Literadura nr. 9 (2)

Florentina Loredana DALIAN

Ceasul din gară (I)

Pe-aici, prin gara asta părăsită prin care
mai trece doar din când în când câte un
mărfar, pe-aici au trecut oameni mari.
Pe unde-or mai fi?
Pe-aici am trecut și eu, încă de mic copil, de
când mi-a pus tata traista-n băț. Era noaptea
de Crăciun, plânsesem că n-aveam de
niciunele… tata întorsese două turte pe vatră,
ni le-a întins mie și lui frate-miu. Apoi, s-a
uitat la mine nu știu cum și mi-a zis: „Du-te,
măi copile, du-te unde-oi vedea cu ochii, aici
nu mai e de stat. Pe ăsta mic l-oi mai sălta eu
cum, necum, tu ești mare de-acuma…” „Unde
să mă duc, tată?” – l-am întrebat. „Nu știu… ai
putea să treci în Satu Vechi, la unchi-tu Stere,
e nițel mai avut și nevastă-sa nu-i chiar o
zgârcită. Ți-or da și ție acolo, ceva, te-or ajuta
să-ți găsești ceva de muncă. Eu n-am nicio
putere. Uneori mi-e ciudă că m-am născut. Și
că v-am adus și pe voi pe lume, să vă chinuiți.
Da’ bunul Dumnezeu știe El mai bine ce-i
pentru fiecare… o să aibă grijă să nu vă
pierdeți. Hai, du-te!”
-Tată, mi-e frică, s-a înnoptat.
– Lasă, nu-ți fie! De-abia nu vede lumea că
mi-am trimis copchilu’ de-acasă…
Îmbrăcat subțire, încălțat și mai prost, c-o
sticlă de apă în traistă și cu mult vânt
fluierând prin ea, am plecat, ca alungat din
sânul lui Adam, din căsuța noastră
sărăcăcioasă, dar unde măcar știam că sunt și
eu al cuiva. Lung a fost drumul din Satu Nou
până în cel vechi, peste calea ferată, asta de-o
am și-acum în fața ochilor. Îmi era foame, îmi
era frig, îmi era frică și somn, dar mergeam
înainte, prin viscol, că n-aveam cale de-ntors.
Tata-mi zisese clar: „Aici să nu te mai întorci,
n-ai la ce”.
-Dar, tată, o să-mi fie dor de matale.
-O să-ți treacă, mă. Ce, de mă-ta nu-ți e dor?
-Ba da…
-Păi vezi? De-acolo din ceruri, cum s-o mai
aduci înapoi? Ți-oi ostoi și dorul de mine, ce,
parcă mie n-o să-mi fie dor? Da’ ce-am să
fac? Să mă plâng ca o muiere? Hai, du-te! Ai
grijă să nu rătăcești drumul.
Nu l-am rătăcit. Chit că, peste câmp, totul era
alb. Dinspre pădure, se auzeau lupii urlând.
Mi-am zis atunci că, dacă scap nemâncat, o să
trăiesc o sută de ani. Uite că am scăpat și mai
am vreo 20 pân’ la sută… Dar drumu-ăla a
săpat cărări prin mine.
Când m-au văzut unchiul și mătușa au zis că
văd o nălucă. Eram înghețat și aproape sfârșit.
Am simțit și eu căldura unei case, lipsa
sărăciei, ce-i aia să ai mâncare ca oamenii…
da nu mă puteam bucura… gândul meu era tot
la ai mei, acasă. Îl vedeam pe tata jos, la gura
sobei, încercând să înjghebe un foc, ba din
niște amărâți de coceni, ba din surcele; îl
vedeam pe frate-miu mic, umblând prin pat,
căutând parcă ceva ce nu știa nici el, amăgit
de tata cu-n boț de mămăligă din ziua de ieri.
Eu, acum, mă săturam și-mi stătea-n gât.
Știam ce-nseamnă să ai mațele lipite de
foame. Până-ntr-o zi când n-am mai răbdat.
Am dat „bună ziua” unchiului și mătușii,
mulțumindu-le mai mult din priviri și am
plecat. Am auzit-o zicând în urmă: „Ăștia,
după ce că-s rupți în cur, mai au și fasoane!”.
Dar eu nu de fasoane plecam. Îmi era bine,
mai bine decât îmi fusese vreodată. Dar cum
puteam să mă satur numai eu, cum să-i las pe
tata și pe ăla mic fără niciun ajutor?
***
Se desprimăvărase. Am trecut calea ferată
înapoi. Dar n-am mai avut nicio grabă.
Acuma, mergeam ziua. Mă uitam în stânga șin
dreapta și mă rugam la Dumnezeu să-mi
lumineze calea. În gară, m-am oprit să văd
trenurile. Unul tocmai trecea și mă uitam la
impiegat, ce frumos salută. Atunci mi-am
dorit să fiu și eu ca el. După ce a trecut trenul,
m-am dus la el și i-am zis: „Nene ceferist,
vreau să fiu și eu ca matale!”
-Ca mine, mă, prăpăditule? Ce-ai găsit atât de
grozav la mine? De ce n-ai pus și tu ochii pe
cineva mai acătării?
-Nu știu, bre, așa mi-a venit. Îmi place cum ții
paleta-aia, cum duci mâna la chipiu… și-apoi,
ai uniformă.
-Bine, mă nepricopsitule, vino să te-nvăț ce
știu! Pentru început o să-mi fii de ajutor la
treburile casnice. Dar să nu-mi aud vorbe de
la alde mă-ta și tac-tu!
El m-a învățat ce știu, m-a trimis la școală.
Ceasul ăsta era de pe-atunci. Tot el mi-a zis:
„Poți să uiți să mănânci sau să bei apă într-o
zi, dar să nu care cumva să uiți să întorci
ceasul!” I-am promis și uite că mă țin de
cuvânt și-acum, când el nu mai e demult, când
demult nu mai e nimeni și mai nimic… doar
eu, ca o barză singură rătăcită-n cuib străin,
doar eu și ceasul și câinele Ursu… de-o fi să
mor, știe el cum s-anunțe.
Îl chema nea Mișu. Mihai, pesemne, dar toată
lumea nea Mișu-n sus, nea Mișu-n jos. Mi-a
fost ca un înger păzitor. Eu, lui, ca o pacoste.
Așa-mi și zicea: „Treci, mă pacoste, la
masă!”; „Hai s-te țesăl, pacoste mică!” Da’
ce, parcă eu nu știam că-mi zice cu drag?
S-a dus nea Mișu! S-a dus ca trenurile alea
care nu se mai întorc. Într-o zi, m-a întrebat:
„Mă iubești, pacoste mică?” Eu mă uitam așa
la el și nu știam ce să-i zic.
-Zi, mă, răspunde ceva! Da’ auzi, să-mi spui
adevărul!
-Nu știu, bre, nu știu ce să-ți spui…
-Cum, mă, că doar nu te-am întrebat vreo
definiție la matematică! E simplu: mă iubești,
da ori ba?!
Am ridicat din umeri și-atunci s-a luminat:
-Mă copile, mă, tu nu cumva nu știi ce-i aia
iubire? Zi, mă, știi ce-nseamnă să iubești pe
cineva?
Eu – tot bâtă.
-N-ai avut și tu o pisică, un câine, un părinte
care să te iubească? Ori pe care să-l iubești?
-Am avut…
-Mă urgie – zice – stai și-ascultă! Cum să-ți
explic eu ție? Iubirea e ceva așa… mare și
frumos, cum ar fi…
-Ca un tren, bre nea Mișule?
-Cum, mă băiete, ca un tren, cine-a vorbit de
trenuri?
-Păi ai zis „mare și frumos”. La mine, mare și
frumos e trenul.
-Mă, să știi că s-ar putea ca tu să zici bine! Ca
un tren, da. La fel și iubirea. Vine ca o vijelie,
stă ce stă și-odată își ia avânt și pleacă. Dar să
știi că sunt și iubiri d-alea care nu pleacă
niciodată. Îți rămân în suflet pentru totdeauna.
-Ca trenurile alea de pe linia moartă?
-Nu, mă, ce-ai! Lasă, că ești prea mic să
pricepi. Du-te de mătură bătătura!
Am aflat mai târziu cum stă treaba, când într-o
iarnă înghețată, când nu mai circula nimic,
nici măcar trenul, m-a cărat în cârcă zece
kilometri, preț de vreo două sate, până am dat
de primul doctor. Eram bolnav, cu febră mare
și doctoru-a zis că puteam și să mor. Pe
vremea aia, când n-ai fi dat un câine afară din
casă, nea Mișu m-a târât, înfășurat într-o
pătură, să m-aducă la viață. Așa că n-am mai
avut nevoie de explicațiile lui… cum stă treaba
cu iubirea. Acuma, după ce-am înțeles, aș fi
putut să-i spun și eu. Dar am tot amânat…
Atunci, după ce m-am făcut bine, am vrut să-i
răspund la-ntrebare. Dar nu știu cum și de ce
m-a apucat așa rușinea. Îl strigasem: „Nea
Mișule!” „Ce-i, mă?”, a răspuns, fără să lase
lucrul pe care-l făcea. „Lasă bre, altădată!”
„Zi, mă, zi!” „Lasă…” Altădată n-a mai fost.
După ce l-a-ngropat, am rămas la urmă în
cimitir, cu ciorile, și i-am spus: „Să știi, bre,
nea Mișule, că te-am iubit!” Dar nu știu de ce,
parcă nu m-am simțit ușurat. Trebuia să i-o fi
spus în viață, atunci când a vrut să știe. Așa
facem… Tata, barem, nici nu m-a-ntrebat. El
nu știa d-astea cu vorbe. Și pe el l-am iubit,
dar când, cum era să i-o spun?
***
M-am trezit într-o zi cu el în gară. De
mână cu Sașa, ăl mic. Crescuse și el, nu mai
era cât o lingură, dar tot nu era de aruncat în
viață. N-avea nici măcar 12 ani, cum aveam
eu când m-a trimis tata de-acasă, în Satul
Vechi, la unchiu’. După ce nea Mișu și-a făcut
milă cu mine, ținându-mă pe lângă el, mai
treceam pe la ei, să le mai las una, alta. Mai
ales de ăla mic aveam grijă, că tata o cam
dăduse pe băutură, nu prea-i lăsam bani,
duceam doar produse, ce bruma găseam… Și-ntr-
o zi, tata-n gară. „Pus la țol”, adică nu mai
umbla rupt, cu ăla mic într-o cămășuță pe care
i-o cumpărasem eu din primul salariu, s-o
aibă pentru când s-o face mai mare, cu niște
pantalonași care fuseseră ai mei, c-o bucată
dintr-un gumar de care legase o sfoară, zicând
că și-a făcut praștie… Eu trebăluiam, ca de
obicei. Tata zice:
-Na, ți l-am adus.
N-am întrebat de ce, nici ce crede el c-am să
fac eu cu Sașa, cum am să mă descurc să-l
cresc. „Ți l-am adus” – atât au fost vorbele
lui. Și-a mai adăugat: „Dă un foc!”
S-a urcat într-un tren. „Unde pleci, tată?”
Trenul se pusese-n mișcare. Cu ochii în gol,
mi-a întins mâna, doar ni s-au atins mâinile.
„Mă duc și eu, să văd cum arată lumea asta
fără…” N-am mai auzit continuarea, trenul
începuse să pufăie, să gâfâie, să prindă viteză,
ducându-l pe tata într-o lume fără nu știu ce.
Fără ce, mă tată, fără ce? Fără copii, după ce
i-ai făcut și i-ai lăsat în gară, în grija unui
străin care n-are nicio obligație, dar care are
suflet de tată? Ori poate vrei să știi cum arată
lumea fără sărăcie? Hm…
Lumea e peste tot la fel. Doar pe deasupra
poate să pară diferită. Dar peste tot ai să-ntâlnești
oameni ca tata, ca nea Mișu, copii ca
mine ori ca Sașa-ăl mic. Peste tot găsești
oameni cu foamea-n traistă, cu dor de ducă,
cu regretul că s-au născut. Unde te-ai dus tu,
tată, în lumea asta mare fără noroc?
A doua zi lumea vorbea de-un accident
care, de fapt, nu fusese accident. Un ins se
aruncase din mers și fusese strivit de roțile
trenului. Noi ne miram, cu mirarea copiilor în
fața grozăviilor lumii. Nea Mișu a avut grijă
să nu aflăm până aproape când s-a prăpădit,
săracu’, adică mult mai târziu, când sărisem și
eu și frate-miu din copilărie. Asta a vrut,
amărâtul, să zică: „În lumea fără durere, fără
întristare și fără suspin…” A luat trenul spre
lumea aia și s-o fi consolat cu gândul că fiii
lui abandonați vor duce-o mai bine fără el. Eu
l-am așteptat. De câte ori trecea un tren din
sensul opus ăluia în care plecase. Așteptare de
fiu pândind întoarcerea tatălui risipitor.
N-a mai venit. Au venit, în schimb, sute,
mii de oameni. Niște străini, alunecând între
gări. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu
amarul, prea rar cărând în traistă vreo bucurie.
Am văzut și oameni întorcându-se de la
război. Greu de ei! Dar și mai greu de
amărâții care îi așteptau pe ăi de n-au mai
venit. Cum a fost atunci cu Saveta. Își
așteptase omu’, da’ fusese și el printre ăi de și-au
lăsat ciolanele pe pământ străin. Plecase
toată lumea, ea rămăsese în picioare, în capul
peronului, cu ochii pierduți în zare.
– Pleacă, fă Saveto, și tu acasă, nu mai sta ca o
statuie, vezi să nu te ia cu friguri!
Se uita la mine ca o nălucă.
– Pleacă, nu mai sta, că omul tău nu mai vine!
– Și dacă vine, Ionică, și dacă vine? De unde
știi tu? Vezi-ți de trenurile tale și lasă-mă pe
mine!
Am pus o șubă pe ea, am luat-o înăuntru și i-am
dat un ceai. Mi se părea frumoasă și i-am
zis că mi-e dragă. Era prima dată când
priveam o femeie mai de-aproape. Dar nu
prea știam cum să mă port cu femeile, era mai
simplu cu trenurile. Nu-mi aduceam aminte
decât de mama, dar atunci când trăia eram
prea mic; mai țineam minte doar niște
senzații, un soi de căldură și-n rest… dorul pe
care mi l-a lăsat. Saveta a rămas în gară și-a
dormit peste noapte în camera lui nea Mișu.
Eu cu el ne-am înghesuit într-o gheretă și neam
văzut de trenuri. Dimineață a plecat. Mai
treceam uneori pe la ea și-odată, mai mult
înghiontit de nea Mișu, am cerut-o de nevastă.
Nu și nu, că dacă se-ntoarce Petrică-al ei, ea
ce-i spune? Petrică-al ei s-a-ntors cum s-a-ntors
și tata. Dar ea l-a așteptat toată viața. Și
eu, prost, am așteptat-o pe ea. Și viața a trecut
pe lângă noi, precum acceleratul. Ieri au
îngropat-o. Când trăgea să moară, m-a chemat
să-mi spună că-i pare rău și că s-o iert. Am
iertat-o, că doar suntem creștini. Dar cu
părerea ei de rău n-am ce să fac. Mi-o fi părut
și mie rău de multe în viața asta. O cruce – atât
a rămas din ea. Dar eu o văd tot pe fata care
se zgribulea pe peron într-o noapte,
așteptându-l pe bărbat-su care n-a mai venit.
Așa cum, atunci când mă gândesc la mine,
văd copilul cu traista goală umblând prin
viscol într-o noapte de Crăciun, tremurând de
frig și de frica lupilor. Și, mai rău decât toate,
tremurându-i inima după cei lăsați acasă, în
sărăcie și foame, în deznădejde. Toate astea,
pentru ce? Nici nea Mișu n-a știut să-mi
spună. El doar mi-a oblojit rănile cum s-a
priceput. Câteodată, îl simțeam că i se rupe
inima de mine. Mă privea într-un fel al lui și-avea
el o vorbă: „Tuuu, copil de pripas!” Și-atunci
își trăgea șapca mai pe ochi, da’ eu
știam că face asta ca să nu-i văd lacrimile.


Tudor CICU

Visul

O dată, la o serată literară, un amic m-a
tras deoparte și mi-a spus:
-Iată cam ce țineam a-ți atrage
luarea aminte! Ai o frază într-o carte care nu
mi-a dat pace, deși am răsucit-o pe toate
părțile. Scriai așa: „Nu mai visa copile! o aud
prin vremuri pe mama. Du-te și tu cu copiii, la
joacă! Adică, să mă îndrept și eu, ca toți
ceilalți, spre cele pământești. Altfel, cum te
vor înțelege când tu cânți la harfă iar ei din
frunză?”
L-am privit nedumerit pe amicul meu. Nu
înțelegeam ce dorea de la mine. Și mi-am
adus aminte că atunci, când mama îmi spunea
toate astea eu lăsam, o clipă, cartea din mâini
și priveam în urmă cum se îndepărta la
treburile ei: „Ce o fi zis mama?” Și, fiindcă
nu știam a-mi răspunde, deschideam cartea și
mă pierdeam, din nou, în lumea celor care
vedeau altfel lucrurile de mi-am amintit o
întâmplare auzită de la moșu-meu. Suna așa:
„În satul meu, pe vremea copilăriei nu eram
decât o mână de puștani. Duminicile, când
părinții noștri intrau în biserică să asculte
slujba și se închinau la icoane, noi, copiii,
încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin
clopotniță și chiar pe acoperișuri de chilii. În
toată ceata eu eram singurul scriitor, iar
ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe mine mă
chemau toți să le scriu crucile și pomelnicele.
Așa că eu făceam scenariul jocului și ei
trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară neam
jucat de-a războiul. Eu mi-am rezervat
rolul generalului, iar pe ei i-am împărțit în
pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie
piloți de bombardiere. Era mai palpitant să vii
în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor,
ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De
unde să iei combustibil, piloți instruiți și
aripi? Aripi care să facă fâl-fâl!, ca păsările.
Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie
numai puști care să facă poc-poc, mitralierele
să facă prr-prr și tunurile ca să bată bum-bum.
Jocul începuse când, pe cer, în șiruri negre au
apărut, zburând aproape de pământ
adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari negre,
pe aripi. Chiar erau niște modele,
Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se
cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi
reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am
urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat:
-Atențiune! Vă ordonă generalul! Acum vom
doborî avioane. Atenție, foc!!!
Se auzeau puștile (poc-poc!), mitralierele
trăgeau și ele (prr-prr!), iar tunurile răzbeau
greu (bum-bum!). Comenzile cădeau și ele, de
sus, ca proiectilele. Era un vacarm de
nedescris. Mă uitam la ai mei, cum se
zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii,
ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se părea,
de acolo de pe turla bisericii, că își cam
exagerau rolurile, sau jucau mult prea bine
piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de
țărână și fum, iar bucăți din tencuiala bisericii
săreau care încotro. La sfârșit, când
adevăratele avioane au dispărut dincolo de
linia orizontului, am ordonat adunarea
cititorilor din oastea improvizată, în fața
bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu
toții la datorie. Rămăsesem singur… Mă
alesesem doar cu cămașa ruptă și o dâră de
sânge care se prelingea ușor.”
Acum, singur la masa de scris, am văzut și eu
la ce război nemilos îmi făcusem valiza.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share