literadura nr. 7 (8)

Liviu OFILEANU

MAGIA FREAK-ULUI

Cristina Stancu a obținut pentru
volumul de poeme „Teritorii” (Ed.
Tracus Arte, 2017) prestigioasele
premii acordate debutanților în poezie, anume
„Mihai Eminescu” și „Iustin Panța”, un debut
răsplătit pe măsura așteptării autoarei de a
plonja în marasmul editorial subcarpatic,
poeta fiind născută în 1990, o vârstă la care
alți poeți au deja câteva cărți la activ. Criticul
Octavian Soviany notează pe copertă: „(…)
Scrie o poezie introspectivă, care nu ezită
adesea să aducă la suprafață vegetații
sufletești pline de stranietate, o poezie crudă
uneori ca o operație fără anestezie și o scrie
convingător, evitând gesticulația zgomotoasă
și patetismul. În versurile ei nu se
urlă niciodată, dar se scrâșnește tot
timpul din dinți.” Deoarece penuria
de afectivitate a mediului social nu
se află sub semnul provizoratului,
condiția individului e flancată de o
morală dubioasă și ispita respingerii
oricărei morale, o abrutizare însoțită
de un sentiment de aversiune ia în
stăpânire societatea comutând vina
terțului absent pe o încercare de
expiere personală a celui care
observă aceste impietăți. Și cum
intervențiile salvatoare lipsesc cu
desăvârșire din partea celor îndrituiți
(diriguitorii destinului politic), intriga
evenimentelor e ambalată la maximum prin
exemple de situații-fără-ieșire, acte ratate care
frizează absurdul prin acțiunea unor personaje
aflate la marginea societății, de pildă această
pacientă numită Genie: „închide. schizofrenie
paranoidă. a se ghemui într-un/ colț. când
genie a fost încuiată într-o cameră nu a scris/
pe cei patru pereți că e un monstru nu. în
dosar au notat/ entuziasm obsesivitate
paranoia imaginile din cap cerul/ stări
extreme intense violență apatie. genie voia
norma/ litate. paralizia FRICA impulsivitate
incapacitatea de a/ accepta orice autoritate.
genie voia să facă baie mai des./ voci
pământul calm lipsa de logică imaginație
halucinație/ autodistrugere incapacitate
socială. genie nu putea crede realitatea/
izolare nervoasă tendințe compulsive
apărare./ genie nu voia să fie atinsă. apărare.
ochi închiși. a se/ ghemui într-un colț. când
oamenii electrici îți înfig/ șocuri în creieri.
când nu te poți mișca. închide.// nu. câteva
cuvinte aranjate mai bine ar putea forma o
persoană (…)” (închide. schizofrenie
paranoidă, p.16). Poezia Cristinei Stancu
propune o sinteză a vicisitudinilor
contemporaneității, teritoriile sunt spații în
care diverși subiecți suferă și halucinează,
agresivitatea realului e dublată de indiferența
generalizată iar stratagemele rezistenței sunt
minime încercări de a opune foliei colective
frumusețea gândirii. Se desprinde ideea că
teritoriul românesc e subîmpărțit în zeci de
teritorii particulare, fiecare e cu lumea lui și-n
lumea lui străină de prefacerile
prezentului științific, teritorii
bântuite de himera robotizării,
așadar o viziune alienantă, ai cărui
”oameni nu sunt buni la nimic” în
afară de colectarea organelor,
constatare pe urmele covârșitoarei
tristeți a Demiurgului care a lăsat
în Pentateuh potopul peste
omenirea adulterină. Iată un
fragment dintr-un text epatant,
unde-n lumea largă fiecare face tot
ce-i trece prin cap (chiar și un
transplant, trecând și peste lipsa de
acord a celui în cauză): „(în decembrie 2017
va avea loc în china/ primul transplant de
cap. donatorul va fi/ un deținut care nu își va
da acordul./ pacientului care va primi noul
cap / îi va fi indusă o comă de o lună/ pentru
a se evita respingerea capului/ de către
corp.)” (când erai mică, p. 37). Stranietatea
unor texte vine tot din înclinația spre
esențializare a ideilor depistate în cărțile
citite, sunt aici parafrazate o sumedenie de
fraze făcând aluzie la Anne Sexton, Danielle
Collobert, David Foster Wallace, Diane
Arbus, Dylan Moran, Clara Elliot, Günter
Brus, Mariana Marin, Mary Webb, Lauren
Simonutti, Silvina Ocampo și alții, un soi de
morișcă inteligentă care-i ventilează destul de
bine spațiile. Caracteristica de bază a scriiturii
de față pare să fie demontarea comodităților
obținute prin accepții unanime, lipsite de o
verificare a detaliilor, fie că e vorba de viața
zilnică sau de concepte înalte precum
adevărul și fericirea, aceasta din urmă
suferind o lovitură în plină figură prin negația
existenței. Ea înțelege rostul de iluzionare al
cuvintelor, inventarul ar trebui să fie deja
format în mintea cititorului de cursă lungă,
putem enumera câteva resorturi care pot avea
rolul de dezinfectant, o suspiciune paralizantă
și declinul încrederii în oricare sistem,
violența realului transpusă în oglinzile mass-mediei,
sordidul lipsei de orizont la orice
nivel țin hangul unei poezii de substanță.
Poeta nu evită nici cuvintele-din-stradă
(lexicul visceralității), ea ține să-și păstreze
discursul în zona cât mai simplă cu putință a
interpretării, astfel că temele sunt racolate de
la faptul divers al cotidianului până la
stupoarea obținută prin argoul medical, fapt
care subliniază proximitatea credibilă cu
personajele descrise uneori sumar, alteori cu
precizia unei camere de luat vederi.
Autoscopiile esențializate au rolul de suport și
de control al facultății de judecare, acestea
sunt ranforsate cu efecte de scenă, decor
spitalicesc, un mediu al așteptării celei mai
bune terapii, nevoii de confesiune a celorlalți
îi corespunde o răbdare de a asculta, poeta
devine volens-nolens „ascultătoarea de
serviciu”, ecranul spre care privesc năpăstuiții
sorții: „senzația că ceva pierde conținut îți
mărește atenția./ bucata de geam arată
oameni întrerupți de jaluzele./ vrei o viață ca
a florăreselor și a vânzătoarelor/ din
alimentară. cu socoteli simple și resturi
expirate/ de luat acasă.// (…) – femeia cu ruj
pe față care mi-a spus la semafor că ea mă
iubește oricum/ – paznicul de la obor care mia
vorbit despre extratereștri de pe marte/ –
retardatul care mi-a repetat de zece ori unde
găsesc țigări la bucată/ – bătrânul care mi-a
povestit indignat pe o bancă în/ pantelimon
despre viața sexuală a prietenei fiului său/
doctor creștin și cum acesta i-a pupat mâna
căindu-se// – nebunul care se plimbă prin
bucurești întrebând aerul/ vă place vinul?/ –
omul care în timp ce-i ziceam la revedere a
cincea oară/ continua să-mi spună numele
pisicilor care ieșeau pe balcon/ – bărbatul
fără un deget care mi-a spus în stație că/ a
descoperit un nou fel de covrigi/ – femeia care
mi-a povestit că a fost amanta unui important/
om politic a zis că ăla e o jigodie/ – bărbatul
din crâșmă care zicea că el stă la masa aia/
din „90 și să mă car/ – peștele care m-a
întrebat dacă vreau să fiu curvă/ – iisus care
juca șah în argentina (…)” (senzația că ceva
pierde conținut, p. 28). Eticul rămâne un
concept impracticabil într-o societate asmuțită
asupra sine însăși, moliciunea de meduză a
păturilor sociale oferă avantaje unor grupuri
de sforari al căror singur scrupul constă în a
nu fi dați pe față. Avalanșei de factori negativi
poeta le oferă la schimb tinerețea celui care
vine din spate lipsit încă de vreo greșeală,
întreg volumul este o admonestare de pe
poziția celui care asistă muribunzii, un
amestec de sensibilitate rănită și sarcasm
îndreptat împotriva slăbiciunii umane atât de
permisive. Teritoriile sunt echivalentul
marginalității spre care tinde o lume
inconștientă de propria decadență, relațiile
umane sunt într-o permanentă fibrilație,
subiecții par desprinși din romanul lui Ken
Kesey (Zbor deasupra unui cuib de cuci),
predomină portretizările unor actanți
deopotrivă irascibili și apatici, mostre ale
derizoriului cărora poeta le opune un
„experiment anti-supraviețuire”. Regimul
spartan constă din acțiuni „ciudate” și opuse
spiritului uniformizator – cititul și scrisul,
vizionarea filmelor și extragerea esențialului
din pasaje, scene și dialoguri, divulgarea cât
mai subțiată a lucrurilor abominabile precum
și efectele acestora asupra omului lucid. Nu e
doar o simplă trecere în revistă, tehnica
juxtapunerilor și elogiul adus vocilor
dispărute întăresc discursul obținând o sinteză
plauzibilă asupra tragicului contemporan,
Cristina Stancu folosește insertul livresc iar
teritoriile capătă, prin crispare și inteligență,
materialitatea unei poezii aflate în siajul unei
voci inubliabile cum este aceea a Marianei
Marin. Cu alte cuvinte, o încercare de a
înțelege destinația actului cogitativ într-un
mediu total opus acestuia, cangrenat de răul
istoriei și imun la tentativele reumanizări.


Prof. dr. Manuela Camelia SAVA

Poetul și gravurile sale

O nouă provocare de a vorbi despre
poezie mi-a fost oferită recent de
volumul „Gravuri de ocazie” al
poetului buzoian Nicolae Pogonaru, lansat cu
ocazia Salonului Literar al revistei „Spații
Culturale”, 9 septembrie 2017, la Centrul
Cultural „Florica Cristoforeanu”, Râmnicu
Sărat. Astfel că, citind versurile din volum,
am redescoperit cu aceeași plăcere universul
liric definit de o atmosferă citadină, prospețimea
limbajului artistic, ironia, pamfletul,
luciditatea unui poet autoanalitic și ludic,
metaforic și butaforic, sincer,
tranșant, care știe mereu să se
reinventeze, să fie original, să
placă.
De data aceasta, Nicolae
Pogonaru a gravat în cuvinte o
lume suficientă sieși, un produs
unicat, având în vedere că gravura
este „gen al graficii în care
imaginea artistică este obținută
prin reproducerea după o placă pe
a cărei suprafață a fost trasat sau
gravat desenul, în adâncime sau în
relief” sau „placă de cupru, de
piatră, pe care s-a gravat o
imagine spre a fi reprodusă”, așa cum
întâlnim definiția în DEX, și, in
extenso, „imaginea reprodusă după o astfel
de placă” (din fr. gravure). El știe să aleagă
fructele cu încărcătură semnificativă, să
culeagă mustul limbii, să alerge prin ploaia de
simboluri ca să exprime esențele.
Regăsim aici tabloul orașului,
atmosfera citadină douămiistă, cu două
subcapitole (volumul fiind împărțit în două) –
„În municipiu” și „În afara municipiului”, pe
care poetul le gravează cu sufletul; dincolo de
contractul oncologic făcut cu poezia, ca o
legătură ce se stabilește între creator și creația
sa, municipiul lui Pogonaru este o lume cu
susul în jos, fără a fi Utopia, ci, mai degrabă,
un pământ plat care se lungește și se lățește
după posibilități…
Deși unii ar considera că se păstrează
ecoul estompat din satira eminesciană, la care
se adaugă plăcerea ludicului arghezian, ironia
se îmbină plăcut cu jocul de cuvinte, cu
metatextul și transgresarea speciilor lirice, se
vede aici spiritul optzecist care iese mereu la
suprafață ca un colac de salvare din marea
neagră a existenței noastre – în gravurile lui
Pogonaru predomină plictisul, bășcălia,
singurătatea, boala, neînțelegerile, nonvalorile,
hazul de necaz.
Sunt mai multe niveluri de lectură, cu
ghicitură, cu un final deschis… se pot vedea
dimensiuni ale unor lumi paralele care se
intersectează, se întrepătrund, își răspund:
dimensiunea existențială (predominantă),
dimensiunea socială, dimensiunea
politică, ba și a religiosului, în
subliminal, deși nu de religiozitate
poate fi caracterizată poezia lui
Nicolae Pogonaru: „când va fi să
plec pe lumea cealaltă/ după ce mi
se vor citi stâlpii/ (cred că de-aici
vine urarea/ stați-ar stâlpii la cap)/
după ce preotul va întreba/unde-i
împăratul/ unde-i soldatul/ unde-i
bogatul/ unde-i săracul/ eu cu
riscul de a fi transferat/ din rai în
iad/ nici de afurisit n-o să
răspund” („cu stâlpii la cap”).
Plictisul, vidul, monotonia, pluriperspectivismul,
apetența pentru plurilingvism sunt
date ce caracterizează volumul, neologismele
sunt un dat firesc, existând și un vag fir de
narativism în liricul care te întâmpină ca o
carte de vizită. Realitatea e fie vivantă, fie
transfigurată: „luna e o felie de pepene
galben/ fără gust vândut/ spre sfârșitul
verii…”
Realitatea e un motiv de meditație
asupra condiției umane: sunt întâlnite diferite
ipostaze: o doamnă în vârstă, o domnișoară
pauperă, copilul care merge la școală dar nu
învață nimic, un bătrân, un consumator de
alcool („nimic”)…
Sensibilitatea constă în solidaritatea cu
cei mici, lipsiți de apărare… chiar și copii
suferă inechitatea ca în poemul „bucurie”:
„lumânările de pe tortul aniversar/ al unui
copil sărac/strălucesc mai frumos/ decât cele
de pe torturile/ copiilor de milionari”.
Cele 8 reguli externe și interne atrag atenția
asupra lipsei comunicării dintre oameni, ceea
ce devine o dramă contemporană, dialogul
fiind doar un instrument ce este redus la un
limbaj al trupului, ca în poemul „regulament
de ordine interioară și exterioară”.
Neologismele abundă, fiind la tot pasul
cuvinte, pasaje, termeni, nume proprii din
franceză și engleză: „copy-paste”, „cocktailuri”,
„kitsch” etc. Impresionează titluri
inspirat alese: „roboman”, „lonely”, „între
veghe și vis”, „cetățean cu vișin înflorit”, „ce
își poate face omul cu mâna lui” ș.a.
Poetul Nicolae Pogonaru s-a bucurat
de atenția lumii literare buzoiene și nu numai,
fiind un nume consacrat în arealul liricii, iar
de-a lungul vremii (ultimii 20 de ani) a primit
aprecieri importante: Valeria Manta Tăicuțu
(2007), Mioara Bahna (2014), Tudor Cicu
(2008), Gheorghe Istrate (1995), Lucian
Mănăilescu (2016), Marin Ifrim (2003), Emil
Niculescu (1997), Florentin Popescu (2014),
Dumitru Ion Dincă (2007) au semnat cronici
despre poezia lui în diverse reviste de
literatură și cultură.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share