Propoziții pretențioase – Apical


Se strecurase pe șira spinării un șarpe, rece, în inimă stătea înfiptă o săgeată, în minte se derula sicriul lui Aldo Moro. Crucea exasperant întipărită în cursul școlar primar. Și muzica….
Aprozi: căpitanul, apărut parcă de nicăieri și maistrul. O mină închisă, îngrijorată, un glas contrar, dur ca piatra de pe Caraiman. Judecător: colonelul. Public: noi toți. Împricinații în rumoare, repetând textul din cantină. Proliferând amenințări pe linie familială.
Nu-mi dau seama ce obiect a devenit posibila noastră condamnare, am remarcat numai efectul aruncării lui: spargerea tabloului conducătorului preaslăvit Ceaușescu. Fără a fi un gest revoluționar, o vendetă pentru nemulțumiri similare celor burgheze de la începuturile comunismului. Deloc. Doar o nefericită întâmplare de a se fi găsit pe direcția capului incriminatorului, colonelul. Tirada lui se finalizase brusc, apriga luare de cuvânt, acuzatoare – i-am citit pe chip spaima din secunda următoare – se curmase, la fel ieșind din Club, sub artileria de lucruri personale ale grupării Tulcea.
Mă credeți, nu mă credeți, aceea a fost o adevărată revoltă. A durat exact o oră, timp în care se instaurase noul ,,guvern”, cel vechi baricadându-se în odăile sale.
Maistrul, ultimul retras, crezuse că o ultimă propoziție poate liniști spiritele: ,,Mă, copii, nu e bine ce faceți…” Uitase parcă de tonul autoritar și devenise om. Prea târziu….
Sirene, mașini de armată, fețe noi, arme…. Moldo-crația s-a sfârșit. Ședință fulger, încadrarea infractorilor cu bagajele în mâini, Aro în față, camion în spate, pas alergător….
La seul depus pe trupul lui Moldoveanu, cursa cu valiza de la un capăt la celălalt al Independenței însemna moarte curată. Căreia, uimitor, i-a supraviețuit, beat fiind.
Nimeni n-a mai auzit de cei doi. Circula zvonul cum că au stat în arestul garnizoanei Constanța până la liberare. Sigur s-a mușamalizat răzmerița, nouă ni s-a cerut tăcere, ștergerea acelei ore în afara legii din memorie. Altfel… ni se putea aranja un alt angajament, departe, ani buni, de civilie.
Apneei i-a urmat amețeala, muțenia…. Sfârșeala. Vedeam zeghe, bălți ale Brăilei…. Aprobi cu ochii închiși că s-a terminat….
După apocaliptica noapte renașterea. Vizite la vecinii tulceni. Toate cele. Grupa arbora steagul de pace, armistițiul și buna înțelegere pentru cât mai rămăsese din stagiul militar. Vizitele mele, ceilalți colegi prea puțin toceau pragul dormitorului lor. La tecucean. Cel mai dezghețat personaj dintre ei. Un soi de Rusu. Cu științele, de alte resorturi, la zi. Cu știrile occidentale la moment.
Concediile lor se epuizaseră. Al nostru urma să se deruleze. Nu mai aveam de apărat hotare, nici de ridicat zidiri demne de mândrii puse la comun, arcade soarelui răsare în civilizația socialistă. Nimic. Plecam, în sfârșit, acasă.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share