Propoziții pretențioase – Ascite

Pleci de la unul și ajungi la toți, câți poți.
Îi știi, le-ai dat ,,Bună ziua”, te-ai mai și ciondănit cu ei – orgoliile astea nemăsurate de moment.
Nu-s pios pe cât ar trebui, însă nici ateele gânduri ale altora nu se potrivesc credințelor mele lipsă. Măcar pentru regretele sincere și ,,Dumnezeu să-l ierte!”, formal în sine, dară profund intrinsec. Ia-l pe Ion de la Poenița. Ia-l pe domn Cornel Popescu. Și pe tata. Să nu-ți vină să crezi că oameni pe picioarele lor au cedat așa, pe negândite. Că viața nu le oferise încă totul și totuși nu le-a îngăduit să se mai umple de darurile ei.
La înmormântări se plânge, se bocește. Și se râde. Se fac remarci populare. ,,Nu vezi, că doar pe ăia bunii îi ia?” Când e omul pe masă… i se iartă toate greșelile, devine sfânt, indiferent câte rele-i trec prin manifestări și câte i se contabilizează de către comunitate.
Metehne. Mă-ntrerupsesem de la ele ca să mă aflu eu moț în frunte cu muzica. Cine știe câte or fi avut cei doi. Trecute-s.
Și tata, în ciuda tinereții rupte din raiul punerii ,,nuielii pe tine”, răzbufnind uneori neașteptat după cât l-a putut asupri viața în sine, pornit de la lingură și furculiță, literalmente, a fost un om bun, fără să fie nevoit să dea socoteală nici măcar în fața judecătorului suprem. E treaba lui dacă s-ar îndoi de evidență. Însă, cu modul ateist de a trata lumea, deloc supărător, în-credințat că nu face nimănui rău dacă nu împarte cruci fiecărei turle bisericești – îi semăn oarecum -, a tratat cu mult mai multă evlavie – nepotrivit gradul de comparație, ori tot, ori nimic – trimișii lui Dumnezeu, fiecare rob al lui decât ei înșiși. O să aflați la ziua lui aniversară răsfoind….
Romanul. Promisul de la fiu către tată. Neîmplinitul.
La cumpăna dintre cele două maștere – căci n-o văd pe-a ăstui 2021 nou-născută în rolul zânei, după ce și-a luat în primire populația sechestrată, turbată pe străzi după plimbări mașinale și umpleri de traistă; și nici zâmbetul solar de 9:30 nu-i semn bun, asemenea astrului nuvelistic al Passionariei, sclipește rânjitor printre dinți – aspida conștiinței se vâră vertiginos în ițele căpățânii și-și împrăștie veninul nepăsătoare. Tata singur acolo, cu mormanul acela imens, apăsător de pământ peste…. Cu pielea în descompunere…. Cu degetele ce meșteriseră ultimul tăiș de cuțit, cuprinse de ataxii în ultima vreme…. Mă repet, dar astea-s ultimele imagini rămase înainte de a astupa frăția groparilor sicriul, obișnuitul atelaj pentru purtat oamenii dintr-o lume în alta, și-a-l pironi bine în neființă.
Am evadat în preistorie, nu fără să-i apostrofez pe Platon, Socrate… și alți ,,arhierei” ai egalității ființei supreme – omul de rând, iluzioniștii prestidigitației cu orice posibilitate. Mi-i văd pe neander…, necuvântători, marcând căderea, diferită, unui semen cu bătăi în piept, cu urlete, icnete, cu incipientele manifestări de jale sau satisfacție. Câteva ore de agitație pe lângă leș. Obiceiul îmbrâncirii. Nu mișcă. Nepăsare totală, dizgrație evidentă după numai o zi. ,,Stârvul” emană mirosuri greu suportabile chiar și pentru ei, necivilizații. Înapoi la ,,plăcerile” vieții, la câștigarea supremației. Nu-și asumau pierderea, nu-i dădeau nicio însemnătate. Nu ca noi, să ne asprim existența cu întrebări imposibile, cu regrete eterne – ale micii eternități de la cât ai, până la imprevizibilul final -, cu strângeri de cord și tumult sanguin. Când ar trebui să atești decesul, mental, și de a doua zi să treci mai departe. De-aia-s supărat pe ei….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share