Paràlele – Cin’zăși de parale și două

N-ar sta rău unui oraș să se mândrească a fi printre cele mai mândre dintr-o țară. Cuvintele nu-s de ajuns pentru o asemenea laudă, din păcate.
Ce n-aș da să aud zumzetul de odinioară, să văd bordurile inundate de bucuria bidenelei de primăvară, ostașii în termen scormonind în firul de iarbă ca în părul iubitei, muncitorii fluturând salopetele de pe un umăr pe altul, țăranii luptându-se cu glodul-balaur, răpunându-l de fiecare dată ca în poveste, copiii glăsuind jucăuș prin poienițele grădinițelor….
Fondul sonor nu lipsește, fundalul cotidian este tributar rețelelor ce consumă combustibil și-l elimină pe țeava de eșapament, dar mișcarea roților cauciucate nu ține loc de dinamică, forfota plimbărilor de douăzeci de lei per călătorie aduce bucurie doar celor câțiva proprietari de pompe, de regulă străini de cauza unei urbe, veniți să ia, nu să dea. Sărăcia noastră este pe alocuri evidentă, deși nu s-ar spune privind la numărul mare de bâzâitori scumpe aruncate în întreceri de tot felul pe străzi, ea stă bine ascunsă la periferii, acolo unde asfaltul încă n-a văzut lumina zilei, unde mizeria și lipsurile sunt la ele acasă între patru pereți de chirpici și un acoperiș cârpit cu două, trei valuri de carton bituminat de cea mai rea calitate. Nu vreau să cred că se poate trăi așa, dar totuși se trăiește.
Nu se cunoaște întrutotul etimologia unei localități, dar ca reper se poate porni de la modelul american: cine prinde primul un loc și-l poate înconjura cu țăruși și devine automat al lui. Apa sărată nu cred să fi atras nicio gură însetată, eu însumi i-am testat dezgustul după o ,,orgie” bahică, poate doar vreun animal mânat de hăt, de departe, să se fi aplecat peste băltoacele cu nămol pentru o răcorire de ardere internă, altminteri omul n-ar fi rămas o clipă să-i venereze ,,deserviciile”. Nu era nicio mină de aur prin apropiere, nicio pădure care să fi făcut cu ochiul tăietorilor de lemne, nicio atracție senzațională, doar un râu și câmpii pustii. Așadar, ce-au căutat strămoșii noștri aici?
Că este anost, nu încape îndoială, că așa a fost, există dovezi, că a fost atractiv o scurtă perioadă, asta ține de un trecut pentru care nu trebuie să vă faceți iluzii, nu se mai întoarce. Până la dumnezeu, cu siguranță că sunt vămi cu gurile căscate, gata să te înghită, așa că până la înțelegerea economiei globale, statale, zonale și județene trebuie pricepută mica economie orășenească, cea care ține o comunitate trează, vie. Râmnicu Sărat este dovada că fără planuri macro, externe de năzuințele și nevoile lui, nu se poate dezvolta mai mult. Închiderea fabricilor, nu foarte mari, dar suficient de puternice încât să fi determinat schimbări, înnoiri, extinderi, a adus lucrurile la zero și apoi la normal. Surplusul de populație ciugulit de prin satele limitrofe a făcut cale întoarsă către obârșii sau a emigrat frumușel spre tărâmurile îmbietoare de îmbogățire.
Mulți cred, și este greșit, că împingerea lucrurilor către deschiderea vechilor centre atractive de forță muncitorească brută sau semibrută ar fi soluția relansării dezvoltării urbei. A nu se uita că mai mult de câțiva ,,bătrânei” învățați cu trasul la șaibă nu se pot strânge, chiar dacă s-ar reînființa Țigaretele, Șuruburile, Conservele, Mobila, Metal-Lemn-Chimie, Cobuz, Intercoop, Confecțiile și Turnătoria, Icra, ICS, Cooperația, Abatorul, Fabrica de brânzeturi și lapte…. Repuși în funcții și meserii n-ar rezista mai mult de o lună încheiată, chiar și aceștia au devenit capitaliști și democrați pe deasupra. Alții ba, nin ei nu cred cu adevărat că cele noi ar fi o oază de bunăstare. Mai mult de un Kaufland și un Penny nu s-a reușit.
Toate înlocuitoarele sunt doar o mințire, o mentenanță, la nivel de plutire, a unui statut care tinde să se clatine, cel de municipiu, o gură de oxigen pentru câțiva îmbătați cu diplome de merit completate de Camera de Comerț. De fapt nici beția nu mai este ce era, cârciumile devenite peste revoluție restaurante, discoteci și pensiuni, apar și dispar după bunul plac al consumatorului, rămân însă aparatul de măsură cel mai fidel al unei economii în declin sau în creștere, numărul lor sporește dacă orașul prosperă și scade până la faliment în momentele de criză financiară. Acest barometru de vremuri rele sau bune mai are o calitate, indică numărul maxim de afaceri în domeniu și oricâte inițiative îndrăznețe s-ar adăuga, cifra acestora rămâne constantă. Restul își pot lua la revedere de la concurență, capitalismul pentru ei este un capitol încheiat.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share