Paràlele – Opt parale

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au iscodit natura, au căutat să-și ușureze traiul închipuind fel de fel de….
Din punct de vedere clasic, așa ar începe un curs de istorie, geografie, literatură chiar. Pe lângă aceste îndrumare pentru destupat mințile, a închipuit ceva la fel de nepalpabil ca muzica: credința. Pe criteriile ei a reușit să adune părtași de voie, căci cei de ne-voie au picat repede în dizgrație și erezie, cel de-al doilea măreț participant la ordonarea omenirii, la înregimentarea după canon al celui ce se spetea să trăiască neîngrădit, cel ce nu dorea decât să supraviețuiască prin propriile puteri. Îl și văd îmbrăcat în blană de oaie pe acel ce s-a ridicat din ceata care privea ,,fraierul” desprins dintre ei ca să scurme în pământ, să dea negru peste alb îndârjit de certitudinea că dintr-un bob scoți o sută, invocând cerul, focul și para, ploile și vijeliile, soarele arzător, bezna și lumina. Până și ăi de lângă el, animalele de pază la intrarea în peșteră, neînfricați preistorici, au înghețat la apariția primului fulger adus de mâinile suite deasupra capului ale primului ,,mag” și i s-au aruncat la picioare mormăindu-i supunere. Doar anticul agricultor a ridicat privirea, și-a lins de pe buze picătura de ploaie și-a zâmbit. Știa de ce.
Teamă-mi este că suntem mai puțintei la minte decât acei nedezvoltați primi ocupanți ai meleagurilor pământene. Mirat sunt zi de zi de regresele majore la care semenii mei pun cărămidă peste cărămidă, cu gând de-a desființa rațiunea și cugetul. De Râmnic sunt, de Râmnic trebuie să vorbesc. Curiozitatea împinge deseori la o gură cască prin preajmă. La accidente, incidente, la un sunet mai trăznit ce sfâșie liniștea, la lumini ciudate pe frontispiciul orizontului…, numai la manifestări cu grad ridicat de inteligență sau încercări ale acestora nu. Dacă n-ar fi printre noi observatori dornici să dea lui azi o recenzie mai mult sau mai puțin părelnică, excesele și lipsa dinamicii orășenești ar fi trecute la banale, la minus istorie, la lipsă învățături și eu pricep repede semnificația. Mesajele semenilor sunt clare, ce nu înțeleg nu îngurgitează, ce nu vor n-o să le trebuiască și între dumnezeu pe pământ și cel din cer îl aleg pe ezoteric, dar și pe trimiși. Că Iisus a fost repudiat, asta este altă poveste.
Când pășesc într-un lăcaș de cultură, liniștea conservată mă împinge la smerenie, sanctuarul ce adăpostește apostoli mari și mici înșirați pe simeze și în vitrine mă obligă la închinare mintală. Scene cu titani, sfinți ai actoriei, muzicii și dansului mi se înșiră în spatele pupilelor, derulând din amintire episoade memorabile: lupta lui Păunescu cu incultura și curajul lipsă al ieșirilor din propria carapace, Clenciu și artele caricaturale, poanta lui Matincă și bădărănia, inepția și doamna Mariana, servilismul și devotamentul pentru artă. Scene biblice. Surogatul de religie mi-a îndreptat pașii cred eu, cu tărie, bine, n-a fost nevoie de o închipuire ca să înțeleg ce trebuie și nu este permis, ce am nevoie și ce-mi este inutil, mărturie stă însăși scriitura zilnică, în ciuda regulilor literare pe care, habotnic fiind, le-am refuzat ca pe oricare dintre învățăturile ce aveau să-mi întrerupă șirul de întrebări iscoditoare și astfel să-mi pună căluș gurii și gândurilor. Sunt din materie și cred în materie. Cred însă și în spirit. Cred în bun și nu în rău, cred în deșteptăciune și nu în prostie, cred în mine și în ceilalți. Cred că lumea poate opri omorul, cred că poate susține necondiționat prietenia, cred că poate munci și trebuie să o facă dacă nu se vrea înapoi cocoțat în arborele genealogic al lui Darwin sau Garvin după cum făcuse o glumă un apropiat al meu, neimportant numele, esența teoriei contează, într-un cuvânt sau două, să nu redevină animal.
Mirați ați fi și voi să vedeți o sală arhiplină la prelegerile politice, ,,Avon”-istice, yoghinice, ale multor confesiuni religioase și una de dimensiuni cu mult mai mici, aproape goală, când vine vorba de un sfânt al literaturii ca Eminescu.
,,Există o seamă de spirite cari nu se sfiesc de a susţinea cum că lumea e ingrată, că oamenii nu recunosc nicicând meritul adevărat, ba asemenea aserţiuni culminează până şi în inexactităţi de fapt, precum că Hristos ar fi fost răstignit, că Galilei era să fie pus pe foc ş.a.m.d.” – Eminescu, 2 aprilie, 1880.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share