Propoziții pretențioase – Andivă


Parcă fusesem la Revelion. Așa păruse atmosfera. Chiar dacă unele mirosuri….
Nu se deterioraseră cât să nu mai deosebească urbanul de rural, domnia de viața plebeului. Pielea de oaie de pătura de magazin și liniștea de necaz. În zadarnicul meu demers ,,apicol”, mi-am dat seama că unele lucruri nu se fac. Fiind de fiecare dată împins de soartă doar în direcția potrivită. Ce nu va să se-ntâmple, nu se produce. În dimineața aceea rece, de-i înghețase coada la anofel și peste hainele noastre n-ar fi stat rău una dintre lânile Verginichii, am zis ,,Uf! Bine că n-a vrut.” Și ce? Abia de știa să-și lipească buzele de ale unui băiat.
Prostioare adolescentine. Printre ele și cățărarea pe antena din curtea trustului de construcții. Eu și Rusu. Îmboldiți de nenumăratele ,,întâlniri”. Pe partea opusă cazărmii, peste șosea, era bara noastră de exerciții gimnastice. De acolo i-am trimis mesaje de găzduire cu gândul. Până-ntr-o zi când m-am lăsat dibuit. Rămăsesem suspendat cu dosul pe bara transversală și scrutam până în vârful ei. ,,Cam cât crezi că are?” Nu-i puteam oferi o cotă probabilă, pe atunci nu măsuram bine cu ochiul mai mult de viteza necesară trecerii străzii în zona industrială buzoiană cât să nu rămână oscioarele înfipte-n asfalt. Dar… avea. Cam ca toate micile relee de comunicare radio așezate în locurile potrivite. Câteva etaje.
Pe finalul verii l-am escaladat. Într-o noapte cu cadrele plecare acasă, după apelul de seară. Adia un pui de vânticel cald. Urcuș cu anusul strâns, ca să nu torn vocabular popular, crispat, atent, încet, cu pauze la patru metri. Ultima senzație asemănătoare încercată se consumase la cățărarea pe scara de incendiu. La prima. Înainte cu o zi ca fratele unu după mine să o încerce și să eșueze. Copil de șase ani îndemnat de voința-i că două etaje plus parterul nu-s cât Everestul pentru cel mai temerar ins matur. Iei o mână, uiți cu care vrei să-ți scarpini nasul (aprob toate teoriile ce susțin că nu-i om să nu practice gestul cel puțin o dată pe oră, în cazurile cele mai fericite), încerci să te apleci fiindcă ai impresia că îți stă șoseta căzută de pe gambă și…. Pici și tot pici. Și-apoi adună salvare pici de pe asfalt.
De aceea am ajuns atât de greu pe platforma cât o nacelă de mașină de intervenție a celor de la electrica. Încercasem până la final fiecare treaptă cu înfrigurare, cu viermișori prin musculatura picioarelor, cu slăbiciune în brațe, de parcă redevenisem puști. Cu gândul să anulez la fiecare pas. Sus…. Ceva ce nu poți încerca nici de pe un acoperiș, nici de pe un munte, poate stând fix în topul unor antele fără să te miști. Sub tine parcă nu este nimic, josul punctiform determină raționamente bizare. Să mai bată și nițel vântul, să zbârnâie tabla specială pentru astfel de pardoseli, să se mai miște și turnul. Noapte noapte…. Parcă eram pe altă planetă și priveam pământul cu nesaț.
La fel m-am simțit peste ani în avion. Întorcându-mă de la Bruxelles. Cu anoxia la nivel alarmant, gata să se declanșeze anuria după ce consumasem toată transpirația. Însă despre panoramă încercam să vă dumiresc. Luminițe peste o pătură neagră de întuneric.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share