Ora de muzică (6)

Ora de muzică

6.

ora de muzica     Este inutil să mai spun că era a nu știu câta oară când eram îndemnat de familie să mă las de muzică, dar asta până la interviul de acum o săptămână, ascuns de ochii tuturor. După el, m-au îndemnat să mă las de meserie.

     Da, este ciudat să mai ai o îndeletnicire în care în loc să-ți protejezi mâinile, glasul, picioarele, mai rău ți le accidentezi. N-a rămas petic din membrele mele neatins de alba tinichea zincată, curioasă să-mi încerce calitățile sanguine, luându-mi mostră după mostră la fiecare contact. Și cât de prețioase-mi fuseseră în special mâinile! N-aș fi lăsat fir de muncă să mi le strice! Plăpândele mele degete lungi și subțiri apucaseră concerte de Vivaldi, Mozart, studii complicate în toate pozițiile reginei viori, săltaseră pe dansuri populare, struneau corzile grave ale contrabasului, buricele astupaseră melodic orificiile clarinetului, bătuseră și toaca tobelor, inventaseră pe strune de chitară și pian nebănuite înșiruiri de suflet.

     Îmi vine să zâmbesc despre felul cum scorneam scuze ca să ocolesc a merge cu tata la bătut de tablă și să pot pleca la repetiții cu prietenii. Acum n-aș putea să mai trăiesc fără această meserie, dar nici fără muzică și cu atât mai puțin fără noua mea pasiune, cea cu care vă povestesc aici despre noi toți. Mi-am dat seama că orice îmi cade în mâini, orice îmi revine ca sarcină mă umple de bucurie și asta se cheamă pasiune. Sunt puțini oameni născuți cu așa ceva, dar am avut norocul să cunosc o parte din ei. Vă istoriseam despre elevul meu, fie el și închipuit, despre ochiul lui chitit să iscodească ceasul la ora de inițiere în tainele strunelor de chitară. Și la el, dar și la marea majoritate a celor de sub 30 de ani, am văzut același lucru: lipsa pasiunii în toate. Am fost și încă sunt îndrăgostit de muzică, de toate sunetele ei, am fost și sunt îndrăgostit de calculator, îmi iubesc meseria de tinichigiu la fel ca și pe mama, tata, frații, soția și copilul, la fel cum sunt îndrăgostit de oameni. N-am văzut demult un copil, un tânăr dornic să vrea să cunoască tainele unui lucru până la a i se dedica zi și noapte și încep să cred că este ,,un nerv” care nu mai există.

     Mă așez la clape. Fac un do major de sus până jos cu o mână, reîncerc câteva pasaje care mi-au rămas în minte, trec la partituri, mă înfurii la foc mic că nu-mi ies anumite note, reiau, reiau, reiau…. Constat că au trecut două ore. Mă ridic. Merg la baie, la o gură de apă și revin. Mai încerc o oră și apoi termin. Trec la calculator. Deschid un program de muzică, încarc din proiectele vechi și mă pierd în ele iar alte două ore. Vine vremea să scriu și n-am nici un subiect. Pun primul cuvânt, pe-al doilea și restul vin de la sine. Recitesc, adaug, dar am nevoie de un domeniu despre care nu dețin nici o informație. Citesc. Completez. Gata. Deja este două ceasul? Mâine o iau de la început. Muncă….

     Era o vreme când ajungeam la ora 19 de la meserie, făceam repetiție cu Forțele de Muncă, după care la ora 21 trebuia să fiu la programul de restaurant până la douăsprezece noaptea. Pentru toate astea, zi de zi, oră de oră, trebuie dăruire, trebuie să-ți placă până la epuizare și mie îmi place tot ce fac. Am cunoscut un muzician acum câteva zile, Cezar Zavate îi este numele. Chitarist mâna-ntâi. El mărturisea că la douăzeci de ani studia zilnic zece, douăsprezece ore. Sincer n-am ajuns niciodată la performanța lui. Dar dacă la mine cele șase, șapte ore pe care aproape zi de zi și eu le aloc lucrurilor pe care le simt parte din mine, sunt și ele ceva, la Cezar și mulți, mulți alții, travaliul ăsta artistic scoate pălării și execută aplecări ca în fața regilor.

     – Maestre….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share