Ora de muzică (4)

Ora de muzică

4

Piano boy     – Felicitări Gogule! Am auzit că Ionuț a cântat la spectacol alaltăieri! Bravo mă! Al meu n-a vrut să pună și el mâna pe un instrument. I-am luat și de-aia și de-ailaltă, am încercat eu să învăț câte ceva, nimic! Jurat copil! Toată ziua la calculator. Măcar de s-o face și el vreun ingineraș ceva, că la altceva nu-l văd bun. Mi-a zis nevastă-mea că al tău rupe chitara!

– Bă, mersi. Da io nu știu cum vine cu muzica asta. Nu știu la ce i-o fi trebuit lui chitară clasică. Cine mai ascultă astăzi ciupelile alea a ăluia de făcu acu câteva zile nu știu câți ani de la naștere, zi mă să-i zic. Cu ,,b” parcă. Ăla mă cu perucă de judecător și cu alergatul pe note. Cum îi zice?

– Bach? întrebă Vasile.

– Da mă, ăsta e! Măcar se făcea și el un lăutar, scotea și el un ban ca Mexicanu, era și el la televizor vedetă. Da copchilu’ nu și nu! El a vrut chitară! M-a uscat mă Vasile de bani. Profesori la Buzău, la București, bani, bani și iar bani. Îl mai las până la liceu și după aia să-și bage mințile în cap! Ori carte, ori la nuntă!

Bine-ar fi ca toate să meargă până la un punct și apoi să se oprească brusc. Bine-ar fi și să o poți coti la nouăzeci de grade brusc și viața ta să apuce pe alte căi. Greu te mai poți desprinde de o îndeletnicire, mai ales când ești aproape să guști din noblețea apogeului. Nu același lucru este în cazul unei alte meserii. Nu o poți compara cu strungăria, cu ospătăria, cu nici o altă îndeletnicire. Muzica este muzică și atât. Dragostea pentru ea este pe viață.

Poate că și eu aș fi pățit același lucru ca Ionuț dacă nu eram încăpățânat cu mine și cu cei din jur. Cu cei din preajmă fiindcă le-am fost împotrivă. Când ei spuneau să mă las, eu mă ambiționam mai tare și muzicii îi alocam și mai mult timp din viața mea. Când observam că nu-mi ies note, pasaje, melodii întregi așa cum altora le venea foarte ușor, în loc să renunț, asudam de o mie de ori mai mult decât ceilalți. Așa am devenit eu muzician, furios că roșeam în fața profesorilor, că urechile mele nu auzeau perfecțiunea interpretării mele, că degetele neascultătoare își făceau de cap. Dar nu numai. Fără un auz deosebit n-aș fi suplinit neputința și-aș fi îngroșat rândurile celor ce nu cântă. Așadar, încă o dată, lăsați specialiștii să-și facă treaba și nu vă mai chinuiți copiii! Dacă însă sunt stăpâniți de daruri deosebite de la natură, sprijiniți-i, încurajați-i! Nu vă vor dezamăgi.

Miile de ore de studiu, drumurile, așteptările dinainte și după concursuri și spectacole, vizionări, examene, toate fac parte din arsenalul de teste care vă vor spune dacă aveți un copil dotat, fixat pe dorința definitivă de-a merge pe făgașurile muzicii și dacă ulterioara carieră în domeniu este de un nivel sau altul, fiindcă este bine știut că nu toți ajung soliști instrumentiști sau membri într-o orchestră simfonică, supremul țel al oricărui muzician. Că genul interpretat este unul sau altul, bucuriile și tristețile sunt aceleași, grijile pentru ziua de mâine sunt aceleași indiferent că tipul de muzică se numește clasică, populară, idiș, rock, rap, jazz ori samba. Poți să cânți cu bucurie o melodramă și te poți posomorî executând la viteză o sârbă. Genuri muzicale? Cu duiumul. Fără reîmprospătări zilnice riști să pici în desuetitudine, mai ales astăzi, când marea majoritate a celor ce se învârt în jurul notelor, dar și în jurul noilor tehnologii, caută noi și noi modalități de exprimare. Ca să nu mai trecem la socoteală și particularitățile popoarelor arabe și africane, încă insuficient exploatate.

Întâiul stil de cântat, cel clasic, a trecut pe parcursul miilor de ani prin forme diferite, de la cele ,,vulgare”, laice, la formele instituționalizate, deci organizate. Pe când biserica noastră era doar un altar de sacrificat mieii, popoarele din jurul nostru aveau deja un plan bine stabilit de așezare a vieții în cadre bine planificate. Printre toate îndeletnicirile acestor mici instituții, mici comunități, la loc de seamă au fost puse muzica, dar și scrierea, două componente de bază ale dezvoltării ulterioare. Muzica reda sufletului liniștea, scrierile lăsau moștenire pilde, fapte, trăiri sau dorințe generațiilor următoare. Așa a luat naștere primul sistem de notare al sunetelor, definitivat ca denumiri aproape așa cum există în forma actuală de către Guido D’Arezzo pe la anul 1026, cel care a formulat în tratatul său Monologus, primul exercițiu muzical denumit Solmizație care se încheia cu Sancte Joannes, nume de la care mai târziu s-a adăugat și nota Si ca acronim. Nota Do, provenind de la Dominus (deci Dumnezeu și la începutul înșiruirii de note) se numea în tratatul lui Arezzo Ut, denumire înlocuită mai târziu, notele fiind scrise pe atunci pe un portativ de patru linii cu pătrate și dreptunghiuri negre.

De aceea vă spuneam că muzica nu este o bagatelă, un lucru futil de expediat din vârful degetelor și o să vă convingeți în următoarele episoade. Până atunci….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share