Spații culturale nr. 6 – Diletanți și hedoniști

image
În plin „Ev Media Catodic”, aşa cum bine spunea cineva, şi pe fondul unei crize economice deprimant mediatizate, este puţin probabilă o întoarcere a publicului spre cultură. Sociologii, psihologii, politologii au explicat deja fenomenul în lucrări care, din păcate, din cauza tirajului redus şi a lipsei de „lobby”, au ajuns tot la cei care cunoşteau deja fenomenul, la o parte a ceea ce, cu o nuanţă inacceptabil de compătimitoare, se numeşte azi „elita culturală”. De ce sunt compătimite elitele? Probabil pentru că refuză racordarea la pulsul realităţii, preferând pe „a fi” lui „a avea”. Pentru că ignoră pragmatismul contemporan, goana după profit imediat, colonizarea timpului liber prin divertisment. Pentru că nu vor să ţină pasul cu „revoluţia digitală” şi cu „videocultura”, pentru că nu acceptă ca „a fi” să devină „a fi văzut” şi nici felul cum „logocentrismul” a fost învins de „imagocentrism”.
Pe de altă parte, la nivelul publicului, deci a potenţialului consumator de cultură, au intervenit transformări esenţiale în ceea ce priveşte orizontul de aşteptare. Cum asistăm la o deteriorare a gustului, datorată uriaşului impact al divertismentului, nu e de mirare că sunt preferate produsele kitsch/subculturale, dintr-un cosmopolitism naiv şi ieftin, care alimentează credinţa sincronizării cu Europa şi cu lumea. Cel mai scăzut rating îl au emisiunile culturale, transmise de câteva canale radioTV, pentru că publicul nu mai este dispus să urmărească programe în care nu se face caz de violuri, tâlhării, scandaluri în „lumea bună”, aventuri amoroase şi petreceri mondene. Urmărirea vieţii altora, livrată telenovelistic, creează iluzia participării, aşa cum procurarea unui obiect (pentru înfrumuseţare, pentru bucătărie, grădină etc.) de care, în realitate, o bună parte a populaţiei nici nu prea ar avea nevoie, flatează imaginea de sine. „Consum, deci exist” pare a fi deviza vremii şi, adoptând-o, cetăţeanul se simte în siguranţă. El ştie că face ceea ce trebuie, că poate deveni un star cumpărând cutare sau cutare marcă de maşină, cutare sau cutare telefon, cutare sau cutare produs electric, electronic sau electrocasnic. Dacă s-ar face reclamă şi la cărţi, la albume de artă, dacă expoziţiile serioase şi concertele ar beneficia de măcar jumătate din mediatizarea subproduselor culturale, încă ar mai exista speranţe de redresare. Din păcate, numai ceea ce aduce bani mulţi – să ne amintim de recentul concert al Madonnei la Bucureşti – şi adună mii de „fani” intră în atenţia mass media.
Pentru a fi drepţi, trebuie să recunoaştem că vina nu o poartă numai mass media. Codul cultural – ceea ce este cu adevărat echivalentul codului genetic – a suferit modificări la nivelul fiecărui individ în parte, sub influenţa familiei, a şcolii, a străzii şi abia pe urmă a mijloacelor de informare şi divertisment. Instituţiile abilitate în educaţie şi formarea personalităţii (inclusiv a gustului şi a capacităţii de receptare critică) au făcut şi fac în continuare concesii, compromisuri, acceptând uniformizarea/ standardizarea, invazia prostului gust, a grobianismului, a lipsei de respect pentru valori. Începând cu manualele „de prostit copiii” (cum spune Virgil Diaconu), cu dascălii slab pregătiţi şi slab motivaţi şi terminând cu politicile aşa-zis culturale, se poate lesne observa o deteriorare a interesului pentru promovarea culturii autentice. Manualele sunt pline de erori, încâlcite şi nu-şi ating scopul pentru care au fost „fabricate” (acela de a servi drept auxiliar în învăţare), revistele de cultură apar sporadic ori în tiraje prea mici, vocile autorizate (criticii, jurnaliştii culturali, istoricii literari, artiştii, în general) nu mai sunt ascultate, ci marginalizate, atunci când nu sunt ridiculizate în talk-showuri de doi bani. În aceste condiţii, nu e de mirare că lecturile sunt puţine şi nu întotdeauna de calitate, că publicul „educat” să se complacă în diletantism, hedonism şi consumism, nu mai apreciază decât banii, sexul, scandalul şi manelele, că un concert cu regele Guţă adună de mii de ori mai mulţi participanţi decât o lansare de carte, că apariţia unei istorii a literaturii române nu înseamnă nimic în comparaţie cu „memoriile” cine ştie cărei starlete de la fabrica de piţipoance ProTV…
Se promovează, chipurile, comunicarea (era comunicării fără frontiere a fost cu mare fast trâmbiţată şi analizată în emisiuni gen „Lupta neuronilor”), dar, de fapt, oamenii timpului nostru suferă de noncomunicare. Unii dintre ei, dispreţuindu-şi limba şi nerespectându-i regulile elementare, favorizează, prin agramatism, exprimare eliptică, sărăcia vocabularului (suplinită, în scris, de emoticoane şi alte invenţii electronice) eroziunea limbii ca sistem şi, prin aceasta, voit sau nu, îşi pun în pericol însăşi identitatea naţională. Cei chemaţi să îndrepte lucrurile – şi i-am numit: profesorii, preoţii, artiştii, oamenii de cultură – stau undeva, la marginea societăţii, reduşi la tăcere cu refrene despre criza economică şi despre priorităţile supravieţuirii.
„Noi n-avem bani să…” şi „vouă vă arde de…?”, adică retorismul vulgar al sărăciei spirituale poate face, dacă nu este oprit la timp, o foarte frumoasă carieră…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share