Propoziții pretențioase – Alcazi


Tabarcea. A fiert vreo două….
Dispăruse. Trimisese comandantul, ofițerul de serviciu după el. L-au ascuns din vorbe cam două ore. Totuși, unde…. N-avea cum să aleagă un alt punct de frontieră, acela era singurul asigurat și cel mai apropiat de sursa de apă de foc, din Floreștiul de început, peste drum de garnizoană. Băteai pe seară la poartă, ieșea tanti Ildiko deja pregătită cu butelca de-un litru, apoi îți direcționai pașii îndărăt, dar nu mai departe de doi metri. Adică în șanț. Cu fereală când își mai sticlea vreun otomobil farurile chioare indecent. Capul jos câteva secunde, după, oșteni, continuați! Sigur, nu plecai doar în nume propriu, se-ntâmpla foarte rar o astfel de escapadă, dacă își permitea unul per unitate această aroganță. Maxim doi. Poate și șoferul comandantului, dar metodele lui erau rafinate, nu s-ar fi înjosit niciodată precum noi, să rupă șipca porții de disperare. Găbiță și eu. Cu măsuri diferite. În ziua respectivă, cea a negăsirii lui, fusesem după obișnuitele scrisori și pachete la Poștă. Domnișoara de la ghișeu, aceeași (la 28 de ani nimeni nu-i mai dădea vreo șansă de măritiș), scotea teancul de depeșe, una sau două cutii împăturite și-mi vedeam de drum. Bună ziua ei, să trăiți-ul lunganului uscățiv diriginte. Direct, apoi, la cârciuma de dincolo de șosea. Băusem în ritm alegru o halbă cu bere înainte, crezând că-mi fusese suficient, știrile însă, mă aprinseseră, eram, după o bună perioadă, beneficiarul unei scrisori. Din acelea galbene, parfumate. Alungite. Specialități de dragoste. Halba doi devenea, așadar, prioritară, rolul terapeutic necesar se impunea, pulsațiile necontrolate și sprințare ale inimii nu-și puteau găsi leac altfel. După….
Ajunsesem în punctul de fierbere. Nu doar eu. Întregul regiment își căuta disperat soldatul. Fiecare cu pricinile lui. Aleile ce-nconjurau clădirea, cele zgurate și pietruite ce duceau către remize și punctele de comandă, GAZ-ul, poligonul de instrucție, cel de tragere, cotloanele toate fuseră răscolite de zece ori. Nimic. Alertă maximă. Chemare de colonel de-acasă. Transpirații, reîncercări de localizare. Consens. Dimineață-l dăm dezertor. ,,Alelei! Mama lui (soră-sa) de pușlama. M-a nenorocit!” S-a prăvălit pe scaun, și-a descheiat vestonul, casca a potrivit-o deznădăjduit spre ceafă și-a-nceput să ofteze.
Fiecare în colțul său. ,,Fă-mi o cafea.” Învățasem. Ibricul, apă două căni, patru lingurițe de cafea și doar două de zahăr. ,,Și fă-mi patul.” Cele două birouri aduse la 30 de centimetri unul de altul, placa de pal de pe hol, o saltea de la Bateria 4, cu un etaj mai jos, cearceaf, pătură și pernă. Știam ce înseamnă. Mă mai ținea încă o oră să mai scriu câte ceva și abia la final mă ,,elibera” de obligațiuni. Nu înainte de a da o fugă la blocul alimentar după ceva de-ale gurii. Pentru dânsul.
Amândurora ne muriseră oștile. Amândoi așteptam rechizitoriul și inchiziția, el pentru nepot, eu pentru fapta mamei.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share