Propoziții pretențioase – Anoxii


Pe Vovică îl uitasem.
Putea să se dezlănțuie potopul după plecarea mea de la Florești. Fiecare pe cât sfințește, tot pe atât îl schimbă.
Părerile de rău pieriseră. Oricum, deveniseră anoști, cadre militare, soldățime. Plecarea peste noapte a generalului luase cu sine o serie întreagă de obiceiuri. Noul locțiitor, galeșul Galeș, avea de gând să radă din temelii reglementul vechi și să pregătească o garnitură sănătoasă, aptă să se bage-n foc – și la mai puțin de un an de la liberarea noastră s-a împlinit, sper să-i fi și reușit persuasiunea -, mai puțin bătrână, mai puțin comunistă, chiar dacă instruirea la care participase și-l săltase la gradul următor colonelului avea amprente doctrinare politice, mai puțin rămasă la finele războiului, antică. Și l-am revăzut în urbea noastră, în curtea Casei Armatei, după revoluție, până să se aleagă praful de ambele garnizoane militare. Era-nstelat, înfiretat și cu ,,insignele” aferente la piept. Înalt. Solid. Cu o figură dintre cele pe care mușchii primesc ordine ca să se miște. La întâlnirile anuale între cele două profiluri de armă identice: antiaeriană.
Și-un pic de munculiță fizică prindea bine pentru ce avea să urmeze. Se instalase ușurel și iarna. Prin ce ,,inginerie” ni se făcuse vânt de la IAS n-am aflat. La paritate concurau maistrul-contabil-pușcăriaș-șef de echipă și soțul Verginichii. Altcineva nu putea zădărnici prezența grupei mele acolo.
Din momentul acela, la două săptămâni după ciudata mea epopee către și dinspre casă, am fost ca pribegii, de colo-colo. Ne găsiseră pe noi destoinici, de parcă nu contribuisem cu nimic patru luni și jumătate printre vaci și boi, moloz și cărămizi, țevi și suduri. Fără să ne anunțe nimeni în prealabil, într-o dimineață mai călduță. ,,Vă suiți în autobuz cu muncitorii și vă duceți la Negru-Vodă. Acolo luați legătura cu cei de la șantier, unde se ridică blocurile. Să vă dea ceva de făcut. Otto, să nu uiți să vizezi foile de pontaj.” Trăiți-ul a țâșnit instantaneu din neamț.
Autobuz cu uzi automate, fâsuri și troncuri la deschidere, apanaj indispensabil. Am coborât cu o apatie neobișnuită. Cu mâinile în buzunare încolonați fără să ni se dea comanda specifică. Cine-ar fi fost acela? Otto? Niciodată. Așadar, ne-au debarcat pe drumul principal, până să se bifurce nedumerit, dacă să o ia spre școală sau spre cârciumă. A îndreptat șoferul o mână spre dreapta, spre blocurile în construcție, a bătut cadranul ceasului cu degetul arătător, a pronunțat cinci, a fâsâit a închidere de ușă glisantă și a plecat. După blocuri, printre blocuri, înșirați ca apașii în căutarea unui șef în stare să ne dea câte ceva. După o oră de învârtit în cerc, dintr-un imobil dezafectat iese un nene nedumerit să vadă 11 ținute ostășești. ,,Ne-a trimis…”-urile lui Otto îl scărpină sub caschetă pe șantierist. Și când a început Cornel să toarne încordat și enervat ,,Facem orice!”, a conchis omul că cea mai interesantă treabă este transportul la etajul patru a unor suluri de linoleum. Peste suta de kile bucata. Dar pe din două, câte unul la fiecare capăt, apucând de o țeavă introdusă în mijlocul gol.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share