Paràlele – Treișpe parale

Privind spre Roma, mai că-ți vine a inversa teoriile și să plasezi statul înaintea economiei.
Exemplul bunei organizări latine nu este singular în istorie, au mai făcut-o și alții pentru o scurtă perioadă de timp, europeni, asiatici, americani, dar determinările forțate în ambele sensuri nu duc la nimic bun într-un final, ambele au aceeași hibă: pun persoane mai presus de altele. În sensul stat-economie, un grup hotărăște direcțiile în care se îndreaptă evenimentele cu caracter lucrativ, pun pe hârtie planurile macro și micro și ghidează întreg procesul către un țel, propășirea colectivă până la ultimul individ. Este descrierea cea mai simplă a ideologiei socialiste, o repoziționare, reformulare a tuturor îndeletnicirilor existente până la acel moment cu posibile extensii creative și soluționări noi la probleme economice vechi. S-a pornit de la zero-ul furnizat de război, s-a luat un ins aproape pur, în sensul că nu avea mai mult de câteva zdrențe pe el și aproape nimic în cap, i s-a dat un plan pentru viitor și i s-a propus să prospere. Tocmai aici socialismul a greșit, un om bogat nu este echivalentul unui om drept, altruist, comunist, nu mai gândește mai departe de propria strânsură și…. Acesta este actul de naștere al capitalismului și asta au omis să spună alde Lenin, Marx, Engels că pactul inițial cu conformismul și regulamentele impune o relaxare. Nu poți trage ca boul la jug mai mult de o generație, două, decât dacă vrei să te mulțumești cu un trai minim și nu-ți propui în plan personal nimic, dar asta te face ori bolnav psihic, ori idiot cu bună știință. Unei sărăcii de țări îi trebuiesc uzine și fabrici, CAP-uri și ferme zootehnice, comerț cu ridicata și turism, transporturi în comun și individuale, pe uscat, apă și în aer, electricitate…. Până le pui pe roate trec anii și te trezești dintr-o dată aranjat. Cine a mai auzit de țară bogată cu oameni săraci? Așa ceva nu există sau n-ar trebui. Iau românii mei. Îi știu din vremurile acelea semi-sărace, cu peticul în fund, cu pretenții ulterior împlinite de orășeni, de șoferi de Dacie, de… cam atât. Nu visa unul să răzbească, nici măcar închipuirile din urmă ale scriitorilor noștri clasici nu vedeau în pătura ,,subțire” țărănească o transformare atât de radicală de trai și în masă. De obicei ,,plesnea” la mal ca țiganul de atâta zbatere și-și relua locul în sânul marii familii rurale cu același petic în dos. Nimeni n-a fost capabil să anticipeze acest exod dinspre ,,lipit pământului” către ,,putred de bogat” și nu la acest nivel.
Până să încerc o incursiune inversă, economie-stat, fac un mic popas în același loc, finalul războiului. Să presupunem că măria sa regele ar fi rămas de strajă tronului românesc. Ce avea la îndemână? O industrie metalurgică dezvoltată doar pentru necesitățile războiului, una textilă tot pentru așa ceva, una petrolieră secătuită de nemți, datorii, leu devalizat, clădiri prăbușite, comerț evreiesc lipsă, țărani lipiți pământului, sărăcie lucie. De ce să n-o spunem, relația cu Germania, chiar dacă destul de dezavantajoasă și neserioasă, punea capăt unei degringolade monetare și de reviriment economic nereușit încă de la finele anului 1920 când ,,Leul lui Carol”, inițial o mâță pitită în dosul caftanelor turcești, își micșora statura de peste 20 de ori ajungând în anii 1940-1943 un biet șoricel de paritate 1 la 50 cu marca nemțească. Încercările liberale de trezire la occidentalism sacrifica în anii interbelici România pe altarele împrumuturilor franceze, dar cu un prealabil accept al Statelor Unite și condiționări. Planul lor era unul monetar financiar, asezonat cu legi care aveau să controleze capitalul străin în țară, dar mai întâi se consolidau resursele financiare statale, apoi acestea treceau către industriașii români, vezi Malaxa, peste toate, inițiativa se numea ,,Prin noi înșine”, aveam de a face cu o delegație care să facă o evaluare a celei mai mari companii regale, căile ferate, banii străini mergeau în primul rând către companiile care exploatau resursele solului și subsolului patriei, cu obligativitatea de a se pune în fruntea lor manageri români…. Să fie el afurisit de deja-vu? Ieri parc-ar fi azi! Sunt mult mai multe în fostele planuri ale străbunicilor, leite cu ale nepoților și strănepoților, întărirea leului înaintea creditării…. Degeaba, țara ,,sfântului Nicolae” intra în colaps, în Marea Depresiune, fără să fi urcat măcar o treaptă de redresare.
Dacă zilele noastre sunt leite celor de ieri, dar nu ne prăbușim ca atunci, nu se datorează norocului și hazardului economic în care plutim, în care statul nu știe a rezolva dilema direcției de dezvoltare, dar nici nu mai poate, are situația de față un istoric, un ascendent în perioada 1947-1989.
,,Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.” – Eminescu, 23 decembrie 1877.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share