Propoziții pretențioase – Ajurăm


De parcă fusei prorocul….
Și nu sunt. Nici nepăsător sau arogant. Pot merge până-n pânzele albiii să vă contrazic. Nu așa am încercat în ceasul din urmă al mazilirii mele, să dovedesc lipsa oricărei malițiozități și-atunci, și-n veacul de opt luni ce trecuse de la încorporare? Sorți de izbândă? Zero. Adică un soldat…. Un om, dezbrăcat de propriu-i caracter la intrarea pe poarta unității, de propriile ținute intime, de considerentele toate. O persoană, oricât de insignifiantă. Adică particula militară are voință proprie? Are o explicație civilă la probleme ostășești?
Le luasem în serios. Toate câte se înșiraseră în ordinea firească a nevoilor cazone. Cânți? Scrii. Cânți? Preiei stația. Ai preluat stația? Ești curierul unității. Ai în fișă trecerea pe la poștă? Aduci ziarele…. Până vineri le împarți în baterii, la birouri. Curățenie în Club, în sala de festivități, în cea de ședințe. Scrii? Caiete. Foi A4, planșe A1, panouri de tablă – cu-ndemnuri! -, tabele pline de FB-uri, format 2/1m. Și dosare? ,,Căline! Până mâine…” Povestită.
Sincer. Am respectat un ordin, chiar dacă în noaptea aceea, după toate câte se adunaseră, nu mai rămăsese timp alocabil celor 12 dosare speciale cerute de șeful de stat major. Toți trăgeau la aghioase de pe la 10, numai eu, ca să-mi citez ,,Baba”, olteanul târgjian din subordine, mă pusei și ajunai ore bune ca să nu m-apuce dimineața. Voia încondeierea mea pe fața peticelor de hârtie cerată, altă slovă nu-ncăpea. Io-l ajutai și el ce făcu? Mă dete pe mâna imposibilului. Drege busuiocul dacă mai poți. ,,Te mâncă în fund. Te-ai pus cu Cobra?” Ce era să-i răspund Babii? Că senzația chiar era reală, că-n negura lui 23 trecute, de foame, dădusem fuguța la bucătărie și-nghițisem câțiva țâri arși asezonați cu niscai aișori? Că rămăsesem uimit de cum poate cineva arunca lama cuțitului cât colo ca să repete gestic pe cel pus șef peste tigăi, cratițe și grămada de cartofi răsturnată în mijlocul… magopeției – ardelenii-s mai brezi, au dus cuhnia la coină, citiți în dex, că nu vă mint -, peste ajutaj la aragaz? Că albeam nopțile și așternuturile cazone nu apucau să mă simtă zile la rând? Că obosisem să fiu…. Nimeni. Altora le păream….
Chiar mie. Puteam uneori savura momentele de liniște. Încuiam grilajul pe dinăuntru, îmi descătușam tarsienele încarcerate peste 16 ore în bocanci și visam cu ochii în plafon culcat pe mantaua așternută pe parchet. Îmi păream important, mai ales după ce colonelul, în ziua jurământului, mă prinse după umeri și-i spuse mamei, cu o disimulată înconjurare părintească: ,,Avem noi grijă de el.” Nu știu dacă ei i-au dat lacrimile, știu sigur că eu adunasem în grăunte-n colțul ochilor.
O înșelătorie. Deseori, Ursulescu, aduna în jurul buzelor albeli de spumă, albiri și roșeli de obraz și revărsa asupra-mi toată furia pentru destule nimicuri. Credința că îi eram de folos se spulbera, că am un protector acolo, în necunoscut, că…. Și așa a fost până în ultima clipă de habitare clujeană. Nici măcar n-am apucat să ne salutăm regulamentar de bun rămas. El în concediu, eu pe….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share