Propoziții pretențioase – Asanau

Vedeți cum suntem noi?
Până-ntr-o zi mohorâtă, în stare să ne aducă…. Egoismul, cel care stropește pantalonii pe stradă, care abuzează auzul, care ia locul cuvenit la coadă…. Și-am fost orb cum mut sunt azi. Și-am fost laș și neglijent. Și….
Mut…. Lipsit de cuvinte, golit de conținut, înjumătățit de partea din care am fost zămislit.
Că nu-i copil să nu se-ncumete să rostească o ,,prostie” și nici mândrie mai mare când să pună pe hârtie numele celor ce l-au făcut. Nu cele ce le definesc precis identitățile, ci acelea rostite cu încetineala mimării șirului nesfârșit de declanșare a conștiinței: mama și tata.
Iar dacă le-am mai amintit, să-mi fie cu iertare. Citiți și-ați citit. Ați cam văzut cum își încep romancierii volumele. Cu banalități. Cu mici descrieri culese din atlase, din memorie, cu formule de genul moldovenesc creanghian. Să nu mă detașați de niciunul dintre ei, nu fac notă aparte. N-am reușit să găsesc genialul debut, însă undeva pe la mijloc am lăsat loc de atâta banalitate cât să devină cândva nemuritoare.
Că așa o zicem: ,,Sunt terci!” Moale și deznădăjduit, învăluit în nesiguranță și continuu strâns la inimă de teama aceea a primei greșeli ireparabile. M-am pus pe mine mai presus de ei. De el.
,,Tata. Cine nu-l știe pe tata?”
Mare scofală să termin corectura romanului. Să-l scot de sub tiparniță și să mă prezint mândru în fața lui: ,,Poftim, tată!”
Asecai ultimul strop de dor, de durere, de furie că am amânat până la punctul imposibilului, fiindcă afurisita de zi – asteia de 22 i-aș face felul fără regret – te prinde în corsetul ei și te strânge până să te lase fără secunde, te-nlănțuie și până la urmă te-atârnă în ștreangul neputinței. Amâni la nesfârșit. Și să mănânci, și să respiri până-n adâncul plămânilor, și să pui un gând deoparte și să te cufunzi în el meditativ, și să pleci de pe Lalelelor până pe Brâncoveanu 32 pentru un săru’mâna. Două. Câte unul pentru fiecare părinte.
Adam Sandler este caraghios, neîndoios. Dar tot mi-au țâșnit lacrimile la faza cu tribunalul. Când a început să-și apeleze fiecare participant la proces, partea bărbătească, tatăl. La fiecare vizionare.
Și cine nu-l știa? Ia acolo, doi-trei. Până și aceia au o urmă pe creier, puținul lor tineresc, că pe timpuri nea Călin le intrase în curte pentr-un flintic de lucrare. Să vi le spun? E drept că nu știu nici jumătate din câte a ticluit.
Și mă uitam la mâinile lui, osoase, vădit puternice, și le-atingeam pentru ultima oară. Și rememoram tandemul sincron format la rotunjirea jgheaburilor. Eu cu puterile reduse, uzând de minte și picioare pentru a imprima tablei forma cilindrică, tata, cu structura fizică sportivă, lat în spate ca atleta Balaș – nu-i vreo fericire pe femeie să arate ca un bărbat -, doar făcând falangele și palma clește. Într-un soi de chircire, mereu smulgându-mi întrebarea: ,,Bre, da’ ce le sucești așa?” Râzând. Nerealizând că de atâta fier strâns între ele, bietele oase au început să se strâmbe, să prindă o cu totul altă formă și să înțepenească, să dea ataxia-n ele.
Azi-ul cui l-a făcut!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share