Propoziții pretențioase – Ascele

Asceta viață din sine părea pe sfârșite.
Eforturi zero. Făceam abstracție de oricine din jur, indiferent dacă eram înconjurat de o sută de inși și-mi vedeam de singurătate în plin vacarm social.
Când ești pornit pe băutură, o ții tot așa. Nicio casă, direct la gară, sus în tren, glonț către cunoștința care n-ar fi refuzat o vizită pe nepusă masă. Colegul Rafael. Arămit pe de-a-ntregul de la soarele pironit în după-amiaza aceea exact pe chipul meu muncitoresc, supărător, închizător de pleoape, sufocant. Înăbușitor. Producător de transpirație. Până la Buzău extrăsese jumătate din alcoolul onomastic, după ce aromii ca de obicei pe navetă, până aproape de destinație – ferice de poduri că le mai calcă boghiurile, să trezească vrăjiții de glasul monoton de șine: tâdâtâdî, tâdâtâdî… (tâ optime, dâ (dî) pătrime, … pauză, măsură de trei pătrimi, note dispuse în triolete, tâ neaccentuată, ultima din triadă, dâ în forță sau, pe înțeles literar, dar și muzical, doi iambi uniți – spre a se ,,vedea” cum percepe un cântăreț promenadele cu trenul de plăcere sau de persoane) și mă trimisese pe terenul unei mahmureli care, se știe, usucă gura și mai cere. Vorbe de adus aminte, același subiect la capătul obișnuitelor întrebări despre foștii absolvenți din generația noastră: ce mai face…?
Rău aseacă gâtul coniacul băut pe glazvandul unei case la stradă la vreo sută de metri înspre Marghiloman de la Piața Gorbaciov. Gata să-i sară muștarul și să iasă afară. L-am oprit la timp. Nu și hotărârea de-a-i goli sticlei conținutul până la ușa blocului ei….
Se înserase. Un ochi trăgea către balconul etajului doi, unul încă mă ispitea să asanez recipientul până nu rămânea urmă de alcool. Destul de ușor. Apoi…. Unul înapoi către Unirii, altul spre tăiere. După un an de nici bună ziua sau ,,bună seara, iubito”, doar cei prinși cu fiola la un auto driving se mai pot înființa și pe seară, și la ușa ,,fostei” cu picioarele țepene. Așa, ,,arător” al fiecărui fir de praf la fiecare pas, mă puteam scuza că nu emoția mi le face de cârpă, ci băutura. Iar cine m-ar fi văzut în asietă, picioarele moi sunt asezonate cu înclinări longitudinale, n-ar fi gândit în veci că la ușă stă pironit un îndrăgostit și nu un îmbătat. Dar și iubirea e o beție….
Intenția este alta, fiindcă unele povești stau bine acolo, în ultimul sertărel. Să marchez nereușita mea de-a crea scenarii care nu se vor derula niciodată dincolo imaginație. De maniere destul de apropiate, dar ratate.
Am mai zăbovit în spatele blocului, lăsarea nopții mă făcea oarecum invizibil, în afara tricoului în dungi albe și albastre eram camuflat suficient cât să privesc nestingherit ca un huhurez fără să fiu privit, fața și mâinile asiate – aveam avizul locuitorilor Independenței diribaului meu ostășesc -, migrându-le culorile dinspre marele continent gălbejit spre cel african – găsise în câmpia dobrogeană tehnologia necesară preschimbării peste nopțile primăvăratice -, poziția gânditorului – îmi arăcii bărbia în podul palmei ca să-mi pot comanda mai ușor și nu brusc partea corporală cea mai năpăstuită: capul – și actorului înaintea probei pentru rolul…. Momentului. Iese ,,soacra”? Iese ,,cumnata”? Ce le spun? Ce vor riposta? Îmi deschide ea? Mă va apostrofa? Va privi pe vizor și nu va descuia ușa? Va rămâne-n prag cu mâinile în sân așteptând să mă fac de râs? Va zbiera și-mi va spune ,,Pleacă. Să nu mai întorci vreodată!” Ori ,,Ce vrei, cine ești?”

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share