Propoziții pretențioase – Anteră


A te anosti-i precum te-ai plictisi.
Doar că-n armată-i prea puțin posibil. În stagiul militar cu plată. Cărăușia noastră de linoleum a durat o zi. Greu, afurisit, împotmolit în rapidele expecto-inspirații la fiecare diferență de nivel. Cinci la număr (uitând oricine că până și parterul este etaj). Oful final neterminându-se deodată cu ultima treaptă călcată. Aolică, mamă! Să te strecori în apartament îți storcea ultima vlagă. Hol îngust, mai scurt decât apucăturile noastre de țeavă, camere dispuse într-o decomandare fistichie, cu ușile încrustate în zid fără nicio simetrie, cu dimensiuni proporționate irațional. Sufrageria la capăt lipită de dormitor, deschidere lângă deschidere, acaparând toată lățimea holului. Dormitorul doi lângă bucătărie, furându-i acesteia un lat de ușă. Primul pe hol cu intrarea dispusă la diferență de încă o ușă de a bucătăriei. Lângă el wc-ul. Pătrunde așadar cu sulul de 150 de kilograme în vreo cameră. Și-n fiecare aține-te! Câte-o hurdubaie de sobă aproape de geam sau în colțul opus. Poziționări care anulau definitiv logica. Unde mai pui patul, unde o noptieră, un scaun și un dulap pentru haine? Masă sau birou de lucru pentru cel puțin un membru al familiei?
Bă, uitucule, degeaba a căpătat statut de oraș, e tot ca la țară! Apartamente cu numele și cu forma, nicidecum concepute pentru adevăratul confort urban. Ce e ăla birou, ce să fie acela șifonier? Vii, mănânci o mămăligă cu lapte seara, aprinzi focul cu două surcele depozitate sub pat, te bagi în plapumă, dormi, te trezești cu noaptea-n cap, înfuleci o țuică, pleci la CAP și te-ntorci diseară. Altceva?
Suluri…. Pentru cinci echipe de câte doi a fost o bagatelă. Am dotat etajele superioare în câteva ore. Cornel, nervos din fire, mai că picase-n apatia tuturor. Terminasem mai devreme cu două ore. ,,Bre, se repede la șeful se șantier, da’ noi am venit să stăm?” ,,Cărați moloz. Curățați pe casa scării și jos pe lângă schele.” Care sus, care…. Eu jos. Colegi zeloși. Cu lopeți cu mături, cu găleți, stârniseră un praf de nu se mai vedea om cu…. Rămăseserăm noi și încă vreo câțiva. Nu le mai știu zicerea. Lipoveni, machedoneni, ceva pe-acolo. Că întrebasem dintre muncitori. De ce stau după program. Fără să înțeleg cum existau pe vremurile acelea unii cărora li se permitea să lucreze în plus, să fie plătiți și să aibă statut de particulari.
Eu și Adrian jos, ei sus. Departe de schele. Cam doi metri. Nici cade, nici ferește. Ci nimerește. Care-o fi fost. Cornel, D’artagnian, am presupus. O lopată de moloz deversată de la etajul patru. Direct în spinarea mea. Impact instantaneu cu solul. Parcă mă atinsese bomba nucleară. Sau maistrul militar beteag cu mâna-i ,,ușoară”. Am zăcut câteva secunde acolo, mai apoi urlând: ,,Bă, care ești, nu te uiți pe unde arunci? Nu anunți?” Durere-n bască. Niciun ecou.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share