Propoziții pretențioase – Arilii

Când te trec uitările….
,,Prahova”, tărâm fără sfârșit. Pentru beții fără sfârșit până la finele programului de lucru. Unde cânta nea Titi Trandafir câte o arietă din operete celebre însoțit de femeia care aduce ploaia vara pe terasă și stropi de spumoase înăuntru, ca-n filmul omonim, cu sexul în schimbare, din neam de ,,armeni” sau ruși, după cum se lăuda colegul Mască când se lăuda cu obârșia ,,ariană”. O anume mândrie externalizată pentru prea puținul intrinsec. Doar atât era.
Așa se face, să revin în locurile unde nu te duce gândul că vei mai ajunge vreodată. Doamna cu tobele m-a transpus înapoi în timp, nu în al ei, de glorie, ci al meu. Pe când Emil cocea copii cu Stela, Bebi revenise în țară și Tamba dădea în darabane mai ceva ca…. Și știubeienii dansau ,,Fată verde” sincron.
Celelalte vizite le rememorasem într-o ordine dispusă pe șoseaua principală. La dreapta pe lângă casa cu etaj, la stânga și fără dubii din nou la dreapta. O dărăpănătură de nu-ți credeai ochilor că după intervenții furtunoase și răpăieli de bătăi cu ciocanele de lemn va mai rămâne… întreagă. O alta, înapoi, cu o curte mult prea goală. Și în capătul satului, de fapt la intrarea oficială, dinspre Râmnicelu – fiindcă pe-atunci, la prima descindere, nu tu urmă de asfalt pe ulița principală, nici vorbă de podeț practicabil dinspre șoseaua Puieștilor, lângă vechea punte cuprinsă de buruieni vizibilă de pe valea Colibașilor -, la prima casă, gard verde de șipcă metalică, cu umbrar din via cea mai struguroasă, antamați să cântăm bătăturii ginerichii de Costel, fie-i țărâna ușoară, fratele unuia dintre foștii primari ai râmnicelenilor.
De cum ne-am strecurat pe uliță am încercat sentimentul deja-văzutului, similitudinea cu școala de la Plevna – pe colț, roz toată – și undeva la finalul drumului sătesc pe care intrasem o casă tot pe-un capăt, pe mâna stângă. Parcă da, parcă nu. Nu argile – dar nici octombrie după torente de ape -, nu spațiu generos între casă și gard. Nu pustiul tomnatic și friguros. De se aricea geaca pe cântăreți.
Nu stolnicese argate cu invitații la mese-ncropite în grabă, nu consolă mai sus, aproape de cucurigu…. Îndoieli lăsate jos, la prima treaptă a scării. Ziua primă și secundă. Terța a debutat cu Bună ziua, cu o întrebare, răspuns dintre cele negative, dar direcționat către persoana potrivită și cu o chestionare ce mă viza, lămuritoare.
Să zici că întrebările pot obține dumeriri pentru cel ce o adresează, nu invers. Din momentul acela a fost clar: da, acela era imobilul. ,,20 de ani zici că au trecut? Mai ții…”
Treburi muzicănțești. Să se ,,armeze” ,,puștile”, să se monteze bateria. Restul operațiunilor rămâneau pentru mine, ,,arimam” boxele pe ,,prispă” cât de vânt și prea mare of popular dat să nu se clatine și s-o ia din loc, întindeam cabluri, puneam ,,orga” pe stativ, cuplam mixerul, stativele de microfon și ,,Cântă, nene!”

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share