Propoziții pretențioase – Arilul

Ciocane și corzi, pile și clape, inhalări de fum de sudură și cântări cu vocea. O… utopie.
O blasfemie. Așa a catalogat-o Sticlă. Muzicianul nu putea ridica greutăți, nu se putea expune niciunui efort în afara celui de-a potrivi degetele exact pe instrument, avea nevoie de mâini curate, fără bătături, arsuri, tăieturi. Nu ca ale mele ce înțepeneau după opt ore de muncă, străpunse de brocuri de sudură, de șpan de la găuriri, lovite din prea multe greșeli de începător. Ce dacă învățasem să ,,lipesc” cu electrodul două metale? Folosirea pilei, mișcările du-te-vino cu bomfaierul angrenau alte zone musculare decât lopata, hârlețul și târnăcopul. Te lua cu leșin, gâfâiai și nu-ți mai simțeai brațele. Niciun leac, nicio cremă de arnică nu te dădea a doua zi, măcar, apt pentru reluarea operațiunilor la capacitate maximă.
Nici masa de la cantină, o bunătate, nu alta, nu te putea revigora atât de repede, nici ardeii nu te trezeau precum mârțoagele mitice după o gură de jăratec, înviorate și întinerite sau, ca să nu alerg după potcoave de cai morți prin basme, aidoma lui Gică Carcabot, care după ce servea cinci-șase, se ruga de ceilalți să primească ,,cioatele” neterminate. La cum ardeie nen-tu ciorbele, zău, te lua salvarea la urgență. Otravă curată! Unora le cerea cu împrumut: ,,Dă-mi-l și mie, să-l pup oleacă!” De nerefuzat. Să nu vă gândiți la vreo huidumă. Nu. Nea Gică era o arătare de om, un metru șaizeci, slab și pământiu. Îndrăgostit în egală măsură de tăria coniacului și iuțeala ardeilor. Plecat într-o concentrare cu o valiză rasă de ,,fructele” cu arsură în cavitatea bucală.
Apăi tot cu mintea la armată. După atâta vreme…. Și cum era să fi uitat atât de repede? Nici nu se uscase cerneala de pe livretul militar când fusesem convocat la unitatea de peste gardul Intercoop-ului alături de leaturile mele și cele dinainte. Pentru cazul recazarmării. Obicei socialist îndelungat ce răpea încă o dată sinelui omul din fiecare bărbat sau de mult mai multe ori într-o viață de rezervist: trei luni. Preambulul la care am fost invitat era numai o ,,izmenire” a sistemului, una la propriu, pentru remăsurări și reprobări ale kakiilor ,,armuri”, și una la figurat. N-am priceput niciodată ce căutam eu acolo și pentru ce. Nu aveam nicio simțire patriotică exacerbată până la descărcarea pistolului mitralieră și împlântarea baionetei într-altul. Și nici azi nu debordez de tricolor în sânge și dragoste de țară până la lacrimi și ură împotriva semenilor de pe alt tărâm.
Poate…, însă le-or veni de hac alții. Vreodată. Reînțolirea trecuse, cu teama că reînregimentarea bate la ușă atât de repede, fluxul de producție și cântatul le-am reluat, acasă toate ca înainte. Până într-o zi când am fost încolonați și ni s-a trasat ordin să mergem la poligonul de tragere de la Topliceni. Ni se arondă un ,,arnăut”, un pas minim de marș, o armă, câteva cartușe și un target. O țintă. ,,Grupă, la locul tragerii. Grupă, culcat. Grupă, armați.” Trageți. Să mă fi văzut armând. Stângaci. De când nu mai pusesem mâna….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share