Literadura nr. 8 (3)

Gheorghe ENE

Născut – 16 octombrie 1950 – Căldărăști
(Buzău)
Decedat – 9 mai 2011 – Căldărăști (Buzău)
Proză:
O spovedanie a textului, Ed. Paralela 45,1999
Aromanul trandafirului. Ed. Paralela 45, 2000
Versuri:
Intrarea în Europa sau Târfa și sertarul, Editura
Nadar, Buzău,1992
Starea de dizgrație, Editura Și, Buzău, 1995
Eu, dizgrațiatul, Biblioteca Județeană „V.
Voiculescu”, Buzău, 1997
Portret în picături de rouă, Editura Casei
Corpului Didactic „I.Gh. Dumitrașcu”, Buzău,
2004
Vorba! Editura Rafet, 2005
Texte de dincoace, Editura Ceea ce, 2007


Trezire

Eu n-am ajuns la concluzii.
Eu m-am trezit mereu
Cu toate
Concluziile mele
Trase
La o realitate
De-a-ndoase.
O spun tristețile
Ce mi s-au strecurat
Și-n oase.
O spune și versul meu care
Se-mpiedică mereu de-un
Oarecare
„deci”
În timp ce toate îmi sunt
sau îmi devin
tot mai mute și reci.
Ce să mai fie nou sub soare?
Hei, tu,
Viață a mea de concluzii
Cât mă mai petreci?
(volum VorbA!)


Limite

Sunt într-o situație poetică
Dar nu prin excelență.
Dar nu prin excelentele condiții create
Acestei situații din vremea din urmă.
Nici nu există o vreme din urmă.
Sunt încă la anii-lumină
Dinaintea situației mele.
Și fără ieșire.
E simplu ce simt.
Intru formal pe o ușă formală
Și o voce în formă îmi întinde de formă
O mână formată și forte
Și tot efortul meu e inform
Mă infirmă
Și forma iarăși contează.
Văd iar un tablou într-o ramă
Într-un cui într-un perete în sus.
Văd iar dominant un surâs.
Nu contează ce vis
Îmi dictează ce simt.
Gioconda îmi iese din timp.
Intru iar în jocul dezis.
Forma-i aici.
Nu sunt în formă.
Nu sunt formal formabil.
Nu sunt o forță.
Substanța e în altă parte.
Sub stanțele mele.
Acolo eu sunt.
Îmi stă un substantiv pe limbă
Urgent s-o numesc.
Dar mult mai aproape
Îmi stă în gât un vers
Un alt sens
Pe care iată ce convins
Pe care iată ce învins
Pe care iată ce urgent
L-am șters.
(Buzău 1975-vol. Texte de dincoace)


Camelia Iuliana RADU

Note biografice
S-a născut în anul 1959, în municipiul Slatina,
jud. Olt.
-La 8 ani, îi apare prima poezie într-o antologie
națională a copiilor poeți (Crisalide, 1969, Ed.
Ion Creangă, antologie apărută sub îngrijirea lui
Tudor Opriș).
-Publică versuri în diverse antologii brăilene
(Licăriri la Dunăre, 1969, Zbor alb, 1974) și
naționale (Copii poeți, 1968, antologie apărută
sub îngrijirea poetului Tudor Opriș).
-Membră a Cenaclului literar Panait Istrati –
Clubul Tineretului Brăila. Înființează și conduce
Cenaclul literar de avangardă Atelier XX.
-A fost reporter TVR pentru emisiunile de copii și
tineret 1969-1982)
-Jurnalist la Radiodifuziunea
Română, emisiuni pentru tineret: Antena
Tineretului, Clubul adolescenților (1976 – 1982).
-Din anul 1990, locuiește la Ploiești unde a fost
jurnalist, redactor cultural la cotidienele Jurnalul
de Prahova și Telegraful de Prahova, alte
publicații.
-A publicat poezie în numeroase reviste literare:
Plumb, Discobolul, Caiete Silvane, Oglinda
literară, Marmația literară, Vatra veche,
Măiastra, Revista Nouă, URMUZ, Algoritm
literar, Spații culturale, Sintagme literare,
Literadura, Atitudini etc
– Este membră a Uniunii Scriitorilor din Romania
– Primul poet străin care a scris și publicat o carte
de poezie inspirată integral din lumea arabă a
Sultanatului OMAN – eveniment remarcat de
mass-media omaneză.
Dintre premii menționăm:
Premiul I – poezie, mai – 2014, Festivalul
Național de Literatură și folclor ,,Armonii de
primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția a XXXVI-a.
Premiul pentru poezie – Festivalul ,,Toamna
Bacoviană”, octombrie 2014 – Premiile Revistei
Literare ,,Plumb”, Diploma de excelență pentru
cartea Negru de iarnă – Biblioteca Județeană „I.
G. Bibicescu Mehedinți – 26-27 aprilie-2014,
Drobeta Turnu Severin (Simpozionul ,,Drumul
Cărții”).
-În perioada 1995-2005 este prezentă cu expoziții
de grafică de carte în mai multe orașe ale țării
(Brașov, Brăila, Arad, Craiova, Timișoara,
Ploiești, București, Baia Mare etc).
Studii:
Licența în Psihologie (Universitatea Lucian
Blaga-Sibiu
Master în Științele educației, diferite cursuri de
psihoterapie, formare în Consiliere psihologică
individuală și de grup (SPER).
Volume: Poezie:
Jucăm Lenin, Ed. Paralela 45, 2016
DESAPARECIDA, Ed. Tracus Arte, 2016
Norr, Editra Tracus Arte, 2015
Vântul în oglindă, Editura agol, 2015
Dincolo de fugă, Editura agol, 2015
Întredeschis, Editura agol, 2015
6 de inimă neagră, Ed. Singur, 2015, volum
colectiv
Negru de iarnă, Editura Ateneul Scriitorilor,
2014
Tangerine Tango, Editura Grinta, 2013
Caietul roșu, Editura Singur, 2013
Oman (ediție bilingvă), Editura Karta-
Graphic, 2012
Floare mică, Editura Etiquette, 2009
Muntele inițiaților, Editura Neotonic, 2003
Proză scurtă:
Pe muchia prezentului, Editura Etiquette, 2009
Pasărea Singuratică, Editura Neotonic, 2001
Legendele Cetății Sinca, Editura Neotonic, 2002
Regăsirea de sine (eseuri), Editura Starpress, 2005

Cine este Camelia Iuliana Radu? Omul… și
scriitorul.

Mă hotărâsem să nu răspund la întrebarea
asta, dar o voi face parțial. Sunt un om trist,
care trăiește într-un oraș asupra căruia noapte
de noapte și zi, de zi, 5 surse industriale
revarsă noxe cancerigene, otrăvind aerul. O
gazare în masă. Sunt supărată pe ministrul
mediului, Grațiela Gavrilescu, ploieșteancă,
pentru că nu face nimic (dar absolut nimic!)
pentru a înceta uciderea lentă a locuitorilor
acestui oraș. Sunt supărată pe cei care nu ies
în stradă să își ceară drepturile, sunt revoltată
că administrația locală, Garda de mediu și toți
cei care răspund de calitatea aerului în Ploiești
și împrejurimi par niște incompetenți, niște
lași, cărora nu le pasă de sănătatea copiilor
noștri. Ca scriitor, îmi trec supărarea pe curat,
într-un volum numit Toluen. Aduc în acest
proiect încă doi scriitori ploieșteni mai tineri,
pe Călin Dengel și pe Marian Mărchidanu
(aflat la debut), care și ei au în pregătire două
volume; Nimbus și Cu, volume ce vor forma
împreună cu al meu un triptic literar, cu titlul
Nimbus Cu Toluen. Asta pentru a sugera că
1+1+1= mai mult de 3. Împreună sunt o stare
colectivă, un protest, un strigăt la care sper să
se ralieze și alți creatori.

Cât de mult te ajută faptul că ești psiholog
în ceea ce scrii? Sau poate nu te ajută, dar
influențează.

Psihologia mă ajută și mă încurcă la fel de
mult ca pescuitul sau matematica. Dacă le
cunoști, le aprofundezi; dacă nu, rămâi uimit.
Două căi la fel de bune în poezie. Am ajuns să
studiez psihologia datorită unui obicei prost:
sar peste statut, nu mă interesează, nu îl văd.
Nu îl simt. Gândul meu sare dincolo, direct la
om. Funcția, statusul, poziția într-o ierarhie
(oficială sau nu) nu îmi spun nimic despre
calitatea umană. Alt obicei prost care m-a
trimis la studiul psihologiei a fost acela că
sunt mută atunci când cunosc un om, un loc
nou. Trebuia să mă adaptez, credeam eu. Nu
era nevoie. Adaptarea este, după părerea mea,
o greșeală și, oricum, un poet este un psiholog
rafinat, deși, psihologia nu are musai legătură
cu poezia. Este o premisă și poate folosi ca
perspectivă interpretativă. Cărțile mele au o
perspectivă jungiană, majoritatea, dar unele
sunt scrise înainte de a cunoaște psihanaliza
(Caietul roșu). Negru de iarnă, Tangerine
Tango și un volum neterminat, Monaco Blue.
Poți fi prieten cu orice disciplină care te ajută
să te formezi, dar poezia este altceva. Nu tu
alegi poezia, ci poezia te alege pe tine. Am
rămas cu poezie.


Cum se simte Camelia Iuliana Radu,
privind înapoi?

Ca un betiv care merge pe trei cărări,
încercând să își mențină echilibrul, vorbind în
limba lui semi-descifrabilă. Unii râd de pe
margine, alții îl disprețuiesc, altii cred că nu
are toate țiglele pe casă. Cam așa mă simt
privind înapoi. Am vrut să am totul, și
familie, și viață armonioasă, și job, și
solitudinea scrisului. Am vrut să le fac pe
toate, să le trăiesc pe toate. Am avut norocul
unui bărbat excepțional. Educat, blând, serios,
frumos. Am și un fiu care îi seamănă, mult
mai înțelept ca mine. Câțiva prieteni. Am dat
celor din jur părți uriașe din viața mea, din
timpul meu. Sunt un om darnic, dar nu pot da
tot. Oricum, ce ar fi în plus nu le trebuie.
Iubesc provocarea, întâlnirea cu necunoscutul,
mă arunc fără jenă în situații echivoce,
incomode. Nu îi pot târî pe ceilalți în
aventurile mele himerice și cred că ar trebui
să zică mersi că am avut decența să mă abțin
adesea, provocându-mi mie suferințe atroce.
Nu m-am simțit bine în pielea mea, tot timpul.
Dacă ar fi fost după mine, mi-aș fi pus geanta
pe umăr și aș fi plecat în lume, indiferent de
consecințe. Habar nu am ce ar fi urmat. Poate
aș fi murit după trei zile, poate aș fi scris
cartea vieții, nu știu. Azi știu că nu acesta este
drumul. E drept că urăsc viața burgheză,
așezată (deși o admir). Mă sufocă. Dragostea
m-a ținut pe loc, așa că sparg tiparele în scris,
în desen. Slavă Domnului, acestea două sunt
mari devoratoare de energie. Scrisul meu, din
copilărie până azi, este o revendicare a
libertății. Pentru mine, pentru ceilalți. Așa au
fost volumele de poezie Oman, Norr,
Desaparecida, cărți în care emoțiile datorate
întâlnirii cu locuri impresionante până la
durere nu au fost exprimate direct, au agonizat
înăuntrul meu, până și-au găsit calea.


Cum se simte Camelia Iuliana Radu ca
membru proaspăt admis în Uniunea
Scriitorilor?

A fost o eliberare de prejudecăți. La fel a fost
căsătoria. Toată lumea deplângea statutul de
om căsătorit, numai eu declaram că, de fapt,
căsătoria înseamnă suprema libertate în cuplu.
În sfârșit, poți să iubești și să trăiești
evenimente memorabile cu cel ales, fără să
dai socoteală nimănui, fără să te ascunzi, fără
să te expui bârfelor. În provincie, din păcate,
ți se pune adesea întrebarea: bine-bine, scrii,
dar ești în USR? A, nu? Și imediat ți se
întoarce spatele. Te aștepți să ți se întoarcă
spatele pentru ceea ce scrii, eventual, nu
pentru că nu ești validat ca scriitor
profesionist, dar lumea în care trăim este încă
așa. Mulți credeau că sunt membră de ani
buni și au fost uimiți să afle că abia acum sunt
validată. Dar nici nu m-am strofocat. Bine ar
fi ca tinerii creatori să facă acest pas imediat
ce îndeplinesc acele minime condiții de
intrare, nu mai târziu, pentru a avea timp sa
fie cunoscuți, să participe la proiecte literare,
să se afirme. Nu ca mine, care am stat de o
parte toată viața, din timiditate. Restul
războaielor nu mă interesează, pentru că nu
sunt războaiele mele, nu am fost acolo ca să
știu adevărul exact. În fața colii de hârtie sau
a monitorului, când scrii, oricum, ești singur.
Lupta e cu tine, cu rezistența gândirii
stereotipe vs. originalitate. Căderea în rutină,
autopastișarea, autoplagierea, ăștia sunt
dușmanii unui scriitor.


Crezi că ești formată ca linie auctorială sau
dezvoltarea este deschisă experimentului?

Pe linia auctorială deschisă experimentului.
Orice poet experimentează, asta este natura
lui. De fapt, poezia este nevoia sinelui de a
țâșni afară, de a se exprima, expunându-se
astfel acelui frig existențial care poate ucide.
În astfel de momente, poetul este în pericol,
dar numai așa poate exprima acea emoție care
îl scoate din rutine pe celălalt, pe cititor.
Mintea ne păcălește, pentru a ne proteja.
Caută motive, pretexte, pentru acțiunile
noastre. Ei, când iese afară, această emoție
pură, intensă, ea are nevoie de o traducere.
Cred că ne păcălim atunci când credem că
aparținem unui stil de exprimare poetică.
Aparținem, vrem nu vrem, mentalităților unei
epoci și vocii noastre interioare. Stilistica este
o unealtă seductivă, inventată de istorici
literari și de critici. Poetul doare, de aceea nu
se simte în largul lui în lume.


Dacă ar fi să faci o antologie din ceea ce ai
scris până acum cam ce dimensiuni ar avea
raportat la experiența acumulată și la
numărul de volume?

Habar nu am. Dacă aș fi invitată de un editor
pentru antologare, aș merge pe mâna
redactorului de carte, el ar trebui să fie mult
mai obiectiv ca mine. Eu știu că fiecare
poezie publicată are ceva de transmis. Noi,
poeții, nu facem ierarhii și nici nu ne ocupăm
cu organizarea, sortarea, elucidarea poeziei.
Noi, poeții, suntem contaminați cu virusul
mortal al scrisului, al visului, al creației de
orice fel. Suntem, metaforic exprimat, în
carantină pe viață, în acel loc în care primim
tratamentul pentru supraviețuire, poezia. Îi
protejăm pe ceilalți, pentru a scăpa ei vii, prin
absență. Carantina este privită de omul
sănătos ca un loc periculos, înspăimântător,
deși acolo poeții luptă pentru viată; uneori,
chiar murind. Orice carantină păstrează un
secret. O luptă ascunsă, fiind un spațiu închis,
în care tot ce se petrece ține de profesionalism
și suferință. Este un loc acut. În criză. Între
moarte și viață, între asumarea contaminării,
exilul asumat vs libertatea vieții de zi cu zi.
Ascunderea stigmatului. Facem semne de la
fereastra unei crize existențiale, salutăm cu
degete palide, care au văzut moartea și
zâmbim cu dragoste, dragostea îndelung
răbdătoare. De biografii, antologii, firesc este
să se ocupe alții, din mașinăria culturală. Dacă
nu o fac ei, o face posteritatea. Iar dacă nici
ea, ei bine, nici nu mai contează, pentru că
noi, poeții, am girat de la început cu viața
noastră, cu tot timpul petrecut gândind,
scriind, fără să primim garanția reușitei.


Ce mulțumire are poeta Camelia Iuliana
Radu cu literatura?

Mă bucur ori de câte ori reușesc să public un
volum, după care intru în agonie. O sfârșeală
fără nume, o deznădejde morbidă pun
stăpânire pe mine. Știu că e surmenaj, dar tot
îl traversez. Scriu emoțional. Torid. Poetul
Emil Lungeanu spunea că fiecare carte scrisă
îți scurtează viața cu 7 ani. După 13 volume
de poezie și 2 de proză scurtă, pot spune ca
am murit deja. Un fapt minunat, pentru că
oferă libertate de mișcare. A scrie de dincolo
de propria moarte te debarasează de orice
obligație, ești liber să treci peste cerințele
literare ale momentului, de mode, de acea
senzație că trebuie să fii la înălțimea
cerințelor, care îi blochează pe mulți autori.
Sunt atât de mulți poeți excepționali azi, încât,
unii se lasă de scris, speriați, blocați. Azi,
contează să ai o voce în zona socială, iar
această tendință crește. Ei bine, de dincolo de
moarte, nu mai există decât eternitatea, o
provocare mult mai complexă. Cu avantajul
că îți lasă libertatea jocului.


Ce nemulțumire are poeta Camelia Iuliana
Radu pe tărâmul literaturii?

Ion Stratan mi-a spus cândva un lucru contrar
ideilor vehiculate azi: este bine când se scrie
mult. Cineva, ceva trebuie să echilibreze
balanța lumii noastre, strâmbată de
totalitarismul preocupărilor materiale, de
obsesia pentru înavuțirea rapidă, de
parvenitism, de goana identitară după un
statut mai bun, chiar și nemeritat. Cineva,
ceva trebuie să ducă mai departe zestrea
sensibilității umane. Literatura română
trăiește azi o perioadă de expansiune, poate,
prima de acest fel din istoria literaturii
noastre. Toate literaturile au trăit o astfel de
perioadă, în care ce a avut specific și
important o nație a lăsat lumii. Opere cu
adevărat mari. Perioade în care s-a scris foarte
mult. Din păcate, literatura română este
paralelă cu ea însăși. Pentru că există o
literatură oficială, în sensul că este promovată,
și, o altă literatură, care crește bezmetic, în
devălmășie, care este lăsată de izbeliște.
Edituri care nu înregistrează cărțile la BNR,
tiraje minuscule, ignorare totală a apariției etc.
Ori, așa ceva nu se face. Elitismul ăsta este o
rămășiță comunistoidă, rămasă în mentalul
breslei. Marile literaturi universale, cum ar fi
cea franceză, și-a asumat publicarea întregii
literaturi actuale, uneori chiar pe a autorilor
din alte țări. La noi, există un spirit canibal
care întărește o mâncătorie istorică de prost
gust. Poți fi oricât de bun, dacă nu faci jocul
celui aflat momentan într-un post care îi dă
oarece putere de decizie, ești ignorat. Nu e de
al nostru, nu există. Unii numesc jocul de
glezne al autorilor dispuși să accepte situația
asta inteligență socială. Este o mizerie, de
fapt. Poeții au intuiție, sunt vizionari. De
multe ori s-a întâmplat să scriu o carte, având
ca pretext literar o temă care a devenit peste
jumătate de an realitate. Poezia presimte,
poezia vede, poezia știe, poezia avertizează,
ea defrișează timpul amestecat și deschide
drum de înaintare lumii. Dacă ești atent la
poezie, înțelegi încotro se îndreaptă lumea
aceasta, dar nimeni nu plătește intuiția și nici
conservarea sensibilității lumii, prin poezie.


Ce părere ai despre revista Literadura?

Mi-a atras atenția titlul. Litera de-a dura,
rotundă, spre împlinire, dar și litera dură, care
spune lucrurilor pe nume. Literatura în
rostogolire, în mișcare, actuală, dar și
hazardul, lipsa de garanție a prezentului luată
în serios. Șochează coperta minimalistă,
Coloana infinitului a lui Brâncuși trimite un
mesaj onest, dar optimist: literatura fără
sfârșit. Conținutul este, deși se plimbă pe o
scală largă de prezentare, conservator, în
sensul că păstrează o linie clară a calității, de
la care revista nu face rabat nici măcar cu un
text; dar ceea ce este cu adevărat remarcabil
este faptul ca voi ați reușit să creați în jurul
revistei o mișcare literară, asta în condițiile în
care sunt zeci de reviste literare. În provincie?
Serios? – ar întreba unii mai cârcotași. Ei bine,
da. Ați reușit minunea asta. În provincia hulită
și plicticoasă, ați creat ceva autentic. Ați dat
peste nas prejudecăților, ați reușit! De unde se
vede că omul sfințește locul, chiar și în
literatură, dacă face literadură.

A consemnat Teo Cabel

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share