Propoziții pretențioase – Auream

A mai fost un plus, o pretenție. În față să remediem o zonă ciugulită de vrăbii. La câte pomeni făcusem altora… asta era floare la ureche.
Anticipasem corect. Știam că voi înghiți o tonă de praf, că nici aici meseriașii nu trăseseră liniile corect, obligându-ne să ne tot întoarcem pentru o mică rectificare. Ca și sus, numai că jos se vede fiecare neregularitate pe profiluri, se cutează tabla la fiecare protuberanță. Și-atât ne trebuia, să intrăm în gura proprietăresei, după ce ne-a dat, cu tot cu jgheaburi și burlane, o… ,,frumoasă sumă”, cum se mai strigă darul pe la nunți. Ne-am fi consumat ,,averea” pe procese, pe avocat pe cheltuieli de judecată…. Și care avere? Ne dusesem la muncă de nevoie, în luna decembrie, oricâți bani ai avea puși deoparte, se duc cât ai zice… guiț (chestiunea peștelui doar în perioada dezlegării… creștinești sau pentru un parteneriat strategic (!) cu lumea… – s-a interzis cumva sinonimul în care avatul are căderea a fi numit pește-țigănesc?)! 800 ceruți cu cap, știam durata lui două zile, știam că numărul de cuie de extras era mare, prevăzusem că vor fi nenumărate modificări, de pus așchii ca adaos între lanți și grinzi și de scos așchii din grinzile mult prea groase, de plimbat scările, de stat incomod, de prins cutatele-n pazie, florăriile de tablă. Îmi venea să-i replic: ,,Ei, cum este să fixezi toate subansamblele, să te cațeri pe scări, să desfaci toate paziile de plastic, să te întorci la fiecare nimic? Ți-am știrbit din avuție, ți-am mâncat pe masă?” Obraz de oraș, gândești în scârbă fără urme pe mină și te ții de treabă. Eram la cel puțin a doua ,,reîncarnare”, la al doilea avatar de situație și persoană, tot femeie, tot din familion cu pretenții intelectuale, tot cu gândul remunerării exagerate în schimbul unei munci deloc pretențioase. Aidoma propozițiilor mele…. Lăsându-se atrasă de minus-valoarea ,,leiască”, în detrimentul plus-valorii imobiliare.
Cât privește ultima casă isprăvită în zonă…. Amintiri mai puține. Doar personajul ,,remarcabil”. Mișov. Ultima casă la propriu. Pe dreapta. Fiindcă după el un câmp, îngrădit, plin de mărăcini, dintre care se mai ivește, încă, o fostă, două clădiri adăpost vacilor pe vremea răposatului, axisul mundi al generației lui tata…. De le-ar fi avut la dispoziție Ionel al lui Buiuc pe timpul ridicării etajatei. Nu un cat se ridica spre cer, trei ar fi așezat unul peste altul, chiar și două ,,apartamente” aviare peste avutul porcin pus la cale din prima. Altfel ce rost și-ar avea casa fără câteva cotețe? Niciuna, în concepția lui desprinsă din căminul și curtea unde se născuse și crescuse până să dea cu mirosul de oraș. Să nu ai de unde culege o roșioară, o avramă pentru țuiculiță? Peste poate! Tot dintr-un grajd desprinsese bucată cu bucată, ca sisiful, cărămizile pentru noua construcție, ceva lemn, ceva scânduri și ce i-a mai picat printre degete, fiindcă plătise…, zicea la momentul achiziției, destul de mult. Aproape că mă supărasem pe el că nu-și onorase promisiunea bătutului de tablă, scuzându-se cu meseriașii care-i încropiseră zidurile, cu împăcăciunea de la un cap la altul: ,,Da’ vă pun, bre, nea Sandu, la jgheaburi.” Măcar aici s-a achitat onorabil. După o lungă perioadă, ce-i drept, la fel ca mulți clienți, împins de numeroasele averse căzute în acel an. Și când te plouă la ieșirea din casă, te ia cu capul și-ți cauți, abia atunci, prietenii.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share