Literadura nr. 9 (1)

Prof. Dr. Mihaela BURLACU

Seducția influenței
Sau despre cum e să fii singur în mulțime

Am uneori bănuiala că nu ne mai auzim
unii pe alții ca indivizi singulari,
deoarece nu vrem să ne mai auzim.
Vocile individuale distrag atenția și
deranjează moda în care ne-am instalat
confortabil: avem subiecte comune de
discutat, facem lucruri care produc „like-uri”,
ne gândim tot timpul la reacțiile celorlalți și
experimentăm viața fără s-o trăim. În
occident, copiii sunt învățați să gândească
„out of the box” și să cultive idei. Noi… nu.
Noi considerăm că ai noștri copii trebuie să ne
urmeze, să se lase influențați de grup, să
meargă cu turma. Sperăm să creștem astfel
adulți acceptați, adaptabili și ascultători,
indiferent de domeniul în care evoluează. Este
de la sine înțeles că lucrul acesta se întâmplă
și în cultură. Ne-am procopsit cu un fel de
autism cultural și depreciem literatura
imaginației ca să nu plagiem, să nu ne lăsăm
influențați: nimic nu a rămas nescris sau
netratat. Citim istorie literară, ne formăm
opinii argumentate științific și calculăm
orizonturi de așteptare ca să nu dăm greș. Ne
bucurăm că tehnica modernă permite
înmagazinarea informațiilor și redarea lor cu
ușurință, dar devenim anxioși la gândul că
ceea ce punem pe hârtie a mai fost cândva
abordat, iar lucrul acesta poate fi probat de
„sfântul google”.
Cu secole în urmă, fiecare societate se bucura
în voie de producțiile culturale noi, nici nu se
punea problema influențelor. În prezent, nu
putem produce opere lipsite de
multiculturalitate, scriitorii sunt catalogați
după curente și școli, cărțile produc costuri și
fac profit. Simt că s-a depășit exagerat de
mult teoria conform căreia literatura e mereu
ocupată cu o puternică răstălmăcire a
scrierilor anterioare. Și nu mă refer aici la
poziția epistemologică a interpretării. Un
scriitor ajută la formarea altuia tot astfel
precum o scriere o influențează pe următoarea
datorită întâietății, nu a programării. Scriitorii
subjugați de sistemul vreunui precursor,
spune Blake, își inhibă creativitatea, raționând
și comparând obsesiv propriile opere cu cele
ale precursorului. Influența controlată poate fi
un câștig, deoarece presupune recitirea
înaintașului, adică un moment de interpretare
și relaționare pozitivă sau… negativă. Din
păcate, în România domnește „criticofobia” și
e o poziție invers proporțională cu numărul
mare de critici talentați. Cred că teama și
desconsiderarea cu care scriitorii români
resping acum critica sunt nejustificate. Critica
presupune studii, muncă multă și talent, nu
improvizare sau ură. Cronicile din puținele
reviste de cultură rămase pe baricade par
blânde, ne ferim de judecăți negative, nu vrem
să părem intoleranți, sexiști, rasiști, „haters”
sau mai știu eu ce categorie depreciativă. Dar
tocmai cearta aceasta cu vecinul de pagină
duce la învățare, la dorința de a fi mai bun, la
respingerea mediocrității. Ne împingem unii
pe alții mai sus, ne zidim și ne influențăm
reciproc.
Influența nu ne face mai puțini originali sau
mai buni, ea face parte din procesul natural al
creației. Până și Dumnezeu S-a lăsat
influențat de propria imagine când ne-a creat
după chipul și asemănarea Sa. Shelley susține
că scriitorii din toate timpurile contribuie la
un singur „mare poem” aflat mereu în lucru,
Borges afirmă că scriitorii își creează
precursorii, Eliot observă că literatura este
creată de cei vii pentru nevoile celor vii.
Bloom crede că poeții puternici nu citesc cum
citesc criticii, nu sunt nici cititori ideali, nici
cititori obișnuiți, ei se pot citi doar pe sine. Un
poet puternic devine slab când începe să se
compare cu ceilalți, deoarece devine
influențabil. Vocea lui se va auzi din ce în ce
mai puțin, vocea lor din ce în ce mai tare.
Influența este seducătoare, ne unește, ne dă
coeziune și liniște, dar ne face mediocrii.
Refuzul ei ne izolează, ne particularizează,
dar ne face să trăim singuri.


Radmila POPOVICI


mai departe

când nu am
cuvinte încep să scriu
scrisul meu
seamănă cu mersul
pe sfoară nu-mi iartă
graba răgazul
bucuria

mă supune continuu
unui text necunoscut fără
să numer(otez)e paginile

de-ar ști peste câte
am sărit lăsându-le
noi-nouțe
de dragul lui

el însă
le rupe pe cele
dragi mie

odată m-a prins cu un poem
dulce în gură mi l-a lipit
de frunte să mă arate
lumea
cu degetul

am mers
mai departe


în loc

cu fiecare pas
coridorul
crește în loc
să scadă

nu mai poți
da
o urmă
înapoi
e cursa care
ți se întinde
vicleană și cleioasă
sub tălpile goale

umbrele oripilate
se scutură de tine
la fiecare ciocnire
la cotituri

nici anii de du-te-vino
nici săriturile de pe un
nor pe altul nici statul
în picioare pe apa cea
mai dură cu mâinile
rupte
de cărți bune bune n-au
cum să-ți asigure
mersul

o
iei de la
0


fire de nisip scapă

fire de nisip scapă
uneori
din ochii indiferenți ai
zidurilor așteaptă câte
o talpă să le poarte
noroc

mă întreb cum o duc
în strâmtoarea veșniciei
mii de ani fără lumină fără
lacrimi visându-și mările
și marile cutremure

și zi și noapte dorm
iepurește să nu se sperie de
propriile sforăituri să nu se lase
strivite de tonele de gânduri

să nu uite numele rudelor de
la primul până la toate câte
au rezistat în timp

am cunoscut
odată
un fir de nisip
care se credea vânt
salvând de la înec
valuri


pământul gol

un val mai curajos
să se rupă de celelalte
să fie covor zburător
iar peștii gălăgioși
să ronțăie sarea liberi
să sară
cu aripile desfăcute în fața
apusului când pe o parte
când pe alta ca pe o tigaie
înroșită amintindu-ne
de cruzime în felul lor
tăcut alunecos

voi privi înainte voi
avea acea privire care
convinge vânturile
să nu le permită
morilor să moară

să nu râzi de nori
când se vor lăsa
la fund

au și ei nevoie
de somn
pe pământul gol

*

doi băieți prind și aruncă prind
și aruncă prind și aruncă în apă
o broască până crapă

tresar


Manuela Camelia SAVA

IV

Cine ești a întrebat EA
Te-ai rătăcit printre versuri?
Sunt adoratorul necromant al cuvintelor tale,
poezie!
Sunt însetatul
Ce adoarme îmblânzit de adierile tale
molcome
Sunt înfometat
Sunt nemângâiat
Sunt neplouat
Sunt neîngropat
Sunt un joc neînceput
Sunt
Sun
Su
S


V

Poezia e mereu umărul pe care se așază
Îngerul
E sufletul ce mi-a dăruit visul
E poteca albastră care mi-a alinat pașii
Ea e pasărea ce mi-a redat vederea
Poezia e oglinda
în ea mă văd singură
așa cum sunt cu răni și cu riduri
cu ochiul care plânge
cu ochiul care râde

poezia e oglinda
în care zăresc uși închise oameni providențiali
fâlfâirea Îngerului
cioburile pe care am călcat râzând

poezia e pielea pe care o dezbrac dimineața
redevenind trupul din oglindă…


Iuliana Paloda POPESCU

Trestia călătoare

Nimeni
n-a înțeles cântecul
trestiei în bătaia vântului,
nimeni nu a știut rostul ei
când
s-a frânt în vuietul
toamnei!… Poate
va înveli o casă, visa ea,
poate va sprijini
brațul unui ascet, al unui
împărat, al unui
pictor mare sau poate
inima unui poet,
spera trestia, pe când
vântul o legăna,
o înălța până la Cer, fără să
știe dacă toate
acestea

se vor
întâmpla!… Cândva,
toți o vor uita, strigă
Pasărea
înserării!… Fără urme-i
sunt pașii,
pierdută-i cărarea, umbra-i
lunecă în
amurg, himere de foc se
ascund în tăceri,
în fumul subțire ce urcă în
ierburi, în ape,
în țărânile calde, iar eu încă
mai sper să
descopăr semnele trecerii,
clipa de
închinare, când Luna
tresare de
dor în lacrima trestiei
călătoare!


Cenușa uitării

Acum, intri-n
lumină și vrei să atingi
cenușa uitării, să o cerni
peste
fluturi, peste amurg, pe
aburul verii
ce înfioară lanul de grâu
înflorit, în care
coboară Îngerul!… Este
greu să învingem anii,
uitarea, spuneai,
amintindu-ți cum treceam
prin
oglinzile Cerului și-ncercam
să m-apropii de
tine,
să îți mângâi fruntea înaltă,
atinsă de focul îndoielii!
Văd că nu te-ai schimbat,
încă arzi pe Altarul iubirii,
ca o flacără vie, încă visezi
cum respiri și îți scrii
numele pe albastrul de
ziuă, iar în inima ta se
avântă caii sălbatici, trec
prin râurile albe,
prin florile câmpului și
caută ninsorile
îndepărtate, fără să știe că
în visul
lor se pot ascunde semne
prevestitoare de durere
și de moarte!


Daniela MĂRGINEAN

jurnalul penelopei. 1

într-o zi mă voi usca precum
o iederă pe aburul unei cetăți
poate atunci ai să crezi
că așteptarea e ruptă din mine
ca o pasăre albă mistuită
de zbor ce își hrănește
ultimul cânt cu moartea sa
mă vor scrie ploile vremii
cu cenușa lor focul își va stinge
setea de mine
de aș traversa pământul înot
marea verde aș străbate-o la pas
poate ai întoarce o clipă capul
să ștergi praful de amintirea
ce-l îngreunează


jurnalul penelopei. 2

adesea sufletul meu seamănă
cu vântul ce șuieră porți
ori uși ori ferestre deschise
în ele însele
ca un palat ce-și așteaptă regele
să-i răsune ecoul înrădăcinării
sufletul meu alergând
spre colțul nelocuit al speranței
mereu în așteptarea următorului tren
nepoposit vreodată între stații
conduce lumea imaginară
în muchiile drepte ale realului
în pași strâmți ai văilor încâlcite
sufletul meu soarbe setea
și murmurul ploii
ca pe-o așteptare
scurgându-se


jurnalul penelopei. 3

cu mâna tremurândă de așteptare
am simulat oglindirea
ca pe-o eclipsă
prin geamul fumuriu
de viață crăpat
nu mai știu cum se face
că toată lumina ascunsă
în noi e înghițită
de întunericul fad
ce spintecă viermi
care înfloresc putregaiuri
ce rumegă cai de nouri
zădărnicia-și clocotește rănile
și noi suntem călăi
de secunde bolnave
nimic nu rămâne întreg înadins
numai golul ce ne umple
plămânii ca o arșiță


jurnalul penelopei. 4

voi veni sub semnul meu
ca un umăr sub un munte
voi stinge anii care mă scriu
cu apa închinată cuvintelor
poate drumul îmi va uita pașii
pașii îmi vor uita tălpile
când picioarele
nu mai sunt ale mele când
tainele gândului tău

mă poartă departe de mine
până când mă vor tăcea
gemetele absenței legându-mă
cu funia așteptării de umbra ta
când mă usucă setea
și o pasăre îmi scurmă
cuibul din piept
și voi fi o nălucă ce numără
fiecare secundă neatinsă
ochilor tăi


Raluca FARAON

mitul peșterii

în peșteră timpul tremură
pe aripile liliecilor.
brusc visează somnul fetușilor.
mamele lor rătăcesc de-a lungul cărării
care separă viața de moarte.
abur din răsuflările soldaților
agonizând în războiul pierderii memoriei.
ger între sinapsele anotimpurilor.
soarele e sleit.
arborii își înfig coroana în lut.

voi care vegheați în adevăr
ascundeți-vă în rănile iubirii.
curând în peșteră încoronat
profetul orb declară-ntunericul
Lumină


perpetuum

în trei jocul nu se termină
se rotește copil tânăr bătrân
cerc înghițindu-și centrul
în spirala înspumată
a Începutului


țipătul adormit

roata e ascunsă-n piatră
un căutător de aur lovește
lumea aplaudă nebunia

la sfârșitul zilei
din piatra crăpată
se vor scurge spițele durerii


dinamică (variațiune pe tema începutului)

începuturile sunt ca pâinea
întâi dospesc la căldură
apoi cresc și triumfă
peste marginea speranței
până ajung în cuptorul zilei
și le mănâncă orele coaja
crocantă iar nopțile sătule
le sforăie inevitabil finalul


dinamică (variațiune pe tema sfârșitului)

nu contează că pietrele au murit
vor apărea în curând păsări cu
ochii oamenilor de carne vie
cu oase de plumb mers de zeu convalescent
care-și vor hrăni foamea de zbor în gol
cu aripile îngerilor din rănile pământului


repetiție cu aripi decupate

muribundul are fluturi în loc de ochi
îl gâdilă pe frunte cu draperia de culoare
pudrată și exersează un zâmbet coregrafic
dada din ziare – memorie fragmentată
Poezie

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share