Propoziții pretențioase – Arăcim

N-am încercat remușcările. Războiul și crima mea, o poveste cu rădăcini într-o realitate finită, se petrecuseră. Atât.
M-am arătat, în sine, mulțumit. ,,I-am dat arvuna și i-am plătit-o cu vârf (și ce fel, rar mai ascute alt ucenic electrodul așa de bine) și îndesat (până în prăsele). Camere se găseau mai greu, iar căsăpirea ce-o primiseră ambele pentru orice vulcanizator însemna moarte din cauze neelucidate. Singura ipoteză viabilă rămânea ,,coacerea” lor de bătrânețe. Ca proprietarul. Răsuflau pe toate părțile. Nea Gheorghiță i-o fi zis: ,,Mai stai, bre, c-ai cocoșat-o și-ai intrat în toate cioburile și cuiele!”
Minune! Liniște trei zile. Atât cât țin cele românești. Reapariția m-a șocat. Nea Miron se căpătase cu o ,,neagră” din genul sexului slab, altfel n-ar fi încălecat niciodată o bicicletă și, de data asta, ca-n Dostoievski în fața lui Petrovici, gândind că a identificat cauza și bănuiește făptașul. Eu, însă, pe urmele lui Roskolnikov, la exterior. Abținându-mă de la datul ,,arămii” pe față. Dar nici el n-a deschis discuția, luase ca atare situația. Nici nu-și dăduse imediat seama. Se-mbarcase după loviturile cauzatoare de moarte și pedala în ritmul aksak obișnuit, fără să observe o schimbare, vehiculul decrepit nu dădea semne de moarte, ,,sângele” încă nu izbucnise în afară, doar șiroia cu țârâita în funcție de obstacolele șoșelelor de atunci, epuizat la jumătatea urcușului podului de la CAM. Dumnezei și cristoși la gura lui.
Anticipați primul meu gând. Așa sunt ,,criminalii”, o dată să facă felul cuiva, a doua oară…. Pusesem deja mâna pe electrod, arătai cu capul direcția, cum fac prin filme actorii principali în debutul isprăvilor memorabilă, scurt, așteptând să se depărteze chiriașul ,,damei”, fără să-mi ascult rațiunea, cu sprânceana dreaptă încrezătoare, pipăind vârful ,,șișului”, gata pentru a asedia obiectul umblător. Cât să-i mai suport ,,escapadele” din întreprindere și grimasele îmbibate de filosofia vârstei și științei în…? Meserie sigur nu, poate politică.
O ură a tinereții, oprită la timp de colegi, dispăruți o perioadă, reveniți pentru ceea ce ne adusese în detașare: matahalele de uși. Corniere de șapte centimetri, groase în carne de cinci milimetri, tablă de doi, teuri, platbande. Electrozi și muncă. Pentru a aservi o mână de carne proaspătă și două tinere. Dacă aveau nea Ionel Dinu și Comănici 35. Împlinise tata 37, iar eu nu făcusem 20. Cruzi toți.
Trecură toate. Juvenilele arșițe, montajul grătarelor și ușilor. Ei trecuseră la ale lor, mie îmi revenise sarcina îmbobocirii clădirii cu blazon cabalin și transformarea ei în atelier multifuncțional. Ceea ce n-a durat o veșnicie. Zilele călduroase ale lui Mai, în ’89 au fost destule grade cât să devanseze sosirii verii, m-au înfierbântat de-a binelea. Aproape de final, iremediabil.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share