Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (6)


din volumul poema râmniceană – 2012:

sensul de curgere al apei

haihui prin câmpie
descheiat la butoniera de la piept a nopții
îmi sprijin privirea de prima cumpănă ivită în cale

de unul singur îmi port privirea pe vârful ei în mișcare
ce arc descrie să dea verticalitate apei freatice
și sens își caută urcând de sub linia pământului

treptat imaginea prinde contur…
din anotimpuri străvezii, învelite în odăjdii subțiri
locuiți de apa vitală
peștii poartă pe înotătoarea dorsală
fir de iarbă înstelat argintiu
iarba mângâie botul vițelului
vita își oferă excrescențele osoase
loc de odihnă păsării…

și pasărea
pentru a menține tonusul răcoros al apei
aripile-și strânge peste umerii mei
sub cântec/ descântec de tulnice purtat
jurământul tinerilor vlahi

fotografia din curte

stau în fața casei pe două scaune
cu spetează dreaptă, din lemn de brad geluit
țanțoși stau el și ea, bunicul și bunica
cu picioarele bine fixate pe pământ
(unghi drept fac la-ndoitură genunchii)
de parcă mâine ar urca pământul în ei
nicicând coborârea lor în pământ

în spatele primului rând, în picioare
ca și cum ar fi în continuarea spetezei –
nora în dreptul tatălui-socru
fiul în dreptul mamei – tatăl meu și mama mea –
toți îmbrăcați în costume naționale
din lână, in și cânepă
și cu privirile ațintite asupra aparatului
ca nu cumva fotograful să-i scape-n altă eră

din volumul la început a fost câmpia – 2013:

dincolo de porțile trezirii

trag cu dinții de faldurile dimineții
(foste piei de oaie pe pântecului nopții)
precum fiara trage de marele hoit

și nu înțeleg de ce nu-mi folosesc mâinile

și nu înțeleg de ce nu se face de ziuă?…

și-atunci, duc somnul și-l anin de-o creangă
duc aburul nopții și pătură subțire îl pun
peste straturi, în grădină

mă duc pe mine însumi, cu spatele înainte

mă duc la fântâna de seceta zilei de vară secată

las ciutura în gol până la jumătatea puțului
și aștept să fiu primit spre-a locui în spațiile
reamenajate, ca de obicei, spre dimineață
de ioanid.

de din deal

geologul vine cu cochilii în mână
și spune: aici pe colină unde mă vedeți străveziu
în ceața coborâtă de pe muntele din spatele meu

(munte ridicat de pe fundul mării cu armată
de scoici și de melci în avangardă și pe flancuri)

numai de-aici, vă rog să mă credeți
vă pot explica urcarea câmpiei în suflet
cu apele ei freatice, cu aluviunile ei mănoase
cu rodul purtat pe dorsală de pește-auriu…

… o palmă caldă se lasă amprentă
pe bruma subțire a toamnei, iar nucul
ca fiind mai impozant printre pomii livezii
își face semnul crucii

după el, și ceilalți pomi
și nu toți odată
și nu într-o ordine anume

o, nu!

nu am rugat pe nimeni
să mă desprindă de bruma timpurie a dimineții –
supliciul arderii reci l-am suportat singur
pe talpa desculță

nu am rugat pe nimeni și nu am plâns
când m-am rătăcit în lanul de grâu –
uimit am fost să privesc umplerea spicului
de la înălțimea ochilor mei

nu am rugat pe nimeni să-mi arate
drumul prin câmpie până la marele râu –
crezul în fata morgana
mi-l asumasem drept moștenire
și nici mama și nici tata nu și-au făcut griji

fapt în câmpie

azi, o bucată din zori s-a desprins
și a rămas incertă deasupra fântânii
cam cât o pată de nor, până ce
soarele s-a ridicat de-o suliță

(e un lucru obișnuit în câmpie
în lunile mai-iunie)

în ăst timp, la dreapta drumului ascuns
la umbra troscotului înrourat, potârnichea
adormise pe ouă, somn lin avea, știind că
a doua zi, din găoace, vor ieși puii

prelungiri

apoi se întâmplă ca pasărea
să deseneze zborul, atât de exersat
pe pieptul puiului său
cu prelungiri neterminate pe aripi…

tot așa și mie mi se întâmplă
(ca să vezi!) să plec de-acasă
să plec la prietenul ioanid
să-mi expun intenția de a schimba câteva vorbe
de a dirigui câteva idei, de a le desena pe aleile
pe straturile de legume și flori ale grădinii lui
cu prelungiri neterminate până în grădina mea
sau cu prelungiri neterminate aduse de mine
din grădina mea până aici

mă rog, acestea se întâmplă numai după
dispoziția de moment a prietenului meu
cât despre a mea, nu mai vorbesc!…


retrocedare cu respect

mândri sunt, Doamne, demni și frumoși
bărbații din nicolae fleva, satul meu:
maican, alecu și fiul său ovidiu
milea, preotul nicanor, tatăl meu
nenea valerică, nenea mitu, moș gheorghe

frumoși sunt, Doamne, dimineața
când se ridică din dunga mormântului
verticali, cu brațele desfăcute a cruce
să apere drumul străbătut de mine
din literă-n literă mare, printre literele mici
de la puțul lui moș lupașcu
până dincolo de podul de pe valea bătrâna

semn că nu m-au uitat, semn că ei există,
paznici ai mei în turnul de veghe al dimineții
și-s mândru, și-s mândri de asta

absorbție

la mine-n câmpie, mă repet, dar nu-i bai!
sângele animalului doborât
nu curge peste iarbă, n-o murdărește
ci-i absorbit curat și fără însemn
de răzbunare în adânc de freaticele ape

… și nici Iisus Hristos

nu avea cum să fie răstignit în câmpie. zarea
atât de largă și liniștitoare este mâna Domnului
care l-a luat din mormânt și l-a așezat în lanul de grâu
– răstignit pe bobul de grâu, după care
prin levitație și la chemare părintească
la ceruri fost-a înălțat…

acasă

duc mâna la inimă
și-aduc cumsecade cuvinte de laudă părinților
pentru că încă mă urmăresc grijulii cu privirea
și pentru că n-au tras după ei poarta grădinii

și-acum când freamătul sosirilor/ plecărilor
se-nregistrează pe banda magnetică a aleilor
cu voia/ fără voia mea, ies sau intru
fără să bat în poartă/ fără s-o încui
pentru că sunt la mine acasă

neîncrezători vecinii se-ntreabă/ mă-ntreabă
de-i drept să tulbur liniștea părinților
care, printr-o expunere simplă, m-au iubit atât de mult
și pe care la fel de simplu i-am iubit
ca și cum în grădină vii/ revii doar
să te bucuri, prin surâs, de viața plantelor

vadul

am convocat prietenii la o-ntâlnire de suflet
la locul de baștină, la locul preasfânt

din economie de timp și de spațiu
i-am rugat să fie reprezentați
doar prin distincția lor în relația cu mine
eu, asumându-mi funcția de responsabil
al întreprinderii și șef al vămii totodată

așa cum i-am anunțat – pe calea aerului
pe calea gândului – așa s-au prezentat și-așa
mă lasă să-i percep: pe calea aerului, pe calea gândului

iată-i adunați pe islazul comunal
de pe malul nelocuit al râului
tăifăsuind: sprijiniți în cot, cu tâmpla în mână
pe terasa râului, întinși pe nisip sau
în buchete-grupuri mici
completându-se întru firea omului

pe fiecare îl recunoști: într-o aripă deprinsă
anume să țină-n plutire bucuria revederii
într-un picior ce știe urmă să lase în nisip
în sânul, colină armonioasă în
relieful trupului și încă dedat adierii
în neliniștea sexului ascunsă după evantai
sau în cel adumbrit de toamnă
într-un șold prea rotund să fie adevărat
sau într-o gleznă fină uitată de Dumnezeu
în glasul mieros sau în altul baritonal
în binețele date, în vorba rostită în hău
în zborul planat peste priviri admirative
în semnul de înot al amfibiei în propriul ochi
în urma lăsată în rouă
în felul în care unduie iarba cu gândul…

se recunosc între ei, se ating a-mbrățișare:
tu al cui ești? cel mare sau cel mic?
cel din deal sau cel din vale?
dar taică-tu unde este? dar maică-ta?
…undeva mai încolo, aha
sunt undeva mai încolo…

așa nerostiți pe buza zilei
nemuriții mei prieteni mă așteaptă
să încercăm vadul prin râu, vadul
doar de mine știut, de mine făcut cu migală
din nisip și pietriș, ridicat bob cu bob
de trecere la spălare, cu apă rece
apă curgătoare, curați, în curtea bisericii
să ne regăsim, spre a sfinți
monument poeziei

ecou profund

era ziua în care ochiul (din ochi pre ochi)
îmi devenea fântână –

dar, e seacă fântâna, am strigat

și mi-a răspus ecoul gâlgâitor de-ntuneric

nu mi-a venit să cred
și am strigat din nou: e seacă fântâna
și însetat sunt, Doamne!

… în loc ca ecoul
să-mi răspundă cu susur de izvor
cu dimineață, cu surâs în picurul de rouă

așa cum eram aplecat peste ghizdul fântânii
m-a absorbit un ecou înfundat
precum cel gândit în titlu

aici în câmpie

când vei veni la mine acasă
– și-mi place să adaug și
sintagma: aici în câmpie –
nu-ți voi deschide poarta cea mare
pe care intră și iese carul cu/ spre
rodul câmpului sau carul mortuar, ci
porțița aceasta îngustă de-o persoană
ce-i început de alee printre
vălurite brazde de pământ reavăn
printre mirifice straturi de flori
apoi
printre tufe și pomi, sprijinindu-te
în cele zeci de popasuri pe care le vei face
de balustrada sufletului meu
până la umbrarul-prepeleac
în care ai să urci cu ușurință

și întorcându-ți fața
de unde ai venit
te vei închina și vei parafraza:
frumoasă-i grădina ta, Doamne!

piatra de hotar

– trebuie să încerci
gustul amar al pietrei de hotar
să te obișnuiești cu el
îmi spune costică al lui fuioagă
rămas înger păzitor pentru el însuși
dar și păzitor de pagubă
de grauri și de alte păsări stricătoare

a pus limba pe piatră costică
să vadă ce gust are acum când
multe sunt în pârgă…

– de ce să fie amară, costică, poate la început
a fost dulce, atâta timp cât din trebuință
cu car cu boi a fost adusă acolo
sau, mai de mult, de apă-nvolburată
a fost pusă semn de trecere/ aruncată
peste cotul râului

și nu ne împiedică acum
să ne bucurăm de creșterea grâului
și a porumbului și a florii-soarelui și
de prezența celor din costieni, vecinii noștri?

autobuzul gri

sub un salcâm în bărăgan stau
și-mi privesc negrul de sub unghie

cu ajutorul unei unghii de la cealaltă mână
și cu indiferență, îl fac să dispară

acum îmi privesc albul de sub unghie
și constat că

nu mă arde nici soarele, nici luna
nu mă bate nici vântul, nici dorul de ducă
nu este împuțiciune de la hoitul pe
lângă care am trecut de curând

nu este nici cald, nici rece când

trece autobuzul gri pe lângă mine fantomatic
și din instinct fac semnul ia-mă, nene
șoferul mă privește, prin mine privește
și trece mai departe
mă-nvăluie-n praf, nu înainte de a zări
silfida femeie îmbrăcată în negru
cu-al ei paner cu flori de câmp viu colorate
pe brațul stâng
stând în picioare la dreapta șoferului
pregătită oricând să coboare

dar, ca și ieri, probabil, ca și mâine
aici, sub un salcâm în bărăgan
șoferul grijuliu nu-i va permite
nicicum să coboare

de dragoste târzie

o masă și două scaune
așezate-n mijlocul câmpiei

și noi, în acest decor auster

tu îmi vorbeai de dragoste
eu îți vorbeam de dragoste
și parcă nu ne auzeam

între noi, pe masă
un pahar cu apă curată, preacurată
un pahar pentru-amândoi
spre care, o frunză perfectă
verde, cu nervuri gălbui, nepotrivită
pentru anotimpul pe care
întâmplător îl locuiam, plutea
în aer, plutea fără sorți de izbândă
de a cădea pe apa din pahar

cu sau fără justificare

mi-am pozat un prag,
din metal, lemn și sticlă
camuflat cu o pojghiță gri de ciment

undeva în apropierea satului
în apropierea apei
în apropierea unui salcâm, undeva
unde am fost sigur că nimeni
nu-și închipuie că poate exista așa ceva

un prag de care să se împiedice prietenii
când vin în vizită la mine, să-și
julească genunchii și, șchiopătând
ușor sângerând, admirativ, în loc de salut
să-mi spună: mamă, ce prag ți-ai tras!

c-așa e viața la țarăsat de câmpie

la mine-n satul copilăriei zarea
este limitată pe trei părți de vecinătatea a trei sate:
două sate se desfac în câmpia română
ca și satul meu, cu capetele ulițelor
sprijinite pe zare, iar celălalt coboară
în josul colinei și se-nfige-n rama câmpiei
(în zilele clare, în spatele acestui sat se vede și muntele)

pe consătenii mei nu-i deranja faptul că
în orientare, găseau greu cele patru
puncte cardinale, ci incertitudinea pe care
le-o dădeau pietrele de hotar
și, mai ales, lipsa pietrelor mici, pe care
ar fi trebuit să le folosească la consolidarea
normalității, a dreptății, adică
să le arunce în cel care a furat
în cel care, din lăcomie, își înșeală prietenul
în cel ce uită de buna vecinătate
în cel/ cea care a picat beat(ă) în șanț
în cea care a rămas borțoasă în preziua
pomenii de nouă zile a soțului mort
în cel care uită să spună poezia rugăciunii
și se înfruptă lacom, orbește din lumină

din obișnuință

ioanid, prietenul meu
conform obiceiului, era poetul satului
precum înțeleptul satului
precum nebunul satului

cu sârguință a absolvit
cele șapte clase de cultură generală
și cu cei șapte ani de-acasă
a considerat că e timpul să opteze
pentru ceva în viață –
și a optat pentru cultura mare

că acolo în sat cultura mare
(cultura cerealelor, cultura porumbului)
era (nu știu acum) o treabă foarte serioasă
(și mai puțin cultura plantelor tehnice)

poezia îl însoțea toată ziua
de dimineață, de când trăgea pe el cămașa
(pregătită de cu seară pentru acceptarea
picurilor de rouă), până seara când
cobora de pe mașina agricolă
plin de praf, de-i sticleau doar ochii în cap

poezia îi punea cina
poezia îi așternea patul
poezia îi anunța zorile

se obișnuise ioanid cu ea, și ea cu ioanid
pentru că amândoi erau simpli și corecți
acceptând aprecierea satului doar
la hram, la nunți și la înmormântări

o părere de prânz

…mămăligă ce mă frige
la-nceput, pe cerul gurii
mujdei de usturoi cu puțină sare
carasul prăjit, rumenit
în ulei de floarea-soarelui
(regret: la mine-n sat
o numesc, cu indiferență, flara-soare)
și o cană de vin roșu, de buturugă…
acesta mi-e prânzul și-l iau în curte
sub umbra rară a salcâmului

talonat de jur-împrejur, de peste gard
de o samă de filosofi ai comunității:
înțeleptul satului, bătrânul satului
ca și nebunul satului
frumoasa satului, deșteapta satului
ca și bețiva satului…
atrași de mirosul de pește cu mujdei
mă privește, fiecare în felul lui,
fără nici o intenție de a mă deranja

privesc precum la un film mut
în care se derulează o coridă sau

o spânzurare, o ardere pe rug sau
un meci de oină, un joc de șah sau
pur și simplu un mic spectacol
după îngăduința și perceperea fiecăruia
întru destindere…

ar mai fi de pus la punct
și niște referințe ierarhic-istorice
cu importanță în preludiu
la actul mâncării, dar
pofta mi-e prea mare!

o revenire

am momente când stau la marginea satului
purtat pe cadranul zilei
fără noțiunea timpului, voit fără știre

cu mâinile desprinse
în cea mai de milă paiață
dar nu sperietoare de ciori, strig:
luați de la mine pește
și pâine caldă, sarea luați-o
de pe ghizdul fântânii

nu mă ocoliți, nu mă risipiți cu privirile:
câmpia, ea m-a crescut, ea m-a ridicat
eu am ridicat numai fântâna

rația ordinară

aci la marginea satului
unde observăm în fiecare zi
cum umbra salcâmului crește
odată cu apusul, tot crește
până la contopirea ei cu noaptea

aci la marginea satului
unde am presupus că e un fel de crâșmă
ceva mai intimă, în care eu, tu și
câmpia atotbinevoitoare
stăm la o masă, cândva pătrată de 1/1
astăzi, un triunghi veritabil, pentru că
de-a lungul timpului, două din
capetele apropiate ale mesei
la care stăm noi, s-au îndepărtat
de celelalte două, care în perspectivă
se apropie și se înfig în inima câmpiei…

s-a alungit masa la care încă mai stăm
zilnic s-a tot alungit
iar noi stăm la un capăt de masă
și ne depărtăm pe zi ce trece, de celălalt
și ne facem că nu vedem asta
în timp ce ne bem țoiul de poșircă

dor în câmpie

când mi se face dor de ducă
mă apuc de scris
cu ambele mâini, pe laptop
și dorul capătă forma mea, de om
pe drumurile patriei
cu sandalele tocite și rupte de rozătura miriștii
cu gleznele sângerând
de la drumul croit printre rugii uscați
și mărăcinișurile cu gherghine
și poroambele stafidite

cununa pe cap, mereu, mi-e de salcie plângătoare
verde-gălbui, imitând laurii

pseudo-kinegeticos

am ieșit cu câinele meu în câmpie
cu câinele de companie, câinele meu de casă
câinele de ogradă, câinele meu de grădină
câinele meu de stradă, câinele de vânătoare
câinele, adevărat, cel mai bun prieten al omului

câinele cu care am ieșit în câmpie
aleargă în fața mea, ca și când
ar alerga cu picioarele mele
aleargă și-și exprimă
bucuria libertății față de mine
fără să știe că și

eu mă bucur de-aceeași libertate

îi arăt cu degetul o iluzie la orizont
și el aleargă într-acolo, la țintă fixă
și se întoarce cu iluzia în privire, iluzia
pe care i-am arătat-o eu, drept pentru care
primește o mângâiere de la mine
de la soare și de la vânt

îi arăt o pasăre în zbor
și el se așază pe labele din spate
și privește pasărea sau zborul ei

îi arăt în ape subțiri un peștișor
și el se așază pe labele din spate
și privește peștele sau înotul lui

ne așezăm la umbra unui salcâm
ce susține cumpăna fântânii
și salcâmul ne privește ca și cum
eu și câinele meu am fi tablou cu natură vie
oglindit în luciul rotund al apei din ciutură

căderi

dintr-un vis de copil
cu praștia am lovit pasăre nevinovată
între aripi, desprinzându-i-le de corp –

o aripă a căzut pe ghizdul fântânii

s-a oglindit în luciul apei
și dusă a fost spre adâncuri

cealaltă aripă a căzut pe pervazul ferestrei
s-a oglindit în sticla mată a clipei de-ntuneric
și dusă a fost înspre ceruri

trupul păsării nevinovate
a căzut între palmele mele
(întinse spre iertare
mi se îndreptau atunci palmele)
cu capul spre trupul meu a căzut
cu privirea spre mine…

îngrozit, dar cu grijă am strâns palmele
am simțit căldura și fiorul:
sângele ei mi se prelingea printre degete
de-a lungul mâinilor, spre piept
trupul ei dezaripat
trecea dureros în trupul meu

fixându-mă stâlp, numai bun
la cumpăna fântânii

de prea mult timp

deodată arborele
își uită rădăcina și pleacă…

deodată arborele

ia formă de pasăre și zboară…

deodată arborele
întâlnește alt arbore, ca și el
deasupra unui râu

și pentru că arborii
erau, de-acum, arbori seculari
voiau să schimbe-ntre ei câteva vorbe
să depene câteva amintiri
s-au așezat pe malurile râului
fiecare pe malul celălalt
după direcția de venire
astfel încât fiecare să aibă
privirea întoarsă spre înapoi
și peste râu

normalitate

copacii nu mor în picioare
e o iluzie a demnității lor că mor în picioare
ar fi anormal să se creadă că mor în picioare

când le-a venit timpul
se culcă ușor peste umbră, într-un ceremonial
care, probabil, durează tot patruzeci de zile
ca la om sau, de ce nu? un multiplu de patruzeci
de la declanșarea morții

umbra face un transfer între coroană și rădăcină

coboară partea minerală și ridică partea de aer
rădăcina devine
din ce în ce mai mult una cu pământul
cade în geologia locului până i se pierde urma
iar coroana devine din ce în ce mai mare
mai rarefiată, pentru că-i este dat
să se consume-n focul amurgurilor

plânsul

stăteai pe un scaun improvizat
pe o pernuță de frunze de nuc
puternic iodate, antiseptice

la umbra unui nuc autentic stăteai
în față aveai câmpia română
în spate, tot câmpia română

priveai cerul
și vedeai câmpia română

priveai pierdut câmpia română
și-o vedeai toată, rotundă
într-un ochi de fântână

voiai să pleci din câmpie
dar autobuzul prăfuit nu venea
voiai să pleci din câmpie
dar fiul de departe, nu-ți aflase pornirea
voiai să pleci din câmpie

dar erai din ce în ce mai sigur
că așa ceva nu se face
ți-a spus-o și prietenul tău câinele
care-a rămas acasă
ca pe-un peron de gară părăsit
să-ți păzească bagajele

lacul nopții cu fluturi de octombrie

se știe că
în fântâna din amonte de lac
el și ea, tineri îmbrățișați
înnodați în mreaja trupească
s-au aruncat (de regulă
aceasta se-ntâmplă-n câmpie
ciclic, pe generații
cu o scrijelire strictă pe linia zării)

și astăzi, la ceas de taină
din dreptul fântânii, prin adâncuri
cu un automatism demn de invidiat
barca se lasă purtată spre lac –

din umbra rădăcinii de salcâm
(o stație improvizată)
se urcă el și ea, tinerii, în barcă

pe val iscat de lună
ca și când ei ar declanșa chemarea peștilor
ca și când ei ar fi cei care mângâie

păsărea în cuib, ca și când ar dojeni trestia
pentru exces de unduire
pentru că sunt oamenii lacului
și oamenii peștilor
pentru că sunt oamenii păsării de baltă
și oamenii trestiei
și fără ei nu se poate
o trecere firească a nopții

… sub magia dimineții, în ațipire
barca intră tăcută sub zori
și face calea întoarsă pe acviferul freatic
cu același automatism imperceptibil
și se adună, sub zi, în fântână

fără iluzii

se știe încă de la sedimentarea
câtorva strate litologice
predominant permeabile
că la trecerea temporară a apei
pe valea de la marginea satului
vara e fata morgana, iarna
pe sub gheață, apa sâmbetei

de fapt, valea bătrână se cheamă
și orice om al comunității din alai
la trecerea gârlei cu mortul pe dric
într-un joc de cuvinte își spune:

săraca vale bătrână!

apa morților poartă/ fata morgana
pe apa sâmbetei poartă/ apa rătăciților

drum blestemat

ar fi trebuit să pășesc țanțoș
precum pe covorul roșu:
astfel de indicii mi-au fost induse
la despărțire pe drumul erodat, cu făgașe
dar stropit cu rouă în fiecare dimineață

acum drum nu mai era
era o umbră vâscoasă în amestec cu praf
mult mai neagră, mai prăpăstioasă
atât la vale, cât și spre deal:
blestemul abătut asupra pelerinului
spuneau salcâmii puși și ei la aceeași caznă

și-am zis: aceasta-i lumina ce plânge
și-mi priveam piciorul cum
singur încerca pasul și
îmi priveam trupul, din cap până-n picioare
incapabil de a da sens metaforei

un anume colț de câmpie

e ca și când i-aș cere poetului v.d. o lolită
cu potențial liric deosebit, din colecția lui
pentru o noapte de dezmăț poetic

și el să-mi trimită, prudent fiind cu mine
un colț de câmpie deghizat
care să se dea de gol imediat
prin sărutul dulce-amărui
atât de familiar mie și familial

și în loc de poemul de-o noapte
transcris pe sânii, pe coapsele ei
delimitat în formele mângâierii
pe sub două umbre de salcâm
numai pe sub două, fără abuz
între două triluri rătăcite în noapte
de chemare și de despărțire

să mă trezesc cu câmpia-n fereastră
(un colț de câmpie cum am spus mai devreme)
adusă la braț de doi îngeri, tustrei
parcă ieșind dintr-un
îndepărtat adânc de fântână
urmați de trena, care de sub zare vine
din freaticele ape strânse, sub pleoape
la căderea serii, de fata morgana

târziu

liniștea din pragul casei părintești nu-mi cere
nici iertare de păcat și nici cuvânt de dor

mă reazem de vișin, spate în spate cu el

ca și când aș sta să mă măsor

umbră peste umbră într-un vag decor

pânda

soarta m-a aruncat
sub primul salcâm de la marginea satului

cauza nu pot s-o precizez
pentru că e undeva la limita adorației
pentru că e undeva la limita lehamitei

pe vine stăteam, la pândă stăteam

primul care a trecut prin raza mea vizuală
a fost bărbatul: m-a descoperit, s-a oprit și
m-a privit fără să schițeze un gest anume
apoi s-a îndepărtat lăsând în urma lui
o ceață de-o formă vulgară

din care s-a întrupat femeia, care și ea
m-a descoperit, s-a oprit și m-a privit
fără să schițeze un gest anume
apoi s-a îndepărtat lăsând în urma ei
un morman de vulgaritate

pe lângă care au trecut atingându-l
un bărbat și o femeie
ca și când ar fi fost îmbrățișați

și fără să mă observe
au trecut mai departe

din morman, de la acea atingere cred
s-au întrupat doi copii
și m-au privit cu aparentă indiferență
cu multă aparență, ca nu cumva să mă prind
că unul dintre ei eram eu cel de demult
și să-i despart prin venirea mea acasă.

secvențe nocturne

e prea mult
e prea puțin
încă nu pot să-mi răspund

satul meu subteran
prin fântâni iese la suprafață
în noaptea scurtă a verii

se-nfiripă și plutește deasupra pământului
într-un alai nocturn de nuntă mută

pe umeri mă poartă
mire scrutând orizonturi vecine

eu însumi streașină în raza lunii
în căutarea miresii furate

care pe care

deasupra capului am carul mic și carul mare
în spate, câmpia română, de care încerc să mă sprijin

tocmai de-aceea ea mă ține de mână intim
adică nu în văzul lumii

în față am acuzarea
și-un petic de zare pe care trebuie să scriu declarația:

normal – eu sunt omul care
am făcut dragoste cu câmpia –
bătutu-m-ar zorii și-acel vânt de seară

zău, că n-a fost un viol, ci, din vis trezindu-mă
cred, cel mult un incest

o sumbră adiere

în fereastra casei părăsite
cu puțin timp înainte de ivirea soarelui
se-arată o siluetă de femeie îndoliată
care șterge cu o cârpă fereastra de praf
și, totodată, pe sine

cred că e moartea
ce se face prezentă
zi de zi

încă

ne-am luat la revedere
în gara aceea fără rost, din bărăgan

tu te-ai pierdut departe, dincolo de zare
cu tren cu tot

eu mi-am uitat mâna ridicată
acolo pe peron
s-o fluture vântul, mereu

pași prin istorie

sar pe fereastră în toiul nopții
din casă direct în câmpia română sar
și constat că sunt
la baza unei piramide translucide
care nu mă apără
nici de soare, nici de vânt

sar și nu mă vede nimeni
nu mă latră niciun câine, pentru că
nici câinele pământului nu-mi simte pasul

doar eu îmi aud pașii pe-o dungă
pe-un hat prin istorie
pași pe care îi fac în jurul piramidei
și pe care între timp
am numit-o câmpia română.

e câmpia adusă aproape de verticală
cu atlanticele ținuturi suprapuse
e câmpia care mă ține la piept
care mă respinge,-n același timp
cu energia ei, încât nu am timp decât
să fac câțiva pași de înaintare

cu traiectorie curbă la fiecare pas
la stânga și la dreapta
de fiecare dată până în era glaciațiunilor
de dinaintea dimineții

pe care alunec, pe fereastră, înapoi în pat
și pe care-l fac să tresară din îmbinări
să scrâșnească, precum un ceas deșteptător la întors
și care, deja, nu mai are pe cine deștepta

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share