Paràlele – Cin’zăși de parale și patru

9-act-4-12_august
Practică și practici. Și unele și altele ne omoară, dar mai rău este când nu poți înțelege cu ce se mănâncă cele două.
Revin la poduri. Tot se întreabă românul mirat de ce și de ce. Cum și în ce fel. După care pune etichete și titluri pompoase, miraculosul îl învășmântează în mister și în cele din urmă dă verdicte inepte. Să te întrebi unele lucruri este de domeniul firescului, dar să nu cauți sămânța de adevăr și să execuți figura uimirii la ,,poartă nouă” dovedește lipsa unei calități: discernământul. Nu m-oi număra printre ,,luminații” satului, dar nici nu mă întrec cu prostia. Sunt evidente faptele, chiar dacă un pod prin și peste apele teritoriale chineze întortocheate în defileuri pare o irealitate, însă scuza adusă de făuritorii de titlu are iz de incultură economică. Nu ecologia este cea care i-a determinat pe piticii față galbenă să adopte piloniada printre meandrele concretului, ci un calcul simplu: costurile construcției și avantajele unei șosele suspendate, care în loc să șerpuiască cu teama securii avalanșelor asupra căpățănii s-a îndreptat considerabil. Căci nu darea în folosință a unei șosele este baiul, ci mentenanța, erodarea terenului înconjurător, schimbările pe care natura le practică liberă și independentă.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată și noi suntem un exemplu că teritoriul cu daci este astfel de la Burebista încoace. O inundație poți s-o privești ca pe o baie dumnezeiască, puhoaiele sunt datul lui, pământurile alunecoase, craterele din faimosul drum județean, în special cel montan, o jucărie de umplut cu lopata. Gândurile mi-au fugit automat în apropierea depărtată, acolo unde multe fețe cunoscute ți se arată cu prilejul târgurilor dintr-unul dintre puținele capete de lume cu care vii în contact. Te întrebi de unde au răsărit și te miri că bat drumul de nebuni pentru doi mici și o bere unde a-nțărcat mutu’ iapa. Drum doar cu numele, fiindcă în multe locuri se împotmolea de zor și asta era acum un an. Doar cu două trăznăi vă rețin atenția, căci celelalte sunt bagatele: un pod fără balustrade și o jumătate de sfert de deal coborâtă doar douăzeci de metri peste fosta șosea și în afara ei vreo treizeci de metri. Unii și–au dat seama că nu este vorba despre județul Xingshan, cel cu podul ale cărui picioare stau în apă, pentru ceilalți o să precizez că povestim despre bătuta cale în și dinspre Vintileasca, oricare variantă ai alege. Asfaltul nu mai există, pietrișul luat în talpa cauciucului de roată pare valul de Mare Neagră la început de septembrie, iar hăul săpat de amărășteanul râu Râmnic pare să-ți facă ochi dulci, amăgitori, atrăgători….
Bietul județ Vrancea, s-a încununat în acel loc cu laurii perdantului. Ia să fi fost chinez edilul, ar fi tras o linie pe hârtie și-n doi ani, pe lângă frumusețe de asfalt, se fălea și cu un șenal terminat în portul amenajat la malul lacului comunal. Atunci să fi văzut turism, ce gumari și broboade, izmene Gucci și papornițe Vuitton. Cârnăciori? Hotdog americănesc asezonat cu Courvoisier. Dar n-am de ce să-mi fac griji, imaginația nu va avea nicicând sorți de împlinire. Și ce rost ar avea o investiție dacă nu produce și efecte? Pentru o babă, doi uncheși și trei bătăuși la balul oferit de primărie să strici asfaltul și cimentul de pomană?
Bine ar fi fost dacă autorul, Lăzăreanu Răzvan, ar fi lăsat doar cele patru imagini să vorbească și n-ar fi sugestionat pe unul ca mine că poporul chinez poate și noi nu. Eu m-aș fi uitat la context: județul cu pricina, Xingshan, este o regiune care are deja o hănie de hidrocentrală, Three Gorges Dam, care produce nene, nu se joacă, 22500 de MW, că una dintre cele două localități legate de podurile ,,plutitoare”, Gaufu, este chiar capitala de județ. Și mai sunt aspecte demne de luat în seamă. Spre exemplu, nu toți munții ce flanchează drumul, de altfel numai de 10,9 kilometri, sunt plini de vegetație și nici la protejarea mediului nu sunt foarte stricți, întrebați-i ce pagube au produs cu hidrocentrala construită pe cel mai mare râu, Yangtze, lung de șase mii și ceva kilometri, și câți oameni și localități au strămutat. Din ce am aflat, doar 1,3 milioane persoane, localitățile sunt victime colaterale.
Dar pe noi practica ne omoară.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share