Paràlele – Șaișpce parale

Nu neg bunăstarea unei nații, condiție de necombătut în dezvoltarea unui stat, dar n-o să pun dacă și numai dacă între ele.
Am văzut oameni săraci și stat bogat oricare i-ar fi fost forma de organizare, oricât de înfloritoare economie ar fi avut și am exemple din istoria românilor în care erau unii care huzureau și statul era doar o formă de întreținere pentru câteva guri în plus, el confundându-se cu clasa dominatoare. Dacă unora, uneori suficienți cât să determine o orânduire statală, le merge bine, înseamnă că economicește există o creștere raportată la muncă și beneficiu, înseamnă un câștig și economia mare, ori mică, asta urmărește, veniturile cu semn plus. Asta transpus în termeni va să fie totalitarism. În primul caz, ,,săracă țară bogată”, am putea da de model statul comunisto-socialist român. Țara avea resurse, le exploata eficient, dar surplusul era depus în contul bancar statal, păzit cu strășnicie, drămuit rațional, pus la dospeală. Cetățenii, truditori la ridicarea unei generale forme de clasificare socială, subordonată naționalismului și indepenței ideale, erau însă la limita decenței. Apropierea conceptuală, ajustată cu un simplu tovarășe, începea să scârțâie. Unii erau deja mai deștepți, alții deja mai bogați prin însăși diferențele de calificare și în comunism va să zică, cel doctrinar, nu existau astfel de decalaje. Toți, medici, mineri, macaragii, morari…, erau fără nicio excepție una și devianța de la scripturi a pornit de la gradarea salarizării. Vrei perfecțiune, impune perfecțiune. Nu cer istoriei dinainte de 89 socoteală, dar nu pot să nu văd că numai linia egalității n-au ținut-o, nu poți avea echitate cu măsuri diferite de măsură, nu-i pretind un ,,1984”, cu toate că există asemănări pe alocuri, nu se putea ajunge la acea aberantă formă de conviețuire, rămân însă profund dezamăgit că nici măcar nu s-a încercat.
În privința progresului nu împărtășesc aceeași idee cu a majorității dintr-un singur motiv: o economie eficientă nu face o comunitate mai bună, nu-i crește nivelul mental decât la nivel mimetic. Mai curând comunitatea se poate erija într-o arhivă, într-o memorie momentană pentru cel răsărit din ea menit să facă pasul înainte cu brio. Dar conceptual batem pasul pe loc, aceste noi realizări, revoluționare chiar, nu sunt decât niște îmbunătățiri ale formelor vechi, ne învârtim de mai bine de, să spunem, 7000 de ani în jurul aceluiași ,,soare”. Formele actuale sunt copii ale naturii, mișcările, răspunsurile la întrebările fundamentale identice acum ca în urmă cu 1000 de ani, toate raportate la rotund, moleculă, atom. N-a descoperit nimeni nimic în afara lor. Progres după mine înseamnă depășirea spațiului consacrat atomic, ceva în genul ,,să vedem cu mâinile și să apucăm cu ochii”, o răsturnare adevărată de sistem, o remodelare a lumilor după cu totul alte calcule. Poate divine, nu știu.
Revenind pe pământ, să continui firava incursiune în istoria secolului trecut, la ,,pesta” socială instaurată după război. Boală după unii. Pentru cei mulți a fost mâna lui Dumnezeu, de aceea sunt și astăzi voci încă multe, dar din ce în ce mai puține cu înaintarea înspre deceniul trei al mileniului, care pun deasupra tuturor etapelor vieții umane din toate timpurile comunismul. Au și de ce să tânjească, organizarea, și doar pe hârtie, era impecabilă. Program strict, reguli stricte, direcții precise, planificare și prognoză pe termene de cel puțin un cincinal, un stil managerial perfect. Nimic din ce nu este al capitalismului în ale organizării nu era al omoloagei comuniste, se suprapun perfect. Până și întâlnirile formale și informale aveau același caracter, de teoria lui Maslow mult clamată de un fost coleg și piramida-i faimoasă se poate spune același lucru, ba chiar mai mult. Nu era autodeterminare, nu se îndeplineau criteriile de recunoaștere socială, și-ncă cum, de apartenență, siguranță și securitate ale procesului de muncă? Ba bine că nu. Cu toate că ultima jumătate de deceniu a stat mai rău la capitolul nevoi fiziologice, dar numai în anumite părți din lumea română, erau destule motive de mulțumire. De la gluga de ciocani țintită drept adăpost de vedere a nevoii fiziologice de aparat digestiv trecuse la ,,cotineață de ciment” la etaj, cu chiuvetă, cadă și toaletă, chiar dacă în loc de două pâini mânca doar una și apă caldă era cu porția, față de mămăliga nesățioasă și apa de la fântână rece ca gheața și la mama naibii de departe era puf regesc. Chestia cu ițarii și costumul este evidentă. Gândiți-vă la ce nu era înainte și nu s-ar fi făcut cu siguranță: Porțile de fier, Bicaz-ul, întreaga rețea de care sunt legate, drumurile până la ele. Cele două mari combinate siderurgice, uzina de mașini de la Pitești și cea de la Craiova, tractoarele de la Brașov, atâtea fabrici pentru cusătorese, toate CAP-urile și IAS-urile din fiecare comună, măcar că puneți doar o clădire și câte două tractoare în dreptul lor, irigații la care am participat și eu, blocuri cu zecile de mii, școlile, spitalele, primării, poduri…. Cântăriți faptul că toate astea nu existau înainte și nici nu erau în plan să se facă niciodată.
,,Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au început să înţeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile. Nu înţelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăţia unui popor stă, nici în bani, ci iarăşi în muncă. Banul „reprezentează” numai munca, nu este ea însăşi, şi, aducând bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte, vei ajunge să plăteşti o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, şi-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce câştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce câştigă 2 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac. Apoi se mai răspândise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau în pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată.” – Eminescu, 18 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share