Propoziții pretențioase – Arvune

Arseși, suflete, arseși!
Greu de crezut că arnica vindecă așa ceva. De fapt e imposibil. La ce boli se încadrează durerea de inimă, zău, poți încerca orice!
Zăduf! Trecusem de la metale grele la cele ușoare. Mare lucrare ce găsise nea Miron. În ,,munca” lui ascetă de birou – nea Avram era și mai și, bibilea o etalonare o mie de ani singur, în ,,chilia” lui și-l scotea din bârlog doar vreun matrapazlâc sau anunț că se merge în deplasare – nu se preocupa defel de propuneri decente lucrative. Ca-n BD-uri, primea mărunțișuri – o butelie furată, un cățel… -, exceptând macro operațiunea ,,Silozul”, am depănat motivele, fiind vizitat rar de inginer sau cine se ocupa de planul de producție să i se ofere câte ceva pentru turma lui de amploiați. În rest avea atât de puține să ne spună.
Rezervoare pentru combustibil din tablă galvanizată. Nu ușoare. Mai ales când ai o comandă de peste 200 de bucăți. Aceleași dimensiuni, aceleași modele ,,gravate”, aceleași încheieturi și lipituri. Bineînțeles cu supapă, orificiu de umplere, capac și robinet. 30 de litri la ,,purtător”. Și să nu curgă picătură. Șabloane, prototipuri, verificări de dimensiuni, două echipe la treabă. Doi oameni mari și unul mic. Nea Ionel Dinu, Comănici și Romică. Tata, Ion Țandrone și eu. Ceilalți doi, Dan Popescu și Dănuț Secu, în tocmiți ca arvuni lui Mateiaș, respectiv de împrumut la Auto, zona tinichigii.
Ce răspunzi la chestiunea ,,Ce-ai făcut aseară?” Mai nimic. Sau am dormit. În varianta cea mai rea: ,,Nu-mi aduc aminte.”
Cald. Iar când pui un strop de alcool peste ea, se năpustește văpaia până-n adâncul sufletului. Așa eram eu în luna aceea. Aproape s-o blestem că nu-i rezistam, că nu puteam rupe vraja ei. Făcea să ascuță fiecare simț, să mă-ntoarcă în același punct dureros și să mă sece de vlagă. Să mă întărâte cât să mă scoată din minți, să-mi reactiveze fondul componistic până la simfonii viscerale și cel lacrimal, până asecau notele și picurii de tristețe.
Rămăsesem cu regretul iremediabil că altcineva jucase arșice cu soarta mea și trăsese un număr câștigător. Ai mei, cât timp eram ținut cu lațul în haina militară. Mai ofensivi ca un ostaș. Mama. În primul rând. Asaltă reduta cu stiloul. ,,Dragă fetiță, să-mi lași băiatul în pace…” Nepotrivindu-se drăgăleala cu starea de spirit a mamei. O epistolă care-a tăiat brusc idila de 18-19 ani, suprimându-i suflul. Mai că-mi dă târcoale gândul cu cine m-aș putea asemui de-mi vărsai tot oful pe bicicleta maistrului. Cam bănuiesc. Și încăpățânat ca asânul, asanul. Sau asinul. Tot una-i.
Ziua și urările. Pe undeva cam să fi fost 29-30 mai. ,,Să-ți trăiască fata! Să crească mare, Mateiaș! S-o vedem măritată!” Uiuiu și vinuri. Ia uite, mă, abia ce dădu să se nască și ăstora le ardea de nuntă. Poate să facă și ea copii. De bine, de-alde-ale noastre, românești. Uiuiu și scânteieri. Fața arămie a soarelui a trimis prima săgeată. Plec la Buzău. Nu mai stau o clipă. ,,Nea Avrame, pot să…? Am o treabă.”
Nici nu știți cât de importantă putea să fie o jumătate de oră înainte de ora patru a amiezii.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share