Literadura nr. 9 (4)

Diana Dobrița BÎLEA

Cealaltă femeie din mine
(Fragment din romanul în lucru)

Agnes tremura atât de tare în timp ce
desena, încât Rareș îi luă creionul din
mână și i-l dădu deoparte. Apoi o
cuprinse cu brațele pentru a o încălzi. Ea îi
observă semnul de pe mână și își puse degetul
tremurând pe cicatrice.
– Te-a durut? îl întrebă.
– E un semn din naștere, răspunse el.
Își lipi buzele de semnul acela ceva mai
deschis la culoare decât restul pielii și se miră
ea însăși de gestul făcut. Acum se simțea
bine, nu-i mai era frig. Își culcă tâmpla pe
umărul lui. Adormiră îmbrățișați pe scaunul
de la masa lui de lucru, pe care erau așezate,
una peste alta, colile cu desenele ei.
Dimineața se trezi singură, cu marginea
spătarului înfigându-i-se dureros în obraz.
Soarele inunda fereastra și avu o primă
senzație de cald, apoi își dădu seama că trupul
o ardea din cauza febrei și că frigurile o
scuturau mai rău decât înainte. Se ridică, dar o
amețeală puternică o dezechilibră și căzu. Nu
leșină însă. Se ținu cu mâna de scaun și de
masă și se ridică din nou, apoi își făcu mai
mult curaj pentru a ajunge să îmbrace trenciul
și să-și încalțe pantofii. Ieși în stradă căutând-o
pe vecină din ochi, rugându-se s-o scoată
Dumnezeu afară. Văzu negru înaintea ochilor
și căzu a doua oară. Când se trezi, observă că
se afla pe un pat de spital.
– Cineva a chemat salvarea, îi spuse o
rezidentă drăguță, pe care o plăcu imediat. E
vorba despre o răceală puternică și sunteți
deshidratată. Cum vă numiți? Nu s-a găsit
niciun act asupra dumneavoastră, iar doamna
care a chemat salvarea a spus că nu vă
cunoștea, deși v-a văzut de vreo două-trei ori
dând roată unei case nelocuite.
Agnes se prefăcu inițial că adoarme din nou,
dar se răzgândi și spuse adevărul:
– Numele meu e Agnes Frunzăverde. Casa în
care locuiam cu mama și cu mătușile mele a
ars într-un incendiu devastator. Atunci a murit
și mama, iar pe mătuși le-am internat la azilul
unde lucram. Acum câteva luni mi-a fost
furată geanta în care aveam cartea de
identitate. Acum nu mai am niciun act.
– De ce n-ați reclamat furtul până acum?
– Nu știu. Am preferat să fug de tot, de toate.
Am crezut că pot să scap de durere și am ales
să mă retrag o vreme în satul bunicii. M-am
întors aici, dar nu prea am unde să mă duc,
înțelegeți? Nu mă așteaptă nimeni nicăieri.
– O să vă ajut să vă refaceți actele, zise
rezidenta mângâind-o cu privirile albastre ale
ochilor ei blajini. Nu vă mai faceți griji.
Acum gândiți-vă doar că trebuie să vă faceți
bine. Sunteți extrem de slăbită. Credem că n-ați
mai mâncat de câteva zile. Aici o să fiți
bine îngrijită.
Îi pierdu vocea pentru că se pomeni alergând
pe malul unei ape domoale și cu albia foarte
largă. Se opri, mirată de frumusețea locului.
Aerul curat îi umplu plămânii și îl savură cu
plăcere clipe în jur, odihnindu-și ochii în
verdele relaxant aflat peste tot: în iarbă, în
frunzele plopilor și ale sălciilor, în apele
tulburi ale fluviului.
„Sunt undeva pe malul Dunării, își spuse
încântată. Ce loc mirific! Probabil că doar
Dumnezeu, localnicii și câțiva turiști inițiați
știu despre existența unei asemenea
frumuseți”.
Parcurse mai multe poteci, luându-și drept
reper albia fluviului. Se gândea că dacă nu se
îndepărta de apă, nu avea cum să se
rătăcească, iar pe undeva trebuia să existe un
port, un ponton, o colibă, o așezare
omenească.
Auzi râsete de femei și de bărbați și distinse
câteva frânturi de discuție. Se vorbea despre
pescuit, despre faptul că peștii începuseră deja
„să se bată” pentru a-și depune icrele. Se
apropie puțin de grup, curioasă, ascunzându-se
după trunchiurile copacilor. Nu recunoscu
pe nimeni. Știa că ar fi putut să se prezinte
drept oricine în cazul în care ar fi fost
descoperită. Simți însă, curând, privirile cuiva
înfipte în spatele ei și se întoarse. La câțiva
metri mai departe, spre digul de pământ, îl
zări pe Rareș stând rezemat de o salcie, cu
câte un snop de nuiele la stânga și la dreapta
lui. O privea extrem de surprins și, i se păru
ei, încântat să dea ochii cu ea. Se îndreptă
bucuroasă către el.
– Bună! Ce faci cu nuielușele de salcie?
O privi cu ochi ce cântau vrăjiți și în același
timp se arătă încurcat de întrebare:
– Nu știu de ce le-am rupt. Mă îmboldea ceva
în minte, am avut impresia că trebuia să fac
nu știu ce împletituri. Ce ciudat! Eu n-am
împletit niciodată nimic.
– Dar m-ai văzut pe mine desenând modelele
de împletituri.
– Nu, spuse, nu te-am văzut niciodată
desenând așa ceva. Într-un vis, însă…
O privi mirat:
– Ce te-a apucat să te îmbraci așa? Aveai un
trening drăguț de dimineață.
Ea zâmbi, la fel de încurcată ca și el:
– N-am decât rochia asta. Iar trenciul, dacă-ți
aduci aminte…
– Știu că ești extravagantă și că poate ai vrut
să transmiți un mesaj cuiva, poate unuia
dintre prietenii tăi, căci mie… Rochia e cât se
poate de urâtă. Ești ridicolă. De fapt, nu mai
ești tu.
– Dacă te referi la cei de acolo, arătă ea grupul
gălăgios de pe malul fluviului, nu cunosc pe
nimeni dintre ei, Ra.
El se uită la ea mirat:
– De ce-mi spui Ra? Am ceva de zeu egiptean,
strălucesc precum soarele…?
Ea tăcu o vreme, gândindu-se că poate delira,
că poate fugise din spital și ajunsese cine știe
cum aici, unde cel din fața ei i se arăta cu
chipul perfect al lui Galateu pentru a-i
prelungi agonia. Purta și cercelul mare și
rotund în ureche. Îi venea extraordinar de
bine. Deși parfumul lui, atât de cunoscut, cu
care se îmbătase zile și nopți de visare, o
amețea tot mai mult, făcu eforturi să rămână
stăpână pe sine. Îi atrase atenția mâna lui
pansată și se legă de acest fapt pentru a purta
o conversație neutră:
– Ce-ai pățit la mână?
– Puțină cafea fierbinte de dimineață…
– Peste semnul din naștere pe care îl aveai
deja!
– N-aveam niciun semn, nici din naștere,
nici… Dar o să-l am de-acum încolo, asta e sigur.
Ca să mai șteargă din ridicolul situației,
Agnes se așeză lângă el și începu să
împletească un coșuleț, explicându-i fiecare
demers în parte.
Târziu, îl auzi șoptind pentru el însuși:
– În vis, tu sau altcineva desena pe genunchii
mei niște modele de împletituri.
– Eram eu, Ra.
– De ce îmi tot spui Ra? Pot fi, eventual, Ro,
de la Robert!
Fiecare văzu în ochii celuilalt o prăpastie
periculoasă, care, odată străbătută totuși,
putea să ducă la un capăt deslușitor. Niciunul
nu rămase indiferent. Își aleseră câte o buză
mai puțin abruptă a hăului și coborâră. Nu se
punea problema a cui prăpastie era mai
adâncă, ci din ce cauză existau și ce minune ar
fi putut să le închidă gurile căscate. Nu
apucară să se afunde prea mult pentru că se
ivi, cu aerul ei aristocratic, Agnes cea bogată,
Agnes cea care nu credea în hăuri, ci într-un
continuu Everest pe care putea să-l urce și să-l
coboare după bunul său plac. Se uită mirată și
curioasă la femeia care împletea mlădițele de
salcie sub privirea admirativă și oarecum
pierdută a lui Robert și văzu, șocată, o ființă
bizară, îmbrăcată straniu, cu o pereche de
pantofi urâți așezați lângă picioarele ei
desculțe și cu părul tuns de o mână destul de
pricepută, dar totuși o ființă care îi semăna
izbitor. Recunoscu:
„Dacă aș fi avut o geamănă, așa ar fi arătat”.
Vru să se apropie, dar, spre marea ei stupoare,
un zid invizibil nu-i dădu voie să pășească
mai departe. Îl strigă pe Robert intrigată de
ineditul situației, dar nu fu auzită. O văzu în
schimb, nu după mult timp, femeia de lângă
el. Privirile celeilalte deveniră din ce în ce
mai mirate, dovadă că și ea făcea caz de
asemănarea dintre ele. Ba chiar spunea ceva,
deși nu putea s-o audă.
Agnes își încălță pantofii și, fără să-și mai
poată desprinde privirile de pe chipul
celeilalte, pe care i se întâmplase s-o mai vadă
într-o oglindă ori într-un vis-delir, dar
niciodată s-o întâlnească față în față, ca acum,
se îndreptă către ea. Observă că nu se puteau
auzi una pe cealaltă și se hotărî să se apropie
mai mult. O opri și pe ea zidul invizibil.
Privind-o fascinată pe femeia sofisticată din
fața ei, ridică mâna și o lipi de zid. Sosia ei
făcu același lucru. Apoi o ridică și pe cealaltă
și palmele lor se întâlniră de-o parte și de alta
a zidului. Văzu că tânăra începuse să meargă
de-a lungul acestui zid pipăindu-l, încercând
să-i identifice capătul. Făcu la fel, întâlnindu-și
mereu palmele pe ecranul straniu și
privindu-se în ochi cu mirare și cu o inefabilă
bucurie. Parcurseră în acest fel drumul de-a
lungul zidului până la fluviu. Una dintre ele
întinse mâna pe deasupra apei și, ajungând la
concluzia că peretele invizibil nu se sfârșea,
dădu din umeri neputincioasă. Cealaltă
acceptă situația făcând complice cu ochiul.
Când Agnes cea bolnavă se întoarse, cu
mintea și cu trupul, pe patul de spital, cealaltă
Agnes rămase o vreme pe mal privind valurile
fără să le vadă și ascultând gălăgia făcută de
prietenii săi fără s-o audă. Robert fu acela
care o scoase din reverie:
– Pe ea am văzut-o în vis și credeam că ești tu.
Mi-a spus Ra, mă confunda cu cineva. Mă mir
că nu m-a numit Galateu.
Agnes se uită la el cu priviri ce reflectau încă
imaginea femeii care apăruse de nicăieri și
dispăruse la fel, fără să lase alte urme decât un
coșuleț de nuiele aproape terminat.
– Poate că a spus Ro, de la Robert.
El mai avea încă în auz silaba clară pronunțată
de gura roșie, cu buze descuamate din cauza
vântului, a setei sau a febrei.
– Sunt sigur că a zis Ra, întări el.
Agnes îl privi întorcând puțin capul, ușor
provocator:
– Sosiile nu pot fi perfecte.
Robert o privi nedumerit.
– Dacă nu ne-ar fi despărțit zidul ăla ca de
sticlă, care mi s-a părut din altă lume, poate
din lumea ei de vreme ce a dispărut odată cu
ea, aș fi zis că e vreo fană excentrică, dornică
să-mi fure imaginea, viața și bărbatul. Sincer?
Nu știu ce să cred. Poate că răspunsul stă în
trecut, dincolo de ușa amneziei mele. Poate că
de la ea mi-a venit gândul cu Galateu. Când
mai vine pe la tine, chiar și în vis, întreab-o
dacă a auzit de Pygmalion și de Galateea. Și
n-o mai lăsa să plece. Leag-o, cheamă poliția,
un popă sau o vrăjitoare. Cineva trebuie să
poată afla ce e cu ființa asta ciudată.
– Erai chiar entuziasmată în prezența ei sau mi
s-a părut mie? o tachină Robert, mirându-se s-o
vadă din ce în ce mai furioasă.
– Mă intrigă. Nu știu de ce am impresia că nu
mi-e străină. A pus zidul între noi și asta mă
enervează. În schimb, a vorbit cu tine, n-a
avut nevoie de zid. Ți-a lăsat coșulețul ăsta…
Chiar mi se pare ingenios, ție nu ți se pare?
Nu mă îndoiesc că avem de-a face cu o
artistă… Dar e gata borșul de pește al
prietenilor mei, hai să ne ospătăm!
Robert se ridică și ea îl luă de mână. Pentru
cei prezenți, puteau trece drept îndrăgostiți. În
realitate, nici el, nici Agnes nu simțeau vreun
fior bucurându-le inima. Doar soarele înrobea
pe cer un curcubeu imperfect și stingher, ca și
când l-ar fi prins încălcându-i seninul cerului.


Cornelia Ionescu Ciurumeleagrafică


Mª Esperanza Párraga GRANADOS

Poeta (1968, Madrid, Spania), organizează
recitaluri poetice și participă la emisiuni de radio.
Dintre premiile sale amintim: Premiul întâi la
Concursul de Poezie de Primăvară organizat de
Primăria orașului Madrid (1989), Premiul al
doilea la concursul Premiul Internațional de
Poezie de Amor (2005) organizat de Círculo de
Bellas Artes de Palma de Mallorca, Premiul Zilei
Internaționale a Poeziei Segovia (2003), etc. A
publicat două volume de poezii (Ochi, Pe muchie)
și în numeroase reviste și antologii.

Cernobîl
(După o știre din ziar despre închiderea
reactorului nº 4 din Cernobîl).

Nu există cifre:
atomul ce explodează
ne lasă cu îndoiala
prinsă de gulerele
celor care n-au murit
și pășesc în albastru.

Puteau fi cu miile
cei care au înghițit neutronii
sau nu știu ce particule
necunoscute încă
ce le-au intrat în ochi…
Cifrele oficiale
vorbesc de treizeci de morți.

Rămân cu Cernobîl
în trista memorie de Februarie;
să claustreze în buncăr
prefăcuta moarte
ca să nu mai scape
și să umble clătinându-se printre noi.


Origini

(Mamei mele și tatălui meu)

I

Sunt a pământului, mamă,
simt stejarii lui Dumnezeu în mâinile pe care
le sălășluiesc,
trăiesc în vegetal, trăiesc în floare și mă fac
zbor

și nu mai sunt aici: sunt petală din tine;
reîmblânzește-mă cu toată măreția ploii pe
pâmânt
să nu mai rămână decât originea,
să faci mereu această iubire pe care ți-o cer,
lasă-mă să fiu cireașă, să-mi liniștesc ochii
în întunecata promisiune a venelor apei.

II

Vine tata cu măsline
și le lasă pe masă
în coș;
mama de la bucătărie,
vine prin penumbra frigului
cu farfuria în mână
ca să destrame ploaia.

Madrid era un diluviu
și tata umbla fără grabă:
tarabele din piață
închid când te duci să cumperi
iar pe el îl aștepta trenul,
de aceea gabardina lui întunecată,
încă în lacrimi și în același timp vioaie,
acum aici, în sobă,
cu surprinderea mea copilă
și cu comoara în gură
că a lăsat orașul
ca să-l viseze
după douăzeci de ani,
când măslinele,
nu sunt altceva decât ochii săi
prin golul
acestei imense ferestre.

Traducere și prezentare: Elisabeta BOȚAN

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share