Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (8)


din volumul pesemne că nu despre mine este vorba – 2016:

retro

printr-o ilustrată de epocă
trimisă de ion cristofor
revistei românia literară
pe malul râului nenumit
cel din josul movilei, presupun, din câmpie
am regăsit vechiul pian

clapele lui încă erau lovite, când de crivăț
când de austru, când de adierea serii
când de o mână străvezie de mireasă nenuntită

armură pe trup firav

poetul a venit la casa părintească
să plătească taxele anuale

a intrat, nimeni nu i-a ieșit în întâmpinare
nu mai avea cine, a lăsat puținele
bagaje pe prispă. le-a lăsat în grija unui poem
care l-a sâcâit tot drumul de întoarcere

și a plecat la primărie

atât a așteptat poemul –
nerăbdător a scotocit în bagaje
a îmbrăcat pielea copilului de-altădată (afară era
răcoare), după un stâlp al pridvorului a găsit cercul
(ruginit, ce-i drept) și-acel băț cu sârmă-ndoită la capăt.
și-a început mersul cu cercul pe vechea cărare. în urma lui ieșeau în evidență conturul grădinii, răzoarele, umbra
din spatele casei și alte umbre importante vara-n grădină
apoi, satisfăcut, sprijinit de stâlpul casei
tremurând ușor de emoție admiră încă o dată
relevația cercului roșcat
și-și așteaptă poetul

din volumul și cum vă spuneam… – 2017

deschidere

încep descrierea proiectului
cu această tânără fată
nud în șpagat
peste dis-de-dimineața zilei:

– coapse fierbinți, buze în flăcări
duc pieziș
spre act de naștere prematură:

vremelnică staționare
sub căderea zorilor, în umbra fântânii
printr-un ritual pus la cale
spre aducere-aminte
de gheorghe istrate, poetul

(de)validare cu compromis

merg la Bunul Dumnezeu
și-mi zice: această nuielușă
cu care ai dus mieii la păscut
de azi nu se va mai numi ioanid

– acest salcâm uimit el însuși
în dimineața aceasta
de prima sa înflorire
de azi nu se va mai numi ioanid

– acest drum șerpuit ușor
de pala de vânt a înserării
de azi nu se va mai numi ioanid

– acea fântână spre care
îți vei îndrepta pașii
din ce în ce mai puțin
de azi nu se va mai numi ioanid

nicolai t va fi numele tău de azi
și numai al tău
ioanid e-n ațipire o vreme

mi-a mai spus Bunul Dumnezeu
și a rămas sprijinit în toiag
deasupra-mi

despre oblonul tras și preschimbare

… și nici măcar nu știu
dacă se anunțase furtună –
oamenii aveau o nesiguranță-n privire
animalele râcâiau cu copita
pământul tare al izlazului
iarba căuta să ascundă
trilul bezmetic al păsării
peștele se lăsa spre afund

astfel, câmpia împăcată cu sine
se trăgea după nor, iar
cel chemat ioanid nu mai avea motiv
să răspundă la numele meu:

…tuna, Doamne, fără ecou
…ploua, Doamne, fără ropot

cu sfială și respect

era un tip clasic de barieră –
am dat la manivelă și-am ridicat-o
și pentru că eram singurul prin preajmă
am dat liberă trecere dimineți

cu sfială și respect
treceau zorii pe lângă mine
ca la doi-trei metri de mine
să se destrame-n lumina zilei

cu sfială și respect treceau apele
înstelate și ușor vălurite
ca la doi-trei metri de mine
să devină lumina zilei

cu sfială și respect
trecea prietenul ioanid
pășind ușor pe boabe de rouă
ca la doi-trei metri de mine
să dea poezie luminii de azi

o chestiune delicată

– câmpia română este peste tot
și peste satul meu
dintr-o comună urbanizată acum –

pentru astăzi, la întâlnirea fiilor satului
câmpia a cerut
să i se asigure un loc discret
în partea umbroasă a sălii
undeva mai departe
să nu prea fie văzută de nimeni
de unde să nu deranjeze pe nimeni

… așa a și fost:
totul a decurs cumsecade
fără ca ea să fie luată în seamă
fără ca ea să deranjeze pe cineva…

la sfârșit, s-a ridicat maiestuoasă
cu un cap deasupra celorlalți
ca și absentă a servit de pe masa festivă
o felie de cozonac
a băut un pahar cu suc de cireșe

a privit apoi de jur-împrejur
i-a cuprins pe toți cu privirea
și mulțumită, a ieșit

dimineață de vară timpurie

marea bubuitură iscată
în momentul când se crapă de ziuă
este preluată, prin atenuare
de izbucnirea plantelor în floare

(stați liniștiți! asta
doar urechea poetului percepe!)

îngeri vinovați

o, Doamne
în josul movilei
cad aripi de îngeri

pe sub streșini
de nisip și pulbere
cad țintele copilăriei
din jocul cu praștia

de drag
(dinadins rustic)

– a născut monica!
– un băiat a născut!
– bravo! felicitări!
– să fie sănătoși!

la aflarea acestei vești
crengile uscate, adunate la
curățenia de primăvară a grădinii
vor să înverzească
vor să înflorească
vor să rodească…

și de atâta dorință
se-mbrățișează, se aprind și ard

zarzăr

vai, vai, vai!

lovit în floare de-o brumă târzie
zarzărul nu a mai rodit

din apropierea mea, de pe ramul sterp
se ivește acest poem trist

uneori
(fragment de baladă)

din arborele pitic
a zburat o pasăre mică:

un fâlfâit s-a auzit –

dar
nu s-a văzut cum
din arborele pitic
a zburat o pasăre mică…

de-ale noastre

sub cerul meu zboară îngeri
jos, foarte jos
razant cu firul ierbii mărunte
mă împiedic de ei
și dau adesea să cad

se împiedică de mine și ei
și dau adesea să zboare mai sus
dar nu, îmi rămân pe cerul pleoapei

trăim împreună o simbioză a zborului
și, din când în când
realizăm asta

poetul simte asta
pe propria piele

la mine-n bărăgan
până să ajungă don quijote
să se lupte și-aici cu morile de vânt
acestea (ele, morile de vânt)
sub greutatea spicelor
s-au cufundat în pământ

în locul lor s-au ridicat
movile de nisip gălbui
învelit în sol mănos…
dar don quijote
n-avea de unde să știe asta, așa că
și-acum bezmeticește printre ele
le împunge cu lancea, lovește
cu sabia-n vânt (a se vedea:
cad pale de vânt în urma lui)
rosinanta intră în rut și iscă
nărăviții cai liberi aduși de hoți
și sloboziți, din valea coțofâștei
de pe râmnice

movile răzvrătite
luate-n copite de cai
în joc nebun de fulgere și taină
lasă în urmă don quijote
din vina lui sau nu

conformitate

stan a’ bărăgăniței a căzut
de-a curmezișul drumului
– așa i-a fost să fie
să-l lase inima-n amiaza mare
în toiul verii, de unul singur
în praful înalt până la gleznă
fierbinte

stan a’ bărăgăniței, cel atent
la mersul câmpului de-o viață
stă acum, fără jenă, răscrăcănat
în haine subțiri, decolorate, tocite
căzut la doi pași de fântână

se răcorește
de fapt, se răcește precum
apa pe care a băut-o hulpav
direct din găleată
precum apa care se scurge
din bota de lemn greu, umed
rămasă-ntr-o rână și ea
peste el

…încet
umbra cumpenei fântânii
cruce-i ridică

cântec

din ochiul meu se desprinde
camera într-un dans în care
se aude doar foșnetul pașilor tăi
pe podeaua ceruită

pașii tăi în dansul privirilor mele
pe podeaua afundată
în pământul reavăn și rece
al câmpiei în desprimăvărare

degetele tale pe umerii mei
sânge în trestie cântătoare
umerii mei sub degetele tale
pajiștea unde mieii știu bine
că e timp de înțărcare

contrast

mica pasăre neagră, cea
cu cel mai tainic tril
nu mai știe zborul

s-a așezat aici
în grădina mea
pe floarea unicului crin alb
și s-a uitat pe sine

poem cu revenire

– versul acesta simplu
cu toată încărcătura lui inefabilă
mă știe pe de rost

și în timp ce îl transcriu
în joacă, cu degetul
în praful fin de pe geam
el mă recită –

fostul copil intră în casa bunicilor
cu sfiala vârstei și a bunei-cuviințe

deschide ușa camerei lui
(așa i-a rămas întipărit în minte
că aceasta-i camera lui
cum, de altfel, era și a fraților
sau a verilor lui)
o deschide ușor
de parcă să nu deranjeze somnul
instalat aici sub praful fin

…știe că pe peretele-acela
sub pânza îngroșată de păianjen
se află fotografia lor, a bunicilor
îngălbenită/ ștearsă de vreme

…cu o rază de lumină luată
din fereastra abia deschisă
și cu umezeala din ochii lui
trage cortina pânzei de păianjen
de o parte și de alta a ramei
precum perdelele la fereastră
cu unghi îndreptat spre cer
și așteaptă să apară din fotografie
zâmbetul – acel zâmbet
care nu se poate uita

ca să vezi!…

un tren a deraiat la șes
(anecdotic, fără motiv)

avea două locomotive
câte una la fiecare capăt

una dintre ele, de la sine înțeles
nu-și avea rostul

cum tot fără rost a fost
și această deraiere
săvârșită în toiul zilei
într-un lan de grâu
presărat cu maci

poem fără pretenții

pentru asta
să luăm un exemplu:
se face că
la întâlnirea mea cu florile
nu le vorbesc, nu îmi vorbesc
– ar fi o eroare, cred –
ci ne privim lung, chiar prelung
până spre seară

pentru că:
eu le gândesc, ele mă gândesc
și dacă gândurile ni se potrivesc
iese ceva nemaipomenit

adică, mint:
pomenit de alții, dar altfel!

legănat de cumpăna fântânii

mi-am rezervat o insulă solitară
în câmpie/ și nu oriunde
ci în câmpia română

e o insulă mică
ce se arată doar
printr-o fântână cu cumpănă
și un salcâm

de fapt salcâmul
e cumpăna fântânii
iar fântâna e
rădăcina salcâmului –

se susțin reciproc
de ani buni, dar
numai simțindu-mi prezența

iar eu, din respect
în fiecare zi
trec cu gândul pe-acolo
și mai scot o găleată de apă
pentru păsările cerului


spre sacrificiu

în lipsa mea copilăria
a dus scrijelitura aceea de la genunchi
la râul mic al câmpiei
a spălat-o
bine/ bine a spălat-o
și a lăsat-o acolo
pe malul apei
să se înzdrăvenească
de la sine
să devină
ceea ce avea să mă întâmpine acum –
o pală de vânt de primăvară

(adu-ți aminte, mi s-a zis
rănirea genunchiului a fost
pornirea spre rugă/ spre bine
a ducerii mieilor la imaș
iar tu
nevinovat ai fost
și altă devenire
nici că se putea…)

coțofâște
(etimologie necunoscută!)

poetul spune (sau
are numai impresia că spune):
caii câmpiei nu sunt falși
sunt confundați cu efemeridele de
cele mai multe ori, pentru că
ei tot revin
pe aer, pe apă, cel mai mult
pe abur revin
călăriți de fata morgana

întrebați-i de asta
pe foștii hoți de cai
sau mai bine și mai corect
pe șeful lor, fănuș neagu
când îl veți întâlni pe valea coțofâștii
spre pădurea sălciorii
dintre gradiștea și râmnic

demult

nicolai
nu te întrista
mina ta mohorâtă acum
e încrustată în poarta acasei
iar casa, pe răbojul câmpiei…

au avut grijă părinții
să-ți scrijelească
spre aducere aminte
grija
și nu
patima
ce ți-a fost ținută
la umbra puțină a salcâmului
ca pe un pârâu domol
meandrat în zeci de
semne de întrebare
stilizate
și puse cap la cap

dimineți îmbujorate încă

pe haturile câmpiei române
moș nicolai t rostogolește cercul
când cu mâna dreaptă, când cu cea stângă
în funcție de iluminația arăturii –

de fapt, rotește nimbul pe care prietenul ioanid
i l-a dat la plecare, dincolo, lui
oferindu-i-se un altul
de aceeași natură


intrare în zi

dimineața aceasta e o părere –

un cal aleargă până la impresia de zbor
cu zorii alături, nestruniți

flăcările renașterii îl ard
din coamă până-n copite

râu argintiu rămâne în urma lui
același râu din care, cu sfială
la intrarea în zi
își potolește setea

tentativa neaoșă a datului pe brazdă

mi s-a impus sau doar mi s-a spus
nu mai contează acum care-cum
să scriu altfel despre câmpie…

drept urmare, l-am invitat prietenește
pe brazilianul amado, să zicem
cu pampasul sud-american cu tot
la o descriere de taină
dar am avut probleme cu
dezvoltarea pe orizontală a troscotului
și nu numai

și-atunci mi s-a șoptit, din cer sau din pământ
(tot una e):/ nț, nu se poate, ia vezi tu!…

perseverent, am încercat un fel de plimbare
și cu alți scriitori de prin pusta ungară, de prin
stepa rusă, de prin tundra țărilor nordice
și de fiecare dată am avut probleme
ba cu tăișul pe cant al frunzei de papură
ba cu revenirea dropiei la cuib
ba cu urletul lupilor singuratici…

și de fiecare dată mi s-a șoptit
după cum vă spuneam și mai devreme
din cer sau din fântână, că pentru mine
tot una e: nț, nu se poate, ia vezi tu!…

asigurare primară

pe scena mică, aruncată în fundul
unei săli de clasă din școala mea
modestă, de la țară, cu cortină subțire
de pânză prăfuită, eram eu, copilul
în recitare cu poezia

(autorul poeziei era, probabil
victor tulbure – victor de la victorie
tulbure de la… aici, logic, nu mi-era clar!)

că, în poezie, era vorba de mama
sau de zâmbitoarea țărănime muncitoare
că eu recitam poezia sau
poezia mă recita pe mine
interesa prea puțin, important era că
de după cortină, domnul învățător
îmi ordona rostirea
și mă strângea precum în clește (prin cortină)
de gât cu două degete de la o mână
(cu cealaltă ținea cartea
deschisă la poezie și-mi sufla)
ca eu, de emoție, să nu cad de pe scenă
la un așa eveniment important
și să mă fac de râs

mir

fiți liniștiți!
când o să vin la serbarea literară
de sfârșit de an (că vorba vine, nu?)
nu-mi voi lăsa acasă mantia câmpiei

asta și pentru că straiele mi-au fost sfințite
pe altarul bisericii din sat
de preotul nicanor burjakovski –

nașul meu de botez
basarabean de origine poloneză

primit în anii 40 de câmpia română
și prin hirotonire
căsătorit cu viorica, învățătoarea din sat

echilibru

floarea de salcâm e austeră –
ea nu cere arborelui, pe care-l ornează
și-i dă sămânță, nimic mai mult
decât îi cere ghimpele de pe aceeași creangă

aici, numai noi facem diferența
între frumos/ floarea și urât/ ghimpele
asemenea între fericire și durere

echilibrul dintre acestea este dat
de esența tare a salcâmului
un amestec armonios de fulger și ger


cu soarele-n zimbir

nu mi-e clar nici acum. îmi strigau:
vezi că se pierde anotimpul sau
vezi că ți se pierde anotimpul?

oricum, umblam pe uliță cu soarele-n zimbir
(paporniță, pentru o zonă mai extinsă
de înțelegere) și nu era nici noapte nici zi
căci printre împletiturile de papură uscată
nu se difuza o lumină prea clară

plecasem pe uliță
să dau ceva binețe la ceas timpuriu
să mai trag un semn sub linia vieții
să aduc din cealaltă parte a satului
din loturile grădinilor și livezilor
câteva fructe, câteva legume pentru ospăț
fără să bag de seamă că, între timp, soarele
s-a aciuat în zimbirul ce-l aveam în mână
cu bună intenție s-a rostogolit ca o minge
de lumină, ca-ntr-un joc de copil
pentru vârsta a treia, pe care o am

cititorul de scrisori

din drumul meu, du-te vino
dintre două orașe
m-am oprit pe colină
la umbra unui nuc
să fac scrisoare câmpiei
în care să-i spun
că nu am uitat-o
că a rămas aceeași pentru mine
acasa mea și că
cel ce-i va aduce
și-i va citi scrisoarea
(nu pentru că ea ar fi analfabetă
ci din respect
pentru vederea ei slăbită)
este prietenul meu
ori fiul acestuia
ori fiul fiului acestuia
tot prieten de-al meu
din tată în fiu

alteritate

1. mă căutam
deși-mi spuneam
că n-are rost
pe sub frunze uscate
scormoneam
printre frunze intrate în putrefacție
unde doar
nervurile lor tremurau
precum venele pe sub pielea uscată

frunza căzută în humusul primăverii
îmi împodobea mâinile, picioarele
și, mai ales, ochii cu răspuns la binețe
cu reverberație-n clipiri

2. cu rost neîntemeiat
puține sunt frunzele uscate
purtate de vânt
astfel, ca pe frunză
mă ține Dumnezeu în palmă
și-mi descântă: nicolai, nicolai

face-te-ai ovăz la cai
pentru toamnă, pentru iarnă
pentru-a ta venire, doamnă!

3. strivitor de frunze ești nicolai
îndărătnic le afunzi cu călcâiul
în aleea parcului
ca și când ai vrea să stârpești
toate ouăle omizilor
în ciudă învârți călcâiul
jumătate de cerc
când la stânga, când la dreapta
alergând în întâmpinarea aerului rotitor
din spatele călcâiului
când la dreapta, când la stânga,
și pentru a câta oară, haihui
uiți de fluturi…


un titlu de glorie

la ieșirea din claustrofobia
pricinuită de acei pereți uterini
ce-mi camuflează
privirea la ora timpurie a zilei
mi-o constrâng și mi-o direcționează
spre negru – cojan fiind
cred că e o afundare în cernoziomice
straturi – amorfe la privit/ granulare la pipăit
cu miros de pământuri străbune
arhicunoscute

repet:

la ieșirea din claustrofobia
arhetipului de țarc parental
mă întind pe spate cu ochii în soare
(cu ochii larg deschiși spre soare)
și cu clipiri rare, neobservabile
continuității de privire insistentă
până ce soarele își pierde forma
în lumină
până ce lumina
se resoarbe toată în soare
și soarele în ochii mei se pierde

pe spinare simt
drumurile furnicii sau
ale apelor freaticului
în trecerea lor zilnică circulară
simt mângâierile nevăzute ale fetei morgana
sau poate numai ideea de rod prinde contur
pe pielea mea de pe omoplați
de pe coapse…

spre seară între oglinzile
aranjate ca să-mi reflecte anii
una într-alta
mi se arată tatuat pe spate
numele de referință: bărăgan

cu timpul

desprinderea de câmpie se face în timp
cu ieri, cu azi, cu mâine
precum scoica fosilă
ajunsă în cea mai pură lumină
pe versantul muntelui
– de fel, viețuitoare fiind peste ere
pe fundul mării –

mi se întâmplă asta
ca o expunere pe colina solară
mie, poetului-geolog
crescut în câmpie

fată morgana

după obișnuitele ritualuri
acum, când plec de-acasă
în josul apei
mă-ntreb: cine mi-a trimis
acest tovarăș de companie
care se târâie pe lângă umbra mea
sprințar, ușor, pufos
și-mi linge tălpile
pe sensul invers al
direcției mele de mers?

prezumție

poetul se sprijinea de malul râului
meticulos
își clătea un vis în lumina zorilor
și cugeta:
o aripă nu cade niciodată
cade fluturele, ea rămâne zbor

așa și malul acesta cade, cade
o să ajung să mă sprijin
de partea lui erodată
prăbușită, care
a fost cândva mal

poem caprin

din țarc
direct în obor, la târg
săriseră iezii căpriței
întru întâmpinarea
sărbătorilor pascale –

uimirea țopăia
din ochii lor
în ochii cumpărătorilor
(nu) și invers

dușii

dusu-te-ai, ionele
dusu-te-ai, marioară:
cu gândul la voi
sunt decuseară

obiect de cult, obiect tabu
salcâmi sub arsura vremii
sunteți acu

mi se taie calea…
ce alai sub ziuă
ghimpii mi-l sugrumă?

ce alai pe zare
poartă coroane
de flori de salcâm
artificiale?

of, mi se năzare
de-acea moarte oare!?

scutul indiferenței

într-o peregrinare de-a bușilea spre câmpie
pe o văioagă, am găsit un poem ca și mort
aici dragostea, cu sfială, se întrezărea la periferie

era o rană spre vindecare

părea doar, spre vindecare…

dragostea încerca să-l mențină în viață
să intre în el, de jur-împrejur
pe sub coaja groasă
întărită de absența mea

meșii n-aveau nicio vină

cine ești tu de-mi ceri
numele și prenumele și porecla?
poate-mi vrei și denumirea științifică,
pe latinește? –

m-am trezit tam-nisam apostrofând
în stânga și-n dreapta
cu un arsenal de întrebări
aruncate de pe marginea șanțului
unde-mi uscam meșii
făcuți din cârpa groasă a iernii

cred că monologul – ușor previzibil – era
adecvat unui decor minuscul, de pânze subțiri
numai bun de studiat la un microscop binocular
de paleontolog…

fie zis: în șanț, sub pojghița de gheață, întrevăd
cămașa broaștei mumificată ce-nvelește cu grijă
un fluier de picior, pe fund de vale arhaică

despre seara care va veni

departe sau aproape
nu-s în stare
să apreciez distanțele

pe zare sau mai aproape
oricum
în spatele grădinii

pierduți în lumină obscură
dragii mei părinți
împing o poartă înaltă
din lemn de ulm, ușoară
în calea soarelui

să-mi țină seara, dincolo

beton armat

crescut din flora spontană a câmpiei
la început
copacul a fost ocolit de drumuri…

după ce coroana i s-a împlinit
pe-aproape, s-a ivit o cărăruie
(câțiva ani la rând l-a însoțit
când pe o parte, când pe alta) –
toamna
frunzele și fructele lui căzute
nu îngreunau trecerea, ci doar
îmbrăcau cărarea pentru iarnă

tot pe-aproape a fost ocolit
apoi ani buni, de un drum subțire –
toamna
frunzele lui căzute
nu blocau trecerea, în șanțul întrezărit
se-adunau culcuș peste iarnă
pentru iepuri și alte jivine

mai încoace a venit drumul de-asfalt
nu unul, ci două drumuri au venit
perpendiculare
și la intersecția lor

s-a nimerit să fie copacul nostru
unicul în zona aceea de câmpie…

cu greu a fost ocolit, devenind
un sens giratoriu, funcționabil

dar acum toamna frunzele căzute
pe carosabil deranjau, chipurile
trecerea și estetica urbană
(coborâtă și ea în câmpie odată
cu asfaltul, cu aceeași temperatură
încinsă și cu același miros de gudron)
peste noapte, în locul copacului
oamenii de la salubritate au ridicat

din beton, un colos-monument

și nimeni nu știe
dacă în monument
este zidit sau nu
copacul

retroviziune

înainte de a pleca la biserică
s-a îndepărtat de sine puțin
atât cât să se poată făli
în oglinda dimineții, că
ce mândru bărbat era el, bunicul
cu batista albă, scrobită
limpezită în sineală, călcată cu grijă
cu mașina cu tăciuni
împăturită în triunghi
și așezată cu un colț în afară
în buzunarul de la piept
de bunica, tânără femeie
de casă, ce-l urmează
cu drag

ritual cu pepene negru

părinții
mereu bătrânii mei părinți
au despicat seara în două

ca pe un pepene negru au despicat-o
era în prima fază a coacerii, pepenele
cenușiu-închis s-a deschis
sub lama cuțitului

zeama amară a pârgului se scurgea
pe masa aurie a lunii
se scurgea
pentru că mama scobise cu mâna
jumătatea ei de pepene/
pentru că tata scobise cu mâna
jumătatea lui de pepene

deasupra mesei
din mâna mamei se scurgea
zeama amară a pârgului
deasupra mesei
din mâna tatei se scurgea
zeama amară a pârgului
peste trupul meu gol întins
pe masa aurie a lunii

greșeala

acum stau ca un bleg
și privesc cum apa tulbure
îmi spală picioarele desculțe

de fapt, această apă tulbure
îmi murdărește picioarele
curate fiind pentru
întâmpinarea dimineții Domnului

dintr-un altruism prost înțeles
am ieșit pe cale
imediat după ploaia de vară
și-am zis: sunt fericit
luați-mi patria
și faceți-i loc la voi în grădină
beneficiați și voi
de noul ambient și de roadele ei!…

marea buluceală a venit:
bucuroși, cei din vecinătate
mi-au ferfenițit patria
bucuroși și inconștienți au pus
în grădina lor bucăți
mai mici sau mai mari
din patria mea

și mi-au întors spatele

fără să-mi mulțumească
mi-au întors spatele
așteptând să se ivească soarele
în timp ce apa tulbure, surplusul de apă
din grădinile lor, se scurgea
peste picioarele mele curate

sacralitatea capătului de câmpie

era primăvară târzie și tata
m-a scos, eu tânăr fiind
la prima prașilă

acolo, în calea mea
și a tăișului sapei
am întâlnit planta tânără –
buruiana aparte, ce
într-o inflorescență țepoasă
își desface floarea mov

și mi-am zis/ și i-am zis:
tu vei fi mormântul meu
nu te voi tăia
nu pot să fac acest lucru
cândva
rădăcina te va hrăni
din trupul meu
mută-te mai încolo
la capăt de câmpie
să te fac uitată
să mă faci uitat
cât mai mult timp

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share