aud prin urbe că nevasta s-a-ntors la fostul ei amant!

Nici nu l-au mai adus acasă, l-au îngropat în sol străin:
Îi cred pe cei ce spun că groapa-i e năpădită de pelin!

Amantul văduvei deschide o prăvălie la parter:
Aici beau pe furiş o bere pentru grăbitul pompier!


Nu toţi cocorii toamnei
(coplă cu variaţiuni)

Nu toţi cocorii toamnei plecând se mai întorc:
S-aveţi noroc în viaţa de care eu mă storc!

Ţin inorogii urma destinului nătâng:
S-aveţi noroc în viaţa de care eu mă frâng!

Cortina de pluş negru se lasă peste ring:
S-aveţi noroc în viaţa din care eu mă sting!

S-aprind în noapte ochii totemicului lup:
S-aveţi noroc în viaţa de care eu mă rup!

Silfidei i se zbate de-o lună ochiul stâng:
S-aveţi noroc în viaţa din care eu mă strâng!

Miresei neaua-i prinde pe buze-ntâiul fulg:
S-aveţi noroc în viaţa din care eu mă smulg!

În fagul verde tace strategic primul cuc:
S-aveţi noroc în viaţa din care eu mă duc!

De nunta ei soldatul s-a împuşcat în crâng:
S-aveţi noroc în viaţa de care eu mă plâng!

În strungă un balaur roteşte ochi de jar:
S-aveţi noroc în viaţa din care eu dispar!

Haiducul piere-n noapte pe calu-i andaluz:
S-aveţi noroc în viaţa pe care o recuz!

Uitat sub teiu-n floare-i toiagul de pribeag:
S-aveţi noroc în viaţa din care mă retrag!

Sunt tot mai rari recruţii la horele din sat:
S-aveţi noroc în viaţa de care joc îmi bat!

Plugarul scoate bumbii de aur de pe ham:
S-aveţi noroc în viaţa de care parte n-am!

Şi-alege vrăjitoarea o nucă fără miez:
S-aveţi noroc în viaţa pe care o mimez!

Pârdalnic samuraiul îşi surpă setea-n crez:
S-aveţi noroc în viaţa pe care-o vegetez!

O clipă luna plină se cumpăneşte-n crug:
S-aveţi noroc în viaţa ce mie-mi este rug!

În labirint se pierde izbăvitorul ghem:
S-aveţi noroc în viaţa ce mie-mi e blestem!

Sub paşii rătăcirii bat clopote de lut:
S-aveţi noroc în viaţa ce mie-mi e tribut!

Cel mai adesea-n lume norocu-i centrifug:
S-aveţi noroc în viaţa ce mie-mi este jug!

Oricare drum o dată bătut e-n veci anost:
S-aveţi noroc în viaţa ce piază rea mi-a fost!

Din inima fântânii căuşul iese gol:
S-aveţi noroc în viaţa ce nu-mi mai dă un rol!
Cu orice zi-nsorită deşertu-i mai imens:
S-aveţi noroc în viaţa ce s-a vidat de sens!

De-a valma şerpii roşii se înmulţesc pe stânci:
S-aveţi noroc în viaţa ce-mi dă dintr-însa brânci!

Îşi părăsesc savana flămânzii leoparzi:
S-aveţi noroc de viaţa ce-mi strigă zilnic: arzi!

Pe câmp în loc de grâne cresc hămesite ciori:
S-aveţi noroc de viaţa ce mie-mi strigă: mori!

De peste râul morţii vin hoarde de nohai:
S-aveţi noroc de viaţa ce nu-mi mai strigă: hai!

Promiţător e numai tărâmul celălalt:
S-aveţi noroc de viaţa ce nu-mi mai strigă: halt!

Un cârd de cerbi distruge ogorul de alac:
S-aveţi noroc de viaţa cu care nu mă-mpac!

Pe arătură murgii sălbatici trec la trap:
S-aveţi noroc de viaţa în care nu încap!

Dansează şapte Iele albastre pe colnic:
S-aveţi noroc în viaţa de care mă dezic!

În plopul fără umbră se odihneşte-un corb:
S-aveţi noroc în viaţa din care mă resorb!

Mor bivolii de sete culcaţi pe râul sec:
S-aveţi noroc de viaţa din care mă petrec

Mătasea se destramă în frunzele de dud:
S-aveţi noroc de viaţa din care mă exclud!

Coşmarul dă năvală în orice vis de prunc:
S-aveţi noroc de viaţa din care mă arunc!

Apune duhul stânii în fluierul de soc:
S-aveţi noroc de viaţa sub care mă sufoc!

Nămolul face crustă în troacă şi-n uluc:
S-aveţi noroc de viaţa sub care mă astruc!

Lumina lumii-i toată pe Muntele Tabor:
S-aveţi noroc de viaţa sub care mă cobor!

Vulcanu-aduce glasul cenuşii din străfund:
S-aveţi noroc de viaţa sub care mă scufund!

În urma ciutei stropii de rouă dau în crop:
S-aveţi noroc de viaţa sub care mă îngrop!

Pe deget împietreşte bagheta de alun:
S-aveţi noroc de viaţa sub care mă adun!


Cristina ȘTEFAN

serală

liniștea are aripi
și cântec de greieri

bunica duce lampa în casă
îi șterge sticla cu o cârpă moale
o aburește cu răsuflarea
și-o-nvârte în mâini
până lucește cristal

afară rămâne seara lunii
să cosească în noapte
ba lobodă
ba licurici
ca văduva luminii


aburi dispar

pe deal toată ziua
s-a treierat grâul
amurgul înroșește pojarnița
rochița-rândunicii lăcrimează

miroase a spice
a pământ fierbinte
ruinele din catacombă
strâng umbre mișcătoare de praf
noi apunem câteva veri
e timpul cimbrișorului
cules în poală
și văd uimită
cum pe umărul tău drept
s-a aciuat un fluture de noapte
sălbăticiune fără drum
a-nchis lumina văii
prea devreme


simț bun

nu cânt cu voce tare
cânt ca o urmă prin mine lăsând
urme de sănii
urme de fluturi
de iarbă
și alte urme ale naturii lucrurilor
toate auzite
sau bănuite a fi fost
muzica somnului meu
printre aceste frumoase povești


Din poezia lumii

Krzysztof D. SZATRAWSKI
(n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), al volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și al mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.
Traducător din creația poeților americani și israelieni.
Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cartea profețiilor

am deschis cartea profețiilor
și viața mea prinse a trece prin paginile ei
însă apa fântânii era încă întunecată
și nu puteam să o termin de scos
acea apă ce vorbi cu glasul trecutului
străini și animale prietenoase o sorbiră
vocile lor fericite le aud până și în somn
vă spun asta după care întind brațele
și beau voce întunecată, cântătoare a nopții
însă nu-mi pot potoli setea
eu am suferit pentru ei
din propria-mi vină am suferit
rămânând în întuneric până când miezul nopții mai cântă


printre mesteceni

eu nu am căutat aceste locuri
mereu rătăcind drumul
am trecut pe lângă crucea
modelată din oțel roșu
împânzit de rugină
condamnată la această formă a
fierului însângerat

în cerul de albul scoarței mestecănișului
la periferiile orașului cenușiu
într-o poiană luminoasă
unde doar scrumul focului stins
mărturisește despre trecutul apropiat
câteva din potecile celor ce rătăciră pe aici
se întorloacă în mijlocul paraginii

astăzi mai sunt încă păsări
de parcă tradiția
ar putea să se prelungească-n cântecul lor


genetică

parcă mai interesează pe cineva
ce a moștenit de la mama sa
ce ar mai avea din tatăl său
fiii și fiicele sale
câte generații
se întâlnesc sub piele
și se răspândesc în noi
parcă poate tatăl să se sature de preferințele fiului
și oare de la dorințele mamei
fiica ar putea să învețe a visa
dar pe cine-l interesează
de câte ori dragostea
deveni suferință necruțătoare
și buzele se împiedicau de cuvinte
confundând rugăciunea cu blestemul
tuturor florilor răului
tuturor nuanțelor neliniștii tulburi
trosnitoare ca un disc vechi
ca gheața subțire sub picioare
și noi ne afundăm cu încetul
în eterna nirvană
în paradisul in-continuității


identitate

eu
posibil, cât de cât
sunt eu însumi, ceea ce înseamnă
că sunt
imperceptibil înscris
într-o oarecare imaginație de
sine
și
viața mea de asemenea ne-
deplină a
mea
nu viața asta
întreagă
câinele meu de asemenea nu e câine
chiar de are nas negru și coadă
pisica mea apare
într-un întuneric metafizic
exact la amiază
fură din frigider lapte cald
că și acesta îmi aparține
iar visul meu anume
nu dorește să se arate
noaptea cu ziua fac schimb de veșminte
cotidianul e ca sărbătoarea
cotidianul care nu mai e cotidian
pedeapsa celei de-a patra dimensiuni
cuvintele
au evadat din propoziții, din proporții
și-au făcut bivuac sub cerul liber
iar uneori
își schimbă sensurile ca măștile
atare carnaval în timpul pe sfârșite
iar în cer de asemenea nimic, decât bezna
deoarece tot ce există
nu este egal cu nimicul
care îl compune
fiindcă sufletul nostru
e alimentat de inexistență
când în loc de viață nu rămân decât năzuințele
care se împlinesc
ca niște blesteme


albatrosul

deja mă scald în lumina oceanului
corpul meu câștigă spațiu
în imensitatea ideală o bătaie de aripi
acoperind inclusiv domeniul
luxurianței verzi a pământului
și întinsele colonii de alge crescute pe corpul bărcilor
din canalele înguste ale vechiului port
în care zvâcnirea mea e neașteptată ca cea a cuvântului
la fel de solară precum cuvântul
la fel de perfectă precum acesta

însă există și prădători
cu care îmi împart
ultima cină a trupului


zorii ce s-au dovedit a fi amurg

parcă o astfel de dimineață așteptai tu
când sângele se transformă în vin
iar pânzele cenușii ale ziarelor zboară pe străzi

într-un oraș necunoscut, într-un timp străin
parcă o astfel de învierea-a însemnat viața noastră
care dispăru fugitiv în umbra marilor realizări
lăsând în urmă fumul amintirilor, o grămăjoară de gunoi
îndoieli, imagini, cuvinte, relații deloc simple
strânse între paranteze pătrate

undeva în adâncul memoriei este un peisaj al
unui vis de copil, o liberă cădere în neființă
primele nume, date de o seriozitate ucigătoare a
clipitelor ce se împrăștie dintr-un exces de speranță
gestul interdicțiilor, refuzului și spaimei

peste zațul unei informații deosebit de importante
privirea acestor ochi
se afundă voluptos în trecut
ca un tren de noapte ce se îndepărtează
ca un detaliu în plus

eu îmi scriu istoria pe zăpadă
iar mâine se va încălzi și va adia vântul cald dinspre sud
ce va împrăștia în fine răbdarea mea
și va fi bine, odată ce marile fapte
nu au nevoie de cuvinte


la drum

la drum fără scop și fără motive
gonim pe lângă lumea
de după geam, iar lumea pe lângă noi
însă mai rămâne timp, gonesc câmpurile înflorite
programul nu se încheie, eterna revenire
și fiece floare de câmp întoarce căpșorul
și iată că deja pădurile surii se afundă în noapte de iarnă
zăpadă albă, brazi argintii, hârtia gălbenește
stalactitele lichenilor privesc urmele din jur

tu îți amintești, totul poate fi distrus și împrăștiat
ca niște boabe pe care le fură păsările
ca luminile orașelor din depărtare
mii de mere se rostogolesc prin noapte
și totdeauna cineva plânge, altcineva râde
pretutindeni aflându-se ceva nu prea mare
între astea două – ceva și mai mic
sub fiece fir de iarbă
ceva se naște și moare

din oarece blestem
graba ne presează sentimentele
cineva privește de la o parte, altcineva rămâne în urmă
cineva nu s-a spălat pe mâini, altcineva e cu conștiința pătată
totdeauna rămâne o iubire oarecare sau o tristețe
iar între ele deloc spațiu gol
chiar dacă asta ar sugera-spaima
marea noastră prietenă


întâlnirea

îmi întinzi palma rece
e ora întâlnirii oficiale
arătând într-o formulă corespunzătoare
zâmbetului amabil
ca la aranjamente politice sau imobiliare
și nicicum nu vorbim de ce ar fi demn de atenție
ambii dorind să aflăm predestinația
barem cu câteva clipe mai înainte
în viitorul când ne explodează nerăbdarea
calendarului dispersat, reține totuși
întâlnirile, promisiunile, termenii
inimile noastre se mai rețin în umbra
cotidianului lumii, în fine ținându-ne minte
generațiile următoare
și oare chiar atât de neînțelese ar fi motivele
întâlnirii palmelor noastre
mi se rupe vocea, nedorind să încerce frigul
și oare chiar din acest motiv
ar privi neliniștit în jur
iar seara de iarnă îmi ghicește gândurile
sera vernală îmi șoptește la ureche taine
de care nu se poate afla din timp


eu vin cu trandafiri albi

eu vin în mână cu trandafiri albi
păsările îi zic cantata rodniciei
privesc în ochii tăi și văd
propriile-mi vise le văd
îmi văd propria-mi sete
însă mai există și vecia
de cum întorc capul văd cum
după geam gonește nervos timpul

îți aduc proaspeți trandafiri albi
petalele lor se pliază în noapte
păsările tac, timpul încetinește cursul
oprindu-se la o jumătate de pas
și-mi zic că deja ar fi târziu
stăm în doi și respirăm
iar noaptea trece printre noi
cu tot ce depinde de noapte

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share