Literadura nr. 7 (9)

Daniel LUCA

Case la cub

În volumul Case aici case acolo (Editura
Eikon, București, 2017) Raul Bribete
conferă caselor puterea a treia. Avem
casele de aici, de pe pământ, casele de acolo,
de sub pământ, dar și casa-trup.
Autorul rămâne adeptul poeziei de
largă respirație, dar virilă, gravă și
surprinzătoare, chiar și atunci când s-ar părea
că nu e așa. Este meritul acestuia de a reuși
atragerea cititorului în vâltoarea scrisului său
pentru că un asemenea contact lasă urme
adânci și de durată.
Deși, uneori, mesajul își pierde din
substanță prin faptul că autorul nu se oprește
la timp ori folosește unele formule ușor
bombastice („bizară e înstelarea aceasta care
ne albăstrește,/ vâslind, larg prin noi, cu
gesturi mai ample decât/ ale unui boxeur într-o
descătușare de forță/ pe mările de metilen
înghițit cu pumnii, pe care i-am ros,/ ca pe
niște unghii mai mari”).
În fapt, este o poezie de viață și de
moarte, dar în care și moartea este o viață,
doar că… altfel. Poezia reprezintă un liant
între cele trei tipuri de case enunțate anterior
(„poezia ca lornion,/ prin care vezi trecând
herghelii de întuneric catifelat”). Un alt liant
este credința, iar dangătul clopotului este
însoțitor în marea trecere („plouă cu pământ
negru-verzui./ te grăbești să ajungi sub
clopot”; „deodată storci frânghia, / din care se
prelinge/ un lapte liliachiu”). Un al treilea
liant constă în tăcere, în liniște, mereu căutată
(„tăcerea scrisului: „scriu în tăcere/ cu litere
perfecte,/ cu o perfecțiune asurzitoare/ a
sentimentului”; tăcerea cărții, a cititului:
„liniștea, ca un sonor dat încet, /se varsă
dintre pagini de carte”; tăcerea cimitirului: „e
atât de liniște încât mă întreb dacă nu sunt / o
simplă iluzie și tresar”; tăcerea ca un nectar al
supraviețuirii și al inspirației poetice: „beau
liniște, în loc de apă sau vin”), chiar și în
tumultul orașului, unde și lumina este cenușie
(„În creierele de piatră arsă ale orășenilor, /
lumina gri care pătrunde prin această
fereastră/ e doar o simplă lumină a unei zile
mohorâte”).
Totodată, tăcerea unește oamenii cu
casele, atât la exterior, cât și la interior
(„tăcerea din casă și din mine/ formează un
râu imaterial”), iar câteodată aceasta atrage
după sine și singurătatea („uneori reușesc / să
mă ascund/ chiar și de mine”), apoi angoasa
(„în desăvârșita singurătate/ angoasa coboară
sub forma unor stetoscoape aidoma/
tentaculelor de caracatițe furioase”).
De altfel, totul este un joc de lumini și
umbre, iar omul este prins în mijloc, cu ori
fără voie („eu respir ceremonial/ arătând cu
degetul întunericul/ în care stele de
dimensiunile unor rodii/ cad pe pământul/
care nu și-a găsit încă/ punctul de chilibru”).
Există, pe de altă parte, o legătură indisolubilă
între om și casă, de oricare latură a timpului sar
afla – trecut, prezent ori viitor („mă plimb
printre morminte,/ cu grația părintelui care nu
dorește/ să-și trezească noii-născuți”; „case
aici case acolo/ și-n ele tot ființe. altfel de
ființe”; „iubești casele de aici și ele o simt”).
Mai mult, această legătură dobândește și o
dimensiune cosmică („Aceleași degete
sentențioase/ indicând, furibund, cerul”).
Astfel, casele de aici pot fi considerate ființe,
fiind pline de suflet, ce vin să ocrotească
oamenii și sunt martorii tăcuți ai aventurii
vieții pe pământ („în case ne scriem poemele,
/ în case facem dragoste,/ ne naștem, gătim,/
tot în ele/ ne dizolvăm”).
Casele-trup sunt adăpostul sinelui, cu trăirile
sale, dar și al persoanei iubite („tu stai închisă
în mine, ca o imagine nedevelopată, dintr-un
vechi aparat de fotografiat./ tu stai închisă-n
mine,/ ca într-o casă,/ și nu vrei să mai ieși”;
„Uși se închid în tine reverberând zgomotos”;
„viețile noastre au fost atât de vechi, /iar
istoriile lor ar putea încăpea /ca o vedere într-o
gaură de cheie.// ce, oare, e dincolo?”). Iar
alteori sinele este multiplu, cu tendințe de
(re)întregire („când vechile mele trupuri se
suprapun perfect /peste vechile mele amintiri
despre ele,/ sunt un întreg”).
Casele de dincolo sunt o continuare firească a
celor de aici, o punte între prezent și trecut,
între omul viu și strămoșii săi. Când și când,
după moarte se păstrează rangul din timpul
vieții („unii tot ca în viață, în case mai mici,/
tot cu vedere la stradă”; „în tine bat toate/
inimile alor tăi, plecații”; „fețe arse își vădesc
relieful nesigur,/ ieșind din trecutul adus în
prezent”).
Casele sunt, la urma urmei, o sursă de
inspirație, un sfătuitor tainic al oamenilor, o
„papesă” („Antenele minții tale funcționează
perfect/ chiar și atunci când recepționezi/
posturi străine, /în limbi necunoscute nouă,
papesă”).
Însă există și o corespondență între lumea
celor vii și lumea celor morți („se-adună viii
și cei plecați, demult,/ la o canastă”). Poetul
(și individul, în general) trăiește în lumea sa
proprie, o lume vie, reprezentată prin arborele
tuia, zis al vieții, și prin buruienile părăsirii,
ale nimănui („a arbore de tuia, a buruiană și
tutun miroase lumea mea/ întruchipare de
extaz și forță”). O lume al cărui sfârșit e
cunoscut și așteptat („și așteptăm/ așteptăm /
așteptăm// casele de acolo”), cu sentimentul
evadării din perisabilitate în eternitate („aici,
mărunțișurile acestei lumi/ tind să ne
confiște.// acolo, e un perpetuu sentiment,/ o
trăire integrală a sublimității”).
Altfel, o găselniță a autorului constă în
folosirea majusculei doar la începutul fiecărui
poem, iar în rest nici măcar după punct. De
asemenea, mai semnalăm motivul romantic al
albastrului, al acelui ceva mereu dorit și
niciodată găsit (somn albastru, vers albastru,
pereți albaștri etc.).
Volumul de față degajă tristețe, amărăciune,
însă dacă s-ar reține doar așteptarea marii
treceri, ar fi greșit, întrucât viața în sine este
un miracol presărat de taine. Omului îi revine
sarcina de a le căuta, de a le descoperi, de a le
deconspira ori de a le păstra sub tăcere. Pentru
că omul însuși nu este decât o taină.


Ion ROŞIORU

Două poete buzoiene de elită

Cu o documentată şi entuziastă prefaţă a
neobositului Marin Ifrim, apare la
Editura Grinta (Cluj-Napoca, 2017),
cartea Spovedania oaselor semnată de
Mihaela Roxana Boboc. Este cea de a şasea
carte de poeme ale autoarei, una dintre ele
fiind scrisă, ca şi romanul Tătăruşca, în
colaborare cu scriitorul polivalent care este
Tudor Cicu.
Poezia Mihaelei Roxana Boboc vine din
adâncimile ancestrale ale stirpei poetei şi se
constituie, totodată, în elogiu
evlavios adus înaintaşelor sale
perindate pe acest pământ ca
purtătoare ale tuturor durerilor şi
bucuriilor lumii. Discursul său
poetic este, prin urmare, un
nestăvilit recviem pentru toţi eroii
neamului, eroi ale căror trupuri
anonime au fost adunate prin
cimitire militare presărate pe acolo
pe unde au avut loc lupte
sângeroase pentru păstrarea şi
dobândirea independenţei gliei
strămoşeşti. Suferinţa se sublimează
în versuri de sute de carate, timpul
poetei devenind test de pioşenie şi de
recunoştinţă.
Poeta reabilitează sau înnobilează
textualismul care a exacerbat cu precădere
fiziologicul şi scabrosul deşănţat. Sub pana
Mihaelei Roxana Boboc, poezia devine o
suprarealitate în care cuvântul de ordine
tutelară e însăşi poezia de înaltă factură şi
laudă adusă inspiraţiei care o scoate din
contingent, din existenţa banală de zi cu zi
(Cineva ascultă plânsetul, poem dedicat
poetului Lucian Mănăilescu). Între dragoste şi
poezie poeta pune semnul egalităţii, ambele
apărând instantaneu şi, de regulă, atunci când
te aştepţi cel mai puţin. Întoarcerea la ele e cel
mai adesea imposibilă, saltul calitativ
nemaiputând fi contestat în niciun fel (Ziua
din colivie). Dragostea, ca şi elaborarea
poemului, e mereu una tensionată (Vremea
mărturisirilor). Majoritatea pieselor din
volumul aici în discuţie pot fi abordate şi
analizate ca arte poetice, ca modalităţi de
elaborare, chiar sub ochii cititorului, a
poemului care o fascinează şi o
transfigurează. Cităm aproape la întâmplare:
„…fac dragoste cu imaginea mea din oglindă,
cu femeia aceasta imperfectă/ mângâi
cearcănele şi nopţile din părul ei le aşez ca
piese de domino,/ degetele tale pe chipul
obosit şi buzele mi se deschid/ sărutând cerul/
iarba, florile, lumina din jurul tău mi se desfac
în poeme de dragoste/ minţi că nu simţi – te
mint că nu-mi eşti şi jocul acesta continuă,/
primul ajunge la linia albă unde e prea târziu
să te las să câştigi,/ cerul cade în oglinda
sângerie a nopţii – eu râd de
umbrele îmbrăţişate pe hârtie,/ în
seara aceasta se naşte un poem, îl
vom boteza după noi/ deschide
ochii negri ai singurătăţii şi nimic
nu va mai fi la fel” (Nu pune
virgule).
În ascensiunea sau în
aventura ei fiinţială, poeta atinge
sau escaladează nichitastănescian
nepoemele, nelacrimile, nedorul
(Femeia încă vâsleşte). Ea ajunge
adesea acolo unde lucrurile şi
trăirile se transformă automat şi
miraculos în contrariile lor: „sunt femeia
îndrăgostită de păcatul ei care devine virtute”
(Preeria ascunsă în ochi).
Cu şi prin poezie, autoarea îşi sondează
efervescent memoria şi scoate la iveală lucruri
şi fiinţe care i-au marcat devenirea, începând
cu popasul în lichidul amniotic şi până în
clipa în care se confesează, mărturisirea şi
trăirea fiind la fel de puternice şi una ca şi
cealaltă. Scrierea de poeme echivalează cu
formularea întrebărilor existenţiale capitale,
chiar dacă nu se ajunge şi la răspunsurile
scontate: „am cunoscut o fată care scria
pentru că nu ştia cum e dincolo -/ ochea cu
praştia şi trimitea poeme – întrebare/ cerul se
scutura de mistere apoi se închidea brusc,/
finalul se lăsa aşteptat iar eu o iubeam/ pentru
neliniştea ei,/ pentru semnele de înterbare
întoarse în piept ca o/ jaluzea;/ eu pictam
naturi vii şi oameni vii sau invers,/ pictam
ochii ei când nu ştia să iubească -/ nu poţi să
iubeşti am întrebat-o în ziua x/ iar ea a râs/ a
plecat în ziua când a învăţat cum e cu poezia/
care plânge în tine până te sufocă,/ abia apoi
iese sângerie ca un prunc eliberat/ din labiile
cerului;/ altfel mă gândesc de când i-am citit
versurile/ din ce în ce mai mult la moarte/ ca
la un joc de cărţi/ în copilărie aşteptam cartea
salvatoare pe aceeaşi linie cu/ inima,/ o să ai
doi copii – îi vei numi după tine,/ nu plânge,/
când mă îmbraci în pâsla albă de mireasă,/ voi
păstra cel mai bun vers/ pentru fata care nu
ştia cum e dincolo.” (Iar eu o iubeam).
Discursul poetic al Mihaelei Roxana
Boboc e o perpetuă personificare a poeziei
care lăcrimează, e întinsă la uscat pe frânghia
de rufe, luminează (Printre rânduri,
Dumnezeu), are ochi de sare, arde pe tăciunii
furiei (Oraşul doarme sub noi), peste
creştetul ei zăpada se aşterne domol (Mama
aşterne bulgărele rostogolit din lună),
respectiv: „să mă ierţi, mamă,/ poezia
seamănă cu tine/ are trupul iernii şi prea mult
dor în raniţă/ aleargă sălbatic prin lume/ şi
uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie,/ pe
care ai aşezat copilăria/ prefăcută în
chihlimbare” (idem). Poeta visează „poeme
care muşcă din zăbala cerului şi sângele lor/
se preface în vinul/ unde poetul îşi vinde
egoismul în braţele muzei” (Dresorul de
iluzii). Poezia are gură profetică (Terapia
iubirii prin închipuite). Pentru poeta
neliniştită poezia e un permanent refugiu,
ficţiunea având un incontestabil rol terapeutic,
aşa cum şi visul are unul pentru realitatea
vulnerabilă: „vinde tot ce i-a rămas copilului/
care aşteaptă o oră doar pentru el;/ seara o
găseşte tăcută/ în braţele muzei,/ unde visul se
plimbă dintr-un poem într-altul/ şi mângâiată
pe creştet,/ copilăria adoarme la sân”
(Liturghii de rouă). Textul lumii răbufneşte
benefic şi fertilizator în discursul poetei: „Te
pogorâm de pe cruce neştiind cum ai ajuns
acolo,/ Te pironim iar în cuvinte ori pălmuim
fruntea îndoielilor/ dar Tu, Părinte, eşti şi al
lor,/ cei care dinamitează copiii altora şi pun
fiare inutile între oameni/ ţipetele lor devin
refrene ale unei generaţii de întrebări/ unde
fiul cerului e pus la colţul batjocurii -/ şi-au
împărţit hainele Tale şi pentru biblia ta au
aruncat sorţi/ primul care intră în celula Ta se
află gol de sine şi lumea se închide/ în sufletul
lui înainte să te verse în potir,/ înainte să-ţi
împrăştie trupul în zările cuvintelor,/ să
vorbească despre Cer acolo unde pământul
urlă în plămânii urii,/ Iar Tu, Părinte bun, cu
braţe întinse chemi căprioara lui Labiş,/
înainte ca ochiul ei să se deşerte în versuri şi
demonii nopţii/ să întoarcă pământul blagian/
scrisorile se împart cu lumină şi luna
oglindeşte chipul/ bătrânului dascăl/ punem
punct şi de la capăt împletim flori de mucegai
în bătaia ploii/ poezia se scrie singură/ din
mâna nevăzută a îngerului picură sânge pe
creştetul fricii/ fetiţa de zăpadă mă însoţeşte
din capcana vulpilor/ cozile lor roşii
brăzdează cerul şi dimineaţa se preface-n
apus” (Fetiţa de zăpadă).
Discursul poetic al Mihaelei Roxana
Boboc e, în concluzie, un perpetuu elogiu
adus creatorului ca mijlocitor de poezie între
divinitate şi ins, poezia, atât ca act elaborativ
cât şi lectural, având un nedezminţit rol
terapeutic pentru toate angoasele şi neliniştile
metafizice ale lumii dintotdeauna: „linia fină
între Dumnezeu şi om/ se prelinge pe degetele
poetului şi chipul lui se transformă în ceară/
aparenta nelinişte e o rapsodie a simţurilor
unde ciocârliile se transformă în dor/ ce doină
e poporul meu şi cântec de jale din naiul
zamfirei/ povestitorul tâlcuieşte morţii din
suflet şi nasturii mânecii se desfac/ o aripă se
întinde în zadar spre cămaşa poeziei şi rămâne
stingheră/ ca o pasăre uitată pe limba de
pământ a bătrânilor/ nimic nu se pierde din ce
n-a existat şi aici, în vârful/ cuvintelor,
osemintele lor plâng/ a mir cu preţul
sângelui,/ a nemurire”(Rapsodia simţurilor).

***

După şapte cărţi de poezie, apărute
între 2011 şi 2016, un roman de
dragoste şi trei romane poliţiste, Gina
Zaharia semnează a opta carte de poeme,
Perseide (Editgraph, Buzău, 2017).
În primele 12 poeme ale cărţii, poeta se
adresează, fie confesându-se, fie urmărind-o
cu gândul, unei prietene, Ana, care poate fi
concomitent şi alter-ego-ul mai curajos al
autoarei. Această Ană, sinteză a tuturor
Anelor celebre din literatura română şi
universală, întruchipează curajul, înfruntă
riscul, se lasă purtată de absolut şi îşi asumă
sacrificiul, în timp ce naratoarea romanului
epistolar în versuri e mai raţională şi mai cu
picioarele pe pământ. Temerara i-a lăsat în
grijă o grădină, „cu două veri mai încolo, cu
un trandafir ce emană miresme ce ajung până
la stăpâna stabilită, întru tatonarea norocului,
dincolo de ocean, într-o ţară care n-o vede,
precum şi fântâna şi dragostea (Ana (I).
Oarbă).
Sunt puse faţă în faţă, contrastiv, două
lumi distincte: a naratoarei, cu realităţile ei
monotone şi precumpănitor banale (secetă,
toamnă, dor) şi a celei plecate şi
cantonate într-un vis care e al
tuturor posibilităţilor. De o parte
iubirea şi setea de absolut, de altă
parte nostalgia şi tristeţea generată
de neîmpliniri şi aşteptări (Ana
(III). Cafea în doi). Ana e
urmărită cu gândul de prietena sa
întristată că evadata n-a dat, acolo
unde se află curs integral fericirii
care a trecut pe lângă ea aidoma
unui tren ce nu va mai reveni
niciodată: „Nu, Ana, deşertul nu
va rodi nicicând să ai masă
bogată,/ mersul pe jos înseamnă cunoaştere,/
mersul intens înseamnă depărtarea de tine,/
oare vei învăţa să zboare toate păsările tale de
nisip?/ Le-ai dat viaţă, acum aruncă-le pe cer/
şi vezi dacă ştiu/ să respire albastru” (Ana
(IV). Păsări de nisip). Naratoarea se erijează,
deci, într-o ipostază moralizatoare, faţă de
capricioasa ei prietenă risipitoare. Discursul
cvasiepistolar e unul despre visuri şi
spulberarea lor, despre amărăciunea scrâşnită
de cel care eşuează: „toate promisiunile tale sau
zdrobit şi au luat-o la vale” (Ana (V). Fire
de pelin). Procesul clonării e departe de a fi
fost unul punctual: o altă femeie îi uzurpează
identitatea naratoarei pe această axă a
dedublării: „Am uitat să-ţi spun, Ana, o
femeie îmi imită mişcările,/ se îndrăgosteşte
de tot ce mi-e drag/ şi pare că ştie tabieturile
noastre. Evită să mă privească în ochi,/ dar îi
simt umbra cum se leagă de mine” (Ana (VI).
Comori). Întâlnim şi o imagine a satului
românesc pustiit în ani din urmă, cu frumoasele
lui tradiţii rarefiate, dorul după vremurile
apuse activându-se neîncetat: „Curând vei
ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,/ au
umplut urmele carelor în care truda nu urcă
niciodată./ Mai ştii, Ana, ştergarul bunicii?/
Era mereu plin cu duminici şi fluturi./ Dar
braţele mamei le simţi?/ O lacrimă de dor
umple pârâul din faţa casei./ Niciun strigăt nu
încape în văzduh. Niciun strigăt,/ toate mă
strâng precum bocancii ostaşilor cu răni în
piept./ Toamna îmi trimite un cântec. E timpul
să scriu despre tine” (Ana (IX). E timpul să
scriu despre tine).
Ploile de stele, adică perseidele,
îndeamnă la reverie şi umplu
sufletul de tristeţi indicibile.
Căderile lor solitare trimit la ideea
de moarte, dar şi de decor feeric:
„în curând perseidele vor sparge/
întunericul/ câteva vor poposi în
calendarul tău./ Să fii acasă, vor
veni pe uşa dinspre soare,/ ţi-au
promis că vor intra în camera unde
scrii poeme de dragoste./ Astfel se
sfinţesc tăcerile” (Ana (X).
Perseide).
Poeta se proiectează
autoportretistic în oglinda celui
drag: „Trebuie să te odihneşti, iubito, ca să
mă afli,/ mi-ai spus,/ nu ai dormit de peste un
deceniu,/ mereu ai avut câte ceva de făcut prin
sufletul meu…/ Mi-era frig şi ai aprins un foc
imperial,/ mi-era cald şi ai adus Niagara peste
văpaie,/ cu tine am văzut primele albine
înecate în miere,/ ai făcut bungee jumping să
le salvezi,/ te priveam de pe creste, erai atât
de mică şi de curajoasă!/ În cădere, s-a agăţat
de tine o floare-de-colţ!” (numai tu).
Autoarea îşi imaginează întoarceri ale
cuplului la natura edenică atottămăduitoare şi
întru totul reconfortantă şi face, cu acest prilej
utopic, elogiul simplităţii generatoare de
fericire adevărată (ni s-a mai spus). Ea nu
oboseşte să evidenţieze magia dragostei
tainice şi irepetabile şi care dă coerenţă
universului pe care-l încarcă cu sărbători fără
sfârşit (magicianul). Sufletele îndrăgostiţilor
se contopesc paroxistic şi se separă doar spre
a-şi lua noi elanuri ale regăsirii mistuitoare (şi
tu). Statornicia în dragoste e o valoare mereu
la loc de cinste în inima poetei care se simte
astfel ocrotită confortabil în propriul destin:
„drumul meu trece prin faţa casei tale/ e
mereu presărat cu crini/ şi are un singur sens/
pe acolo s-au plimbat stări imperiale/ poate de
aceea este mereu neted şi/ miroase a linişte”
(drum). În preajma celui ales e oricând gata
să-i strige, faustic, clipei să se înveşnicească
(mi-e bine).
Frumuseţea de o intensitate pasională a
versurilor acestei poete puternice şi dezinvolte
te poartă cu gândul la Cântarea cântărilor şi
foarte greu îţi înfrângi pornirea de a tot cita,
cu încântare, din ele: „Ţi-am găsit cămaşa
arsă de dor,/ au trecut peste ea zile străine,
avea pecetea soarelui în dreptul inimii,/ m-am
grăbit să aprind felinarele,/ felinarul care ne-a
vegheat dragostea până dincolo de nori şi
înapoi,/cu flacăra mirosind a moarte şi a
izbândă.// Aşadar, vino să jucăm şah pe trupul
serii,/ iasomia ţine de somn. Lupii s-au culcat
cu urletul pe note./ Recunosc, n-am ştiut
niciodată să cânt la vioară,/ dar am purtat-o pe
umăr/ cu triumful unei reprezentaţii de
succes” (leacul pământului). Sau: „Mă
îmbrac în şoaptele tale unde s-au agăţat de
pereţii inimii/ altele au rămas într-un aisberg,/
mereu m-am întrebat/ cum să-mi ascund la
sân aurul tău brut/ în care o pasăre îşi
păstrează cântecul/ mai presus/ decât toate
bogăţiile lumii” (cayman).
Iubirea e proiectată la scară cosmică, mereu şi
mereu într-un aspirat punct de întâlnire şi de
echilibru al contrariilor cardinale: aer/pământ;
adânc/înalt, aproape/departe, secundă/veşnicie,
rug încins/ frig polar, lumină/tenebre,
alb/negru, cântec/tăcere, secetă/ploaie, stare
pe loc/galop, ger siberian/junglă homerică etc.
Există în aceste poeme un motiv al tabloului,
al fotografiei, al picturii odihnitoare, unde
forţele corozive ale timpului sunt anihilate şi
unde îndrăgostiţii nu mai îmbătrânesc
niciodată (poemul cu ochi negri, la cină,
etc.). Îndrăgostiţii trebuie să-i dea fiecărei zile
ceea ce este al ei, măcar atât cât aceştia să nu
simtă în chip dureros presiunea timpului
(cămaşa de luni). Iubirea se cere neîncetat
reinventată în aşa fel încât combustia ei să nu
se diminueze nicio clipită şi nicio intemperie
să n-o doboare: „mâine dimineaţă te voi trezi
să bem o cafea la nisip/ cu soarele pe umăr/
vom învăţa marea să cânte/ să plângă/ să râdă/
să danseze/ să ceară/ ştiu în adâncuri un pian
şi trandafiri acvatici/ legenda spune că sunt
iubiri înecate de dor/ să le dezlegăm lanţurile//
peste câteva zile va fi potop/ vom înota prin
apă vie unul în pieptul celuilalt/ vom îmbrăca
fulgere în cămăşi noi le vom hrăni cu silabe/
sălbatice/ iar noaptea asta/ noaptea asta se va
furişa după oraşul/ ars de lumină” (lasă
noaptea asta). Întreaga fire ia parte şi se lasă
antrenată în ritualul iubirii: ţigara de dor
devine cometă; ultimul copac înţelept urcă
dealul, marea poate fi îmbrâncită sub aripa
unui vultur, izvorul vinovat de nelinişti e
dezbrăcat de torţe, bulevardele agaţă felinare
în copaci, un vulcan se plimbă pe pământ,
satele îşi plimbă cojoacele în ierni desprinse
din tablouri etc.
Perseide este, de departe, cea mai bună
carte de poeme din cele scrise până la aceasta
dată de Gina Zaharia, poetă demnă de toată
consideraţia pentru avântul ei metaforic, ca şi
pentru frazarea poetică amintind-o, pe alocuri,
pe cea a altei buzoience inconfundabile:
Viorica Răduţă.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share