Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (10)


din volumul vitregii suportabile – 2019

stări previzibile

pe domeniul meu spiritual quasiagricol
bine parcelat în timp și spațiu
se fac resimțite din ce în ce mai mult
schimbările de climat:

înghețul târziu de primăvară lovește
precum, fără rost
schimbarea acelor de la calea ferată întru deraiere
degetele mi se răcesc/ rigid se cocârjesc
când șterg fereastra de pojghița subțire a dimineții
și nu înțeleg din ce fel de raze firave de soare-i țesută?
din raze banale de lună să fie?
în timp ce trenul anunțat a uitat să mai vină
să mai vină?/ să nu mai vină…

mana ploii cu soare de după colină
ofilire maronie dusă spre stricăciune
pe partea neluminată/ pe partea
ce spre pământ cată
și invazia greierilor sub seară
în frac zdrențuit, cu a lor vioară

colivă de praznic sărac prevestind…

în năvala graurilor rară lumină se-ntrevede
pe strugurii negri/ pe străfulgerarea arăturii
și răceala ploii de toamnă
ca un stor nedorit ce-acoperă reumatica-ți privire

și stai și te întrebi
ce efect benefic pot să mai aibă
zilele de soare cu dinți
asupra nopților lungi, interminabile
ce te țin, între doi stâlpi prea îndepărtați
într-un hamac uitat de lume

…în domeniul acesta în care-mi învârt
acele ceasului meu biologic
vitregii ale naturii suport
și ele pe mine

ilegal
pe sens normal

am trăit prin tine, tată, ilegal am trăit
și nu mi-a păsat de prezența polițistului de la intersecție

am trăit prin tine, mamă, ilegal am trăit
și nu mi-a păsat de prezența polițistului de la intersecție

am trăit prin tine, frate, ilegal am trăit

și nu mi-a păsat de prezența polițistului de la intersecție

am trăit printre voi, flori ale grădinii, ilegal am trăit
am trăit printre voi, mașini ale străzii, ilegal am trăit
am trăit pe trecerea de pietoni între culorile semaforului
am trăit în intersecție, ilegal am trăit
și nu mi-a păsat de prezența polițistului de la intersecție
pentru că, oricum, pentru mine, ilegal, el acolo stătea

căderi în rugă
spre-nălțare

m-am ținut de mâna ta, mamă
și mâna ta, la un moment dat
m-a părăsit
cu durere m-a părăsit

m-am sprijinit de umărul tău, tată
și umărul tău, la un moment dat
a cedat
cu durere a cedat

am mers alături de tine, prietene ioanid
și prietenia ta, la un moment dat
a căzut în fântână seacă
cu durere a căzut

sub lumina privirii tale, Doamne
am fost și voi fi

în spiritul tău:
ținut de mâna mamei
sprijinit de umărul tatălui
alături de prietenul ioanid!

tot un act de creație e

și se făcea că eu, poetul
mi-am înlocuit masa de scris
cu un bazin plin cu apă rece, curată
în care spăl legumele
pentru murat

sare grunjoasă și toamnă fiind
peste tot

la păscut
pe lună plină

pentru că era un anotimp întors
și iarba imașului își expunea
razei de lună, rădăcinile

nicolai t copil pribeag fiind
duce un cârd de umbre mici
cu luminozitate redusă
la păscut

dintr-o dimineață a fermierului

se-ntâmplă, ca și acum
ca dimineața să aibă chipul meu
și-atunci zorile, de un roșu călduț
nu-mi sunt tatuate în piele
ci sunt chiar pielea mea

când păsările-și iau zborul
din cenușa nopții
străpungând tatuajul zorilor
în zbor inițiatic
pe cerul chipului meu

după păsări apar animalele curții
ușor buimăcite de forțele oculte
care le împing pe imașurile zorilor
de pe același tatuaj al pielii mele
pusă la dispoziție
pentru o nouă zi

despre devenirea apei

pe drumul întoarcerii
se perindă fântânile satului meu
cele rămase-n istoria locală:
puțul lui moș lupașcu
puțul mamei costina
puțul lui nea neagu
puțul lui nea dică

puțul lui calcan
puțul lui neculai stanciu
puțul lui gălăgea

lângă ele, ci nu peste ele
s-au ridicat alte fântâni necesare
din care, din păcate
nu se mai bea
aceeași apă bună
ca a copilăriei mele

persistența locului
și rodul aridității

e nearată câmpia
pe care o străbat acum
a rămas așa
de la plecarea mamei
de la plecarea tatălui

pe imașul verde
puțini au rămas iezii și mieii
care să-și vândă, de paști
blândețea pe tăișul cuțitului

câmpul meu nearat
câmpul meu erodat
e din ce în ce mai mic
mi-e din ce în ce
mai puțin

de n-ar fi
acel salcâm simplu, de capăt
cu frunzulițe ovale
cu ghimpi mici
încovoiați și iuți
cu scoarța aspru crăpată
cu șuierul viscolului
în crengi
cu mine, de fapt, ridicat
din umbra lui

risipirea
ca boală incurabilă

întomnat eram, Doamne, la strânsul recoltei!

în grădină sub seară eram acoperit
de zorii zilei ce-a fost

îmi umpleam mâna de semințe
și din prea multă râvnă
pe multe le scăpam printre degete
de parcă la semănat eram!

– nu, nu te pierde cu firea
mi se striga, te risipești doar!
frumos și rodnic
te risipești!

cu arșița
nu-i de glumit

de dimineață
în drumul spre izlaz
vaca sfântă-și potolește micul dejun
cu câteva metafore din floare de piatră
de pe șanțul uliței

la prânz, pe valea cu apă puțină
rumegă agale, iarbă măruntă
și raze de soare/ ucigătoare

spre seară, tot nesătulă
trece sfânta vacă de la izlaz și mai fură
câteva metafore din floare de piatră
de pe același nesfârșit șanț pluvial
spre acasă, la muls, la rumegat
de ce nu?
visând poemul-fluviu

întâmplare pricinuită
de-o confuzie de toamnă târzie

o frunză de porumb uscată purtată de vânt
ca un iatagan înroșit tăia aerul toamnei.
și tocmai ea s-a găsit
să mă ia pe sus de-o aripă (eram novice pe-atunci)

să mă arunce departe, în spatele curții
în mijlocul bărăganului
și să spună:
aici te va lua dracu de sete!

s-au găsit și alții să strige, lighioane de curte:
– aha, iată-l pe nicu-nicușor!
cel plecat de-acasă și-acum înturnat
bună căzătură a luat!
n-a plouat
n-a plouat
și apa s-a terminat!…

alți câțiva consăteni rătăciți
au dat fuga să ascundă oalele, ulcelele
din calea mea

era o dimineață rece cu brumă
– otrava comună a verdelui și-a poeților –
știau asta din zilele din urmă
de la exorcizarea caloianului și
de la aruncarea peste gard a nopților de vară…

peste crovurile cu apă dulce și pești
s-a tras repede plasă translucidă
înșelătoare
cu trimitere fățișă la fata morgana –
iubirea mea caniculară

prin descântec
au secat apele curgătoare din împrejurimi

le-au dus spre afund
le-au dus în freatice pure
unde
spre neștiința lor
le așteptam eu, poetul
nicolai t, hidrogeologul
ca să nu fie conform
prognozei
din defăimare ivită

în așteptarea rimei

de pe ram
dintr-un mugur de cireș
Doamne, picură pe el
dimineața de april:

făt plăpând
sfârc cu dulce în cuvânt
dinți de lapte
viers ferice
și durut

suprapunerile timpului local

umbra tatălui
urmată de umbra fiului
tăiate pe lung din desfășurarea timpului
și-n ritual suprapuse peste

o altă umbră de tată
urmată de o altă umbră de fiu

și încă și încă și încă

în suprapunere perfectă
au luat locul limbilor
bătrânului orologiu al câmpiei

din turnul înalt
ridicat peste zi
se dă timpul probabil

doar noaptea
cele două umbre
dau
ora exactă

despre firescul greu de sesizat

un pescăruș-chiră, vâslind aiurea peste câmpie
taie încă o brazdă în curmeziș
peste arătura reavănă, cu țipătul lui

nu se desfac zările
nici brazdele de cernoziom nu-și schimbă rostul
întocmai acestui firesc
alb cu negru
niciodată sur

doină de dor pe șanț pluvial
mărunt înierbat

femeile vin în ordinea firească a timpului
se așază pe laviță, primele trei femei
se așază pe șanț, următoarele trei, mai tinere
își pun la brâu
furca și caierul de cânepă
pe fus pun cânepa topită și melițată
fir subțire să toarcă, tort pentru
țesut ștergare

a șaptea femeie (despre care
încă nu v-am spus nimic până acum
ea venind mult mai târziu)
femeie matură, cu furca în brâu
în vârful degetelor răsucește fusul în aer
și toarce firul aspru de cânepă
agale, fără să-și găsească un loc anume
roată făcând în jurul tinerelor
când pe partea de drum adumbrită
când printre cele două rânduri de surate
cu grijă pentru femeile de pe laviță
și cântă
în timp ce, cu respect, tinerele o urmăresc
de pe ambele maluri
ale șanțului pluvial

sacrificiu și ofrandă

primăvara aceasta
e un spectacol pus în scenă doar de poeți
– iar eu, ornat în bob de mei mă aflu –

ofer vrabiei un bob
ea face prima săritură/ pas spre mine
pentru că și-a dorit un bob de mei

ofer vrabiei două boabe
ea mai face două sărituri/ pas spre mine
pentru că și-a dorit două boabe de mei

ofer vrabiei trei boabe
drept urmare, se apropie de mine
cu încă trei sărituri/ pas
pentru că și-a dorit încă trei boabe de mei

vărsător fiind, din fire darnic
fapt constatat lesne, după cele ce-am spus
vrabia după al treilea set de sărituri/ pas de apropiere
și după cele șase boabe de mei ingurgitate
pe care și le-a dorit/ și le-a avut
cu voie bună, din proprie inițiativă
își cheamă suratele și le spune: hai, să ciugulim
să-l ciugulim până la ultimul bob!
gălăgioaselor, al nostru e!

după-amiază cu plictiseala la circ
(aparențe-nșelătoare)

o după-amiază de vară, cu față umană
– ca toate ce-au fost și vor fi în satul meu –
și-a dus plictiseala la circ

așa a crezut ea de cuviință
că tot au venit nomazii-circari la marginea satului
cu puținele lor animalele sălbatice

și numai așa va scăpa de plictiseală, cică
ar fi toate condițiile
să se cuibărească între cele două cocoașe ale cămilei
să se tolănească pe căscatul prelung al leului
să creeze ambianță pentru cel puțin o lună
la digerarea hoitului din burta pitonului
să ia parte la astfel de simulări și asimilări

în timp ce caii și vacile din ogradă
câinele comunitar și pisica de casă
porcul din coteț și oaia din țarc
găina și curca, măgarul și bibilica
toate evadate cândva din arena circului
ziua în amiaza mare
își vedeau de somnul lor de frumusețe

sentimental

singur
dar singur nu par
când
acasă mă-ntorc acum
în căușul câmpiei

tot drumul
îmi vorbesc
despre mine
și-mi place
și mă ascult
cu evlavie acum
spre acasă mergând

ambientul câmpie

dintr-odată ciocârlia-mi cântă
pe viers clar de frunză de salcâm

cum dintr-odată plopul îmi foșnește
pe susur clar de oglindă lucie de lac

cum dintr-odată îmi spun mie însumi
întru liniștea toridă a amiezii
pe suspin clar de pasăre-pește
că încă exist

cinci cuvinte
pentru orientare

la puțul lui moș lupașcu
să ne întâlnim
mi-a spus, firesc, nicolai t

la puțul lui moș lupașcu
acolo mi-am lăsat
înfiptă în vârful cumpenii
sfârleaza
făcută dintr-o foaie ruptă din caiet
și scrisă anapoda cu creion chimic

la puțul lui moș lupașcu
din hău îmi spune profesorul maican
sunt acum doar aceste
cinci cuvinte căzute în troscot
din sfârlează
de pe foaia din caietul dictando
pe cărarea nemaiumblată
de la capătul grădinii

umbre

după șapte zile de mers
la pas, prin câmpie

umbra păsării de pe zare
trece în umbra mea

umbra mea puțin adusă de spate
trece în umbra cumpenei fântânii

umbra cumpenei se pierde
picătură cu picătură
din găleată înapoi în freatic
să dea lumină/ cale deschisă
peștelui argintiu și orb

o stare de echilibru
cândva

la margine de drum pietruit
între doi stâlpi uitați de telegraf
eretele-și ține poziția de plutire
în aer/ pe aer
pe linie orizontală, imaginară
cu ochiul țintă asupra vânatului
și-nțepenit în peisaj

în timp ce
eu alerg de la un stâlp la altul
pun urechea pe fiecare
și mă amăgesc
că tot la celălalt se va auzi
vreun bâzâit mai clar/
vreun telefon întârziat
de pe timpul când
între stâlpi era încă sârma cenușie
pe care putea sta și eretele

semnalmentele unei întâlniri ratate

aseară satul a fost asediat de cuvintele
pe care tu ar fi trebuit să le rostești
la fiecare dintre renașterile sale
prin care tu, poetul, nu ai putut să fii

deja se-ntâmplă ceva aici:
pe gardurile ce altădată
protejau gospodării vajnice
se arborează zdrențe de culori estompate
un fel de steaguri intrate în putrefacție
tot așteptând intrarea în război
tot așteptând intrarea în sărbătoare
cuvintele, de care am amintit mai înainte
fără o formă scheletică anume
sunt așa cum le știi, libere, zboară sau se strecoară
peste sau printre rarele stinghii ale gardurilor
se bucură sau plâng
strânse în jurul unui închipuit foc de tabără
cu flacără rece focul
în surdină se-aude muzică psalmică
pe-aproape e și râul, care nici nu urcă spre izvor
și nici spre mare nu coboară…

… mi s-a trimis această veste
pe calea neadumbrită a undelor
de unul dintre foștii mei prieteni rămași acolo
retras la umbra fântânii părăsite

titluri desuete
niciodată caduce

desculț
de la zaharia stancu încoace
și-ncolo, asemenea
mă bucur de roua căzută rar
de drumul subțire ce leagă două capete de câmpie
de apa din adâncuri clară și rece
de trilul ciocârliei desuet
(câți mai știu ce este aceea, o ciocârlie?)
de dimineața asta cu deschidere largă
de prânzul acesta înalt
de seara aceasta pierdută-n lumina lunii…

desculț
de la naștere
încoace și-ncolo
nicolai t se află (ființă și spirit fiind)
la pas, prin câmpie

înscris

în tăcerea mea
retor sunt pentru piatra din temelia casei
în tăcerea mea
retor sunt pentru iarba de pe aleile grădinii
în tăcerea mea
retor sunt pentru apa din fântâna
ridicată de mine

după ce zile la rând
acestea
m-au atenționat încă de la prima oră a dimineții
din timpul rugii cu un genunchi pe pragul casei
cu un mănunchi de iarbă verde
stropind grădina cu apă ne-ncepută
dăltuindu-mi apoi
fiecare excrescență a trupului
fiecare denivelare a chipului
și modelându-le conform talentului meu
de a tăcea cât mai frumos

alb de zăpadă

era târziu, era și iarnă
și singuri amândoi eram
când am găsit, la intrare în sat
urma-n zăpadă
o urmă care era de plecare
o urmă încremenită de ger

o priveam amândoi
era prea strălucitoare pentru a fi clară
ne amăgeam
tu, că este a ta
eu, că este a mea
știind că cel care și-a pierdut urma
nu mai are ce căuta pe-acolo

și numai o urmă era…

fără dimineți cu rouă

în noapte de vară caniculară
am dormit în câmp
sub salcâmul singuratic

roua dimineții a refuzat să-mi atingă pleoapa

știam, ca orice țăran al gliei
că din secetă
rouă nu are de unde să vină

în schimb palmele și picioarele
mi-au fost îmbrățișate de rădăcinile subțiri
tinere ale salcâmului
în mângâiere
pentru a-mi absorbi sudoarea odihnei
până la sânge

în câmpie
cu pârâu răsfirat

pe sub movila bătrână
firav pârâu mă strecuram

semeață, movila bătrână
umbră-mi dădea!

pe sub reperul geodezic – plopul
firav pârâu mă strecuram

semeț, plopul
umbră-mi dădea
și furnici călătoare pe scoarța crăpată
și șerpi de apă, reci
veniți în iarbă grasă la împerecheat

pe sub cerul coclit
și-un soare de lumină topit
firav pârâu mă strecuram
în iaz
răcoare vieții să dau


zi îndoliată

azi
odată cu ridicarea zorilor
mi s-a desprins de pe retină
o locomotivă cu aburi
căzută-ntr-o rână
de pe linie moartă
în mijlocul câmpiei

din neatenție am șters imaginea din palmă
astfel că, acum, regret deraierea
și pierderea ei definitivă a locomotivei

recitatorul

fiul meu în așteptare născut
dintre cei cu șansă înstelată-n frunte
la ceas de taină
deschide cartea câmpiei
și recitește poemul zilei –

în umbra crucii de piatră-i
deschisă cartea
în umbra salcâmului
deschisă-i cartea
între palmele orbului ce sunt
deschisă-i cartea

în sinclinal

se adâncește câmpia
cu trup de lut împodobit
cu sângele ei risipit
în freatice râuri subterane

spre seară se adâncește câmpia
cu chipul ei întomnat de rod
sub greutatea gândurilor
spre o nouă orogeneză

c’est fini

să nu mă uitați
a fost pe cale să spună
sau mai bine uitați-mă
pe aceeași cale a spus
o fântână părăsită/ colmatată
din câmpie
în timp ce plugul tractorului
cu tăietura adâncă
se apropia și
chiar trecea peste ea

eternitatea clipei

sunt rare momente ale zilei când
umbra se desprinde de mine
și induce în eroare umbrele din vecinătate
mai ales pe cele aparent statice
ale salcâmului, ale cumpenei fântânii
și ale bisericii

acestea se minunează
cu câtă vitalitate trece umbra mea
prin umbra lor

și dragi
și împlinite sunt
în rostul lor
fiecare

file de poveste
fără eroi năzdrăvani

*
nu m-am gândit vreodată
că la întoarcerea acasă, la casa bătrânească
dincolo de poarta închisă
voi găsi curtea goală

(din drum nu se vedea locul pustiu
nici alte evidențe nu erau)

am intrat, totuși
am înaintat prin iarba înaltă
pe urme lăsate demult
de om, de vite, de păsări, suprapuse pe o cărare
și am dat roată locului unde a fost casa

și doar atât – nu m-am abătut nici spre interiorul casei
și nici spre exterior pas n-am făcut:
în minte voiam să-i refac imaginea
cu ardoare voiam

…și am avut-o când am închis cercul –
am simțit-o cum se înfiripă
între palmele mele adunate căuș
bulgăre de lumină în lumină –
imagine fragilă și rece.

pe un petic de troscot am așezat-o
iar din iarba înaltă mi s-a șoptit:

privește-o și închină-te
interiorul nu-ți mai este permis!

*
am mers prin grădină, apoi
pe aleile închipuite am mers prin hățișuri
și nu a tresărit nicio frunză
nicio tulpină nu s-a mlădiat la trecerea mea

era o nepăsare de toamnă târzie
când am trecut peste locul fântânii șters acum
și iar mi s-a șoptit din iarba înaltă:
nu-ți fie teamă, mergi mai departe!

…și-am mers spre singurul pom
la nucul din vale, din spatele curții
la nucul cu frunza îngălbenită, maronie
de care gardul se mai sprijinea încă

gard de care m-am sprijinit și eu –
cu un genunchi pe un petic de troscot
în rugă am stat și mi-am potolit foamea
cu câteva din multele nuci căzute

*
… între timp, cu cât iarba înaltă, uscată
ca prin minune, dispărea de jur-împrejur
bulgărele de lumină se înălța
palat de cleștar

poezie pur și simplu

patria mea e
satul prelins în timp
în freaticul curat al bărăganului

în amonte este originea lui
rămasă inscripție pe o cruce de piatră

iar în aval îl regăsesc
curat, limpede și proaspăt
în apa fântânilor
din care beau cu nesaț –

patria mea mă îngăduie încă
în drumul meu coborâtor spre sud-est
spre marea cea mare și neagră
să mai adăst la o fântână
la umbra unei sălcii

fiind om al locului
spun

între casa lui ion a lui fuioagă
aflată la o margine de sat
și casa ioanei a țaței fănița
aflată în partea cealaltă de sat
cu biserica-ntre ele
se-ntinde satul meu pe verticală

sentimental privind lucrurile
satul are polii existențiali
în permanentă schimbare
(periodicitatea fiind cam de 15 ani)

astfel că
la fiecare dintre rarele mele întoarceri
îl găsesc
ba cu casa lui ion a lui fuioagă
la baza bisericii
și casa ioanei a țaței fănița
sus în turla bisericii
ba invers

numai locașul sfânt rămâne același
impunător
păstrând verticalitatea

boncăluire în zori

tu, urbanistule pârât
vei ajunge la capătul orașului
ca și când te vei afla la început de câmpie

aparentă va fi calea orașului din care vii
aparent va fi drumul nou spre câmpie
pe care vei pleca

ele evidențiate vor fi
de bourul din stema unui oraș vechi

unde-n penumbră defilează ruina
și de calul
aflat la poarta ce se va deschide
dinspre noapte spre dimineața câmpiei

vei fi pe un loc de capăt
vei fi pe un loc de început
unde se dau cap în cap
orașul vechi și
mereu reîmprospătată câmpia
pentru supremație asupra
noii generații de noctambuli

cu stinghereală scriu

în prima parte a zile
în drum spre crâșmă, la țoiul de țuică
întâlnesc tineri duși
din ce în ce mai mult înapoi
spre copilărie

mă salută, îi salut
și fiecare-și vede de-ale lui

îmi spun, mai în glumă
mai în serios, că
ei au strigat prezent dimineața
în locul meu la grădiniță
ei mi-au ținut hangul la joc
ei au mers în locul meu la muncile grădinii

ei sunt cei care m-au locuit cândva

după plata infimei îndatoriri la tejghea
cu țoiul în mână
mă așez la un colț de masă
stingher

nevoit sunt și de astă dată
să-mi beau rația de țuică
singur

o întoarcere

la întoarcerea acasă
mă privesc în geamul ferestrei
ușor prăfuit, ușor pătat
de sare fină

ce mă arată în postura câinelui
care se bucură/ se gudură
la apariția stăpânului
chiar dacă-i ținut în lanț

sprijinit pe vârsta a treia

mă sprijin de umărul prietenului
ca și când m-aș sprijini
de toată generația mea
ca și când m-aș sprijini

de paiul de grâu ce-i dat în spic

e viguros paiul, gândesc:
în verdele lui
mustește viața

și totuși
se leagănă
se leagănă

puținul de apreciat

acest poem
(cu titlu de identitate
după cum vedeți!)
strânge în pumnul tăcerii
cuvântul
precum
costeliva nucă
prețiosul ei miez

târziu
peste sat

un păianjen
dintre cei configurați de mine
seara
în foișorul de verde

și-a țesut pânza
între cumpăna fântânii
și turla bisericii
în satul meu nepieritor
din cartea cu poeme

– peste noapte
într-un ritual simplu
hamac fost-a țesut
pentru somnul meu vertical –

același nicolai t
omul satului

de la prima oră a dimineții
pe masa mea de scris
din același foișor de verde
se așază într-o ordine firească
lucrurile
precum într-o ședere
precum într-o stare
precum într-o viețuire
de sat în câmpia română:

la mijloc biserica
înconjurată de case și ulițe
ce duc, unindu-se, la fântână
ce duc, răsfirându-se, la câmp
ce duc, de oriunde, la cimitir

și tot pe-aici

oamenii satului: nicolai t I
nicolai t II și III și IV și V și
sute de nicolai t
trebăluind, trebăluind

pârjolul toamnei

adolescent fiind
am încercat roua de toamnă
cu picioarele goale

e aceeași lacrimă
– mi-a spus câmpia –
ce acum rece
îți arde tălpile/ te pregătește
pentru iarna
ce-o vei petrece curând

fântână bătrână

când am plecat
fără să știu/ fără să vreau anume
am lăsat urma sandalelor
în nămolul vâscos de la fântână
(erau cele noi, sandalele
cumpărate de tata, de paște)

plecarea mea
trecea pe la fântână

și nimeni nu mi-a reproșat:
vezi că te-ai murdărit
trebuie să arăți bine acolo
trebuie!…

acum, la-ntoarcere
fântâna e bătrână, nu mai are cumpănă
iar troscotul crescut în urma sandalelor mele
freamătă simplu
freamătă totuși…

roua și îndemnul din vis

urcă pe creasta zorilor
încordează-ți arcul
și țintește partea nevăzută a lunii

îi spun copilului meu

și-l învelesc cu grijă
ca roua să cadă doar
în păru-i auriu
și pe pleoape –

să nu-i ude degetele
și nici coarda arcului
să nu i-o înmoaie

eu, cel rătăcit,
căutându-mă

placenta nopții a fost spartă
iar printre cei ce purtau sulița intenției
de a străpunge zorii
mă aflam și eu

cel ce doream să fiu
cu ființa revărsată pe luciul lacului
cu pești
cu papură și
cu pui de lișiță
sfioși să nu rănească liniștea
cu văluritul
cu foșnetul lor
cu piuitul lor

scăpat, parcă, din privirea tatălui
rămas, totuși, în privirea mamei
între pleacă (!) și rămâi (!)
îndemnuri rostite la prima-nchinare a zilei
când caii ascund luna-n lumină
și gâștele dau parte egală din mersul agale
înotului și zborului

dau frâu liber trăirii-n visare
și morții-n uitare, se pare
care pe care

sus pe mal

de astă dată nimeni
dintre prietenii nopții, și-ai mei, se înțelege
nu voia să mă însoțească

și intenția să trec râul singur, nu o aveam

la rugămintea mea
îmi strigau melodios, precum un cor antic
(e drept: erau îmbrăcați în cămăși de noapte
lungi, albe, tivite discret cu motive naționale)

îmi strigau: poți să treci vadul singur
e vadul tău, așa cum ți l-ai dorit

noi până aici ți-am purtat umbra

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share