Literadura nr. 9 (3)

Valentin BUSUIOC

Cameleon

iarna
moartea este un iepure alb

vara
ia culoarea pădurii

iepurele acesta este tare fricos
stă doar pe picioarele din spate
și se uită de jur-împrejur
atent să nu-l vadă cineva

și la cât este de bătrân
nimeni nu l-a văzut
decât o singură dată


Visul

tati
mă întreabă copilul
morții visează

nu
dragul meu
numai noi visăm

ei deja s-au trezit


Semne din bătrâni

tata mereu lăsa lucrurile neterminate

când făcea un gard
nu-i mai bătea cel din urmă cui
de mulgea vaca
îi lăsa vițelului mai mult decât să-l sature
dacă plângea
lacrima lui era mai mică decât a tuturor

nici pe mama nu o pupa îndeajuns
nici pe mine
sau măcar icoana lui de căpătâi
cea cu îngerul morții

știa din bătrâni că dacă le lași așa
zilele ți se prelungesc

așa că pe toate le-a lăsat neterminate

și viața la fel


Pianul

viața e un pian

zile albe lângă zile negre

degete calde
degete reci

moartea
mereu în fundal
murmurând un cântec de leagăn


Pescuitul la copcă

ninge
sunt un pește învelit în ziar

ziarul e vechi
literele abia se mai zăresc

cu fiecare ochi văd un singur cuvânt
totuși
nu-i mare lucru de înțeles
unul e viața
iar celălalt opusul

între ele este o gaură

prin ea se vede cerul

la fel cum printr-o copcă
se vede întotdeauna
o scăpare


Vali ORȚAN

gelozie

ești atât de frumoasă în seara asta
încât te-aș dezbrăca
de toate privirile ce te-au
acoperit de-a lungul timpului


pieton pe cont propriu

dincolo de banda asfaltată
a dorinței
se trece plătind un ban
sau cu tupeul celui ce
nu mai are nimic de pierdut
semafoare nu există
nici măcar poliție rutieră
sufletul este cel ce
eliberează amenda


colocvială

cât de treaz să fii
să-ți dai seama că
noaptea din care
tocmai crezi că
te-ai trezit avea cerul poleit
cu stele de carton
și niciun copil prin preajmă
care să strige că
împăratul e gol
că revelația ta
e la fel de binevenită
ca o ploaie torențială
pe timp de inundații
mărturisire

nu sunt si nu am fost niciodată
un domn
sunt doar un fiu al unor țărani
căruia îi este dor de pământul
de sub unghii

uneori pun capul pe căpătâi
ăla umplut cu pănușe de porumb
nu cu pene de gâscă
și-mi este teamă să
nu ajung să nu-mi mai fie teamă

poți ajunge pe vârful unui munte
în multe feluri
pe trasee marcate
de capul tău sau
cu elicopterul

e ca și cum ai înțelege că viața
este un puzzle format din
zile și sentimente
fiecare zi este un alt puzzle
format din întâmplări și sentimente
în funcție de ce sentimente ai
în ziua aceea formezi puzzle-ul

pe munte vreau să ajung
cu pământ sub unghii


motivare

n-am băut niciodată
decât partea goală a paharului
iar goliciunea ta e un poem în sine
nu e vina mea că alții
au avut grijă să fie mereu
și o parte plină
tu ai o aluniță pe sânul stâng
iar mie-mi sângerează rănile
cuielor încă nebătute


regele speranțelor ucise

așa cum
ceara iluziei de lumânare
nu va da niciodată lumină
poți câștiga la loterie
poți să-i cazi cu tronc
celei mai frumoase și dorite femei
din lume
până la un nou răsărit
ce va fumega
când prin aburii beției
de absolut
începi să vezi că
nimic nu se păstrează ușor
când lupți doar
cu tine


Marian HOTCĂ

poem din umbră

norii erau strânși în păcat
și
unda epuizată a luminii
se încleșta
într-o dureroasă stare de ezitare

cad într-o umbră murdară
amestecată cu pâine uscată
adorm
de-mi hrănesc visul
cu firmituri mucede
să pot trece strada asfaltată
cu nesăbuința caldă

înalț cuvântul până la ultimul cer
arzând și aripile de vrabie
în paharul
unde a căzut acest ultim amurg
liber

naufragiez în gândul meu
ca o imagine
crescută în oglindă
nimeni nu este de vină
că orice contur ispășit
își găsește moartea
într-o impresie
a unei respirări greșite


poem

în frunze gâfâie lumina
pentru ochiul
prizonier între pleoape –
e-o formă vremelnică a tăcerii
în care se ard cu vederea
imagini sepia din logosferă

repetăm zilele cu soare
în aceleași nefirești circuite
plutind într-o dungă de viață
cu duhul coborât până în tălpi

rostim mecanici rugăciuni pulsatorii
prin foșnetul hipnotic al vremii
ape claustre se cutremură
în întunericul meu
ploaia difuză a toamnei
îmi macină tot sufletul


poem de toamnă

ascund în suflet și toamna aceasta
ca pe o taină galbenă
lăsată la uscat
păienjeni cu picioare ostenite
țes printre trupurile lâncede
umbre murdare

răsar ploi din când în când
din mijlocul pietrelor arse
strivind frunze și așteptări

ploua mai tare în oase și
toate picăturile devin
strigătul
acelei depărtări încolțite
în teama vindecată
în scoarțe de cuvânt


stare autumnală

în mine arde o frunză galbenă
e toamnă
și obișnuiesc să plutesc pe ceruri de frunze
e felul meu copilăresc
de a-mi pierde umbra
prin raze împietrite în trupuri de stejar

se bucură pașii de-atâta libertate
cred că acești arbori rugându-se-n lumină
sunt îngeri mai bătrâni
ce-au prins rădăcini
în inima pământului
ce însângerează amurgul


Raul BRIBETE

bărbatul cu colnago

sub țeasta lui proaspăt rasă sunt
rețele de tuneluri care se întrepătrund
lumi de constelații antropomorfe
conglomerate de stări ale căror oscilații
te înfioară sau te plictisesc crunt

viața acestui bărbat stă sub auspiciile
asului de treflă
– emblemă de pe ghidonul
bicicletei cu care pare să formeze
un singur trup –

pedalează permanent și parcă întregul
său trup sculptat e din sticlă incasantă
pe acest bărbat nu l-am văzut hrănindu-se
niciodată

acest bărbat de vârsta a doua se hrănește doar
cu
idei și
energie pură
sau cu fumuri groase de joint

bărbatul acesta cu picioare de
consistența frasinului
pedalează pedalează pedalează

și nu are niciodată o direcție stabilită dinainte
el știe doar să pedaleze de teama de a nu-l
ajunge din urmă
golul pe care îl are de fapt
în sine

el știe doar să pedaleze pentru a le-o lua
înainte
nălucilor minții proprii
nălucilor care i-au împrumutat propriul trup
diafan
și acum
îl multiplică

el fuge de sine prin miezul neprielnic al
sinelui
aleargă călărind șițul
bicicletei sale cuantice
(îl preocupă fizica cuantică deși nu a putut
absolvi decât nouă clase)

e într-o competiție nemiloasă cu sine pe
velodromul
care are forma
propriului trup vânjos

ochii îi strălucesc puternic și adânc în ei
intuiesc contururile unor
frunze de treflă
presupun că și inima lui arată ca o
treflă cu patru foi; o treflă colnago

fumează joint după joint
,,aleargă”, sute de kilometri de unul singur,
pe șosele


pit bull-ul alb

Un pit bull alb e așezat pe iarbă
și mă privește atent, cu ochii injectați.
Un pit bull alb cu pieptul strâmb
mă privește cu ochi de om
drogat

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share