Literadura nr. 7 (7)

Gheorghe ONCIOIU
L.S.R. filiala Buzău

POARTA

Omul care tocmai a intrat vorbeşte încă
de la uşă. Vorbeşte în reprize, repede,
turuit, aproape înghiţindu-şi cuvintele.
Între reprize, deschizându-şi larg gura, lăsa să
i se vadă un dinte din faţă, căruia, printr-un
du-te-vino al limbii, îi imprimă diferite
mişcări, făcându-l să penduleze precum limba
unui clopot. Apoi, dându-i acestuia pe loc
repaus, îi spune doctorului că are şi el un
necaz. Că vrea să scape de nenorocitul ăsta de
os, care, până mai ieri-alaltăieri, era bun,
zdravăn. Ş-acuma, iote cum face. Da’ că el
suferă cu inima. Că-i zvâcână aşa… din când
în când. Şi că i-a spus lui doctoru’ – ălălaltu’
– că ’cea că dacă-l obligă nevoia la dentist, ăla
să nu-i facă injecţie. Că injecţiile alea nu-ş’ ce
dracu’ are-n ele că te face droghi una, două.
Şi că i-a mai spus lui un coleg că are el,
doctoru’, o aia… aşa ca o alifie rece cu care,
dacă-ţi dă-n gură, ’ţi scoate dintele fără
durere.
Iar în timp ce vorbeşte, se şi instalează
în fotoliul dentar ca la el acasă.
G. îl lasă să se aşeze, dându-i impresia
că nu-l cunoaşte. Sau, mai bine zis, că nu-l
recunoaşte.
După ce îl consultă şi se convinge de
spusele lui, îi cere asistentei ceva. Însă omul,
văzând că aceasta pune pe măsuţă o fiolă
mare, care e altceva decât ceea ce ar fi trebuit
să fie alifia aia rece, încercă să se ridice de pe
fotoliu.
G. se vede nevoit să îi explice că fiola
pe care o ţine în mână nu e pentru injecţie. Că
lichidul din ea este la fel de rece ca şi alifia
aia, despre care el – omul – crede că face
minuni şi care – alifie –, de altfel, nici nu se
foloseşte la scos dinţi. Aia e pentru dat pe la
tâmple, când te doare capul.
Oarecum neîncrezător, omul încearcă în
continuare să-l înduplece şi scoase o monedă
de cinci lei pe care, nereuşind să i-o strecoare
în buzunar, o aruncă pe măsuţa aparatului:
– Ia şi matale banu’ ăsta. Aşa ca o
cinste. E plăcerea mea. Că io-s domn. Bei şi
matale o bere. Că de, oameni suntem.
G. îi dă înapoi moneda. Îi extrage
dintele şi se gândeşte că ar trebui să îşi şi
argumenteze gestul. Dar nu o mai face. Ar fi
trebuit să-i spună că, dacă el, omul, avea
asemenea plăceri, atunci domnia de care
vorbeşte l-ar fi obligat să vină cu o cinste mai
serioasă. Aceeaşi domnie care i-ar fi cerut să
nu confunde bluza albă a doctorului cu bluza
albă a frizerului sau a chelnerului. Însă totul
ar fi fost de prisos.
Şi ar fi fost de prisos pentru că, în clipa
aceea, înţelesese ceva ce nu putuse desluşi cu
un anumit timp în urmă.
*
Îşi aruncase o ultimă privire prin
cabinet.
„La plecare, verifică apa, lumina,
gazele!“
Apa era oprită, lumina era stinsă, gaze
nu avea. Dar aşa cerea eticheta. Eticheta care
stătea lipită pe perete, lângă tocul uşii, alături
de întrerupătorul de lumină.
Îşi luase de pe masă sarsanaua, o pungă
din plastic – maiou –, pe care scria Thank you
şi care era destul de voluminoasă.
O idee însă îl fulgerase: Vede lumea.
Lumea vede şi crede. „Ia! uite, dom’le, cu ce
pleacă doctoru’ de la cabinet. Păi dacă în
fiecare zi pleacă aşa, în scurt timp ăsta ajunge
milionar.“ Nu! Nu e bine!… Nu trebuia să
iasă pe poarta principală. Iar sarsanaua era şi
destul de grea. Doar greutatea este direct
proporţională cu masa. Nu? Plus înghesuiala
din autobuze – unul până la gară, altul de la
gară până acasă. Mde, cât a fost la ţară, nu s-a
învrednicit să strângă bani şi să-şi cumpere
maşină. Acum merge cu autobuzul.
Deci, încă o dată, nu era bine să iasă pe
poarta principală. Va ieşi atunci pe o altă
poartă. Mai sunt. Cea mai potrivită i se păruse
a fi poarta care se află pe Calea Ferată
Uzinală. Drumul, pe aici, îl va duce undeva în
apropierea gării. Apoi va trece prin pasajul de
sub linii. Odată ajuns în spatele gării, va fi al
autobuzului… Al unui singur autobuz. Asta e.
Era cea mai bună soluţie…
Trecuse pe rând pe lângă câteva secţii
din întreprindere, de unde a avut impresia că
nu l-a văzut nimeni. Însă când a ajuns la
Transporturi, câţiva ochi holbaţi l-au privit cu
atenţie.
Ce vor fi făcând oamenii ăştia la atelier
la ora asta? În general, când sună de ieşire, ei
lasă sculele, se spală, se schimbă şi pleacă.
Cică sunt salariaţi. Atâta muncă li se cuvine
pe ziua de azi. După câţi bani primesc. Că,
vorba unuia: „Nici ei nu mă plătesc ca lumea,
da’ nici eu nu mă omor.“ Dar ăştia? Ce să fie
cu ei? Doar schimbul unu s-a terminat de
câteva ceasuri bune…
„Uite, doctoru’ n-a trecut p-aici
niciodată. Acu ce s-o fi întâmplat?… Aaa!
Sarsanaua!… Să trăiţi, dom’ doctor!“
Deci nici pe această cale n-a scăpat de
ochii lumii. Dar, oricum, ce poţi ascunde şi ce
poţi sustrage, într-o pungă din plastic, dintr-o
întreprindere cu profil de fiare?!
Îi povestise administratorul că, odată,
nu cu mult timp în urmă, un ins fusese prins
încercând să scoată afară, printr-o spărtură din
gard, doi colaci de sârmă. După ce îl
prevenise, în modul cel mai serios, că
puşcăria îl mănâncă, întrucât ăsta-i curat furt
din avutul obştesc, îl întrebase ce face cu
marfa. Dar insul nu se pierduse uşor cu firea,
ba, din vorbă în vorbă şi din contră în contră,
chiar prinsese curaj şi, în final, îi răspunsese
că să stea el, administratorul, liniştit, că n-are
cum să fie furt, că luase şi el, muncitorul,
niţică sârmă din dreptul lui. Că, pân-la urmă,
ce, nu toată ziua i se dau asigurări cum că el
este proprietar, el producător, el beneficiar? Îi
trebuia şi lui o cantitate oarecare ca să facă
nişte plasă cu care să-şi împrejmuiască un loc,
la el acasă, la ţară, pă care îşi pusese şi el nişte
porumb şi pă care venea porcii mistreţi şi i-l
mânca. Ş-apoi, îi mai zisese: „Hai, bre, las-o
dracu’! ce mai contează doi colaci de sârmă la
o întreprindere aşa de mare?“
Rămas, pe moment, fără replică, după
ce s-a uitat câteva clipe bovin, administratorul
a oprit colacii de sârmă redându-i
patrimoniului, iar beneficiarul a fost lăsat să
plece…
Pe calea ferată uzinală, traversele s-au
lăsat călcate şi depăşite, nu însă fără a
pretinde un oarecare tribut. Ele, în general,
sunt plasate la o aşa distanţă încât pasul
normal al unui om nu se potriveşte de la una
la alta. Şi atunci trebuie făcută o mişcare
suplimentară din şolduri pentru ca acesta să
fie lungit. Iar dacă nu eşti atent, rişti să calci
alături.
Şi aşa, din traversă în traversă, de după
un cot, a apărut poarta. Iar între două traverse,
a văzut portarul stând de vorbă cu un om.
Vreun rătăcit, probabil. Asta nu-i oră de ieşit
din schimb.
Portarul, cu gesturi largi, îi dădea de
înţeles că omul nu poate trece. Omul a
insistat. Portarul a rezistat. Omul a dus mâna
la buzunar, apoi i-a întins-o portarului. O
simulare de uimire, una de ezitare, apoi o faţă
luminată. Şi omul a fost lăsat să treacă.
E clar. Portarul este şi el om. Şi G. ştie
că omul, care e cel mai de preţ capital, trebuie
să fie uman. Cel mai uman şi, mai ales, cel
mai raţional dintre capitaluri.
Şi, iar, traversă după traversă i-a dat
portarului prilejul să-l urmărească pe G.
înaintând spre poartă.
Dar poarta e a lui. A portarului. Este
locul lui de muncă. Şi locul de muncă trebuie
respectat şi păzit cu sfinţenie. Tocmai de-aia…
„Poarta să-nchiiideee! P-aicea nu mai
iese nimeneeea.“ Că, iote, taman ce-a trecut
şefu’ p-aicea şi l-a certat şi i-a zis că să nu
mai iasă nimenea aşa, pă degeaba…
Şi, într-adevăr, poarta a fost închisă. Iar
până la ea, mai erau destule traverse. Însă
niciodată nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea. Îi va
explica portarului că el nu-i salariatul
întreprinderii, că el are alt program, deci el nu
intră şi nu iese odată cu schimbul. Dar…
Păi cum să iasă aşa… fără să aibă bilet
de voie? Ceee?! Aşa-i normal – să n-aibă şi
nici să nu-i trebuiască?! Da’ ce, El să supunea
la alte legi?! Aici, la poartă, ori ai bilet de
voie ca să ieşi, ori aştepţi schimbu’.
Să aştepte schimbul!? Cum, adică, să
aştepte schimbul?! Soarele era încă sus în
acea după-amiază de ajun de 1 Mai şi până la
ieşirea schimbului mai erau ore bune…
Frate?! Portaru’ nu-i frate cu nimeni. Şi
nici răbdare n-are. Ce să-i explice? Că este în
neregulă? Păi asta s-a văzut de la o poştă. N-are
bilet, nu iese. Şi la ora aia, şi cu bagaj!…
Şi ochii i s-au pironit întrebători pe
sarsana, pe care a şi apucat-o de o baieră, cu
una dintre mâini, în timp ce cu cealaltă o
sprijinea pe dedesubt, atunci când G i-a spus
că, uite, în ea nu are niciun fel de produs
realizat în fabrică. În ea are nişte ceşti în
formă de pantof, din pământ, farfurioarele lor
şi o ulcică din tablă, pentru fiert cafeaua.
Ăăă, bre! Cine dracu’ i le-a adus?! Şi
din pământ, ş-aşa goale… Hm, auzi! Cică şi
le-a adus sigur…
Păi, da. Şi le-a adus singur. Asta s-a
întâmplat cam pe la începutul lunii martie.
Dom’ profesor de la postuniversitar venise –
cu echipa – la el în oraş, unde ţinuse, timp de
o săptămână – în policlinică –, un curs
intensiv de perfecţionare, combinat cu
demonstraţiile practice aferente. După care, la
sfârşit, ţinuse neapărat să vadă câteva
cabinete: unul şcolar, unul de întreprindere şi
unul din rural. Iar conducerea policlinicii – în
privinţa cabinetului de întreprindere – se
orientase la cel în care lucra G. Atunci a adus
el de acasă – pentru a-şi servi musafirii –
aceeaşi sarsana, în acelaşi Tanck…, cu
aceleaşi douăsprezece ceşti din pământ, cu
aceleaşi douăsprezece farfurioare, cu aceeaşi
ulcică din tablă, plus cafeaua. Cafea, nu un
nechezol obişnuit, acela consumat de toată
lumea, ci una bună, braziliană, glazurată, la
pungă sigilată, pe care i-o procurase Gigel,
un samsar care lucra alături de cabinet, la
Laboratorul fizic al întreprinderii şi care era
unul dintre cunoscuţii descurcăreţi ai
timpului.
Însă, cum dom’ profesor venise, văzuse,
dar nu stătuse mai mult de zece minute –
trebuia să vadă şi celelalte două cabinete –,
sarsanaua a rămas cu toate cele intacte. Mai
puţin cafeaua, pe care, între timp, a consumat-o,
cu cea mai mare plăcere, însuşi G. care, de
câteva săptămâni, tot avea de gând să ducă
serviciul de cafea înapoi, acasă.
Dar portarul nu i-a putut citi gândurile.
De altfel, nici nu l-a interesat aşa ceva. Pe el la
interesat persoana fizică din faţa lui. Nu era
cumva alde doctoru’ ăla de dinţi? Şi dacă era
– întrucât G., neavând nimic de ascuns, şi-a
recunoscut identitatea, deşi, dacă i-ar fi zis
dom’ doctor, ar mai fi avut vreo rază de
speranţă, însă aşa… – atunci să dea şi el cinci
lei. Bea şi portaru’ o bere. Laaas’ că ştie el…
Că şi alde doctoru’… Ia şi el de la alţii. Hai!
să nu fie…
Soarele se îndrepta molcom către
asfinţit. Umbrele câtorva salcâmi, înşiraţi de-a
lungul gardului ce închidea, pe această latură,
curtea uzinei, se alungeau leneş peste calea
ferată, găsindu-şi aici, ca în fiecare zi, la
aceeaşi oră, sălaşul de odihnă.
În liniştea care domina atunci locul,
spartă din când în când doar de fluieratul
vreunei locomotive ori de răpăitul strident al
vreunui motor ambalat undeva, aiurea, scena
de mai înainte s-a repetat. Acelaşi gest la
buzunar, aceeaşi strângere de mână, fără nicio
tentă de uimire sau de ezitare de data asta.
Apoi poarta s-a deschis larg şi lui G. i s-a
dat ocazia să continue numărătoarea inversă
a traverselor, fără a bănui că această ieşire pe
poartă, între schimburi, avea să echivaleze,
mai târziu, cu efectuarea unei extracţii cu
alifie rece. În schimb, altceva i-a reţinut
atenţia:
– Auzi matale? – s-a întors el către
portar. Da’ cu şefu’ cum rămâne?
– Eee, bre dom’ doctor! Nu cerceta
aceste legi!.. cum a zis Eminescu…
Eminescu?!
Însă, în clipa aceea, pentru G.,
numărătoarea inversă a traverselor era mai
importantă… (Secvenţă din volumul în lucru
„Notre respect, doctore!“)


Sorin CĂLIN

Fiți răbdători cu copilul! Și cu muzica.
Nu reprezintă colajul ăla perfect de
note de pe youtube, ci scârțâielile
inerente studiului anevoios și de durată pentru
orice fel de instrument. Nu mai aveți nici
părerea aceea bună despre micul
dumneavoastră geniu, acum este doar un
copil, unul neputincios.
Credeați că bateți din palme și Paganini de
opt ani cântă cele 24 de capricii de
virtuozitate la perfecție după doar două
ședințe de instrument? Doar un inconștient
are curajul să meargă cu gândurile atât de
sfruntat înainte și să mai și obiecteze când i se
spune cu blândețea profesorului că nu e
simplu, că un caracter muzical se formează în
ani grei de studiu, că nici atunci speranțele
atingerii apogeului nu sunt certe. De ce este
necesară toată tevatura unui parcurs riguros?
De ce durează atât de mult pregătirea unui
cântăreț? E simplu: muzica este grea!
Aparent ușoară, dă de cap absolut fiecărui
individ venit în contact cu ea. Cele șapte note,
binecunoscute, șicanează până la scoaterea
din pepeni. Răsucirea, alterarea lor în textul
muzical, intonarea și descifrarea, toate se
expandează până la cifre matematice de
nivelul infinitului cu plus. Sunt 21 de
combinații de câte două, opt intervale posibile
într-o octavă. Dacă adăugăm și intermediarele
alterate și încă vreo șase octave avem de-a
face cu o nebunie de cifre astronomice. De
aceea avem de a face cu disecția învățăturii.
Notele percepute, identificate ca înălțime și
denumire, durate de timp, pauze, portativ,
chei, armuri, măsuri, accenți, termeni de
interpretare. Păi dacă era ușor, se mai inventa
facultatea de muzică? Meserii ușoare sunt
destule și nu necesită studii superioare: zidar,
bucătar, ospătar, tinichigiu, cu toate că la
capitolul ăsta aș putea susține cu succes
câteva cursuri sofisticate, confecționer și
altele.
Orice instrument începe cu o oră de
descriere. Formă, componență, denumiri
specifice. Ele se grupează în familii după tipul
de emisie: cu coarde, de suflat și de percuție,
asta în cazul orchestrei simfonice clasice.
Datorită evoluției științei a mai apărut o
categorie, cea a instrumentelor electronice,
des utilizate în zilele noastre.
În categoria instrumentelor cu coarde intră
vioara, viola, violoncelul și contrabasul, toate
având corespondent în tipurile de voce umană
respectiv soprană, altistă, tenor și bas. Alte
instrumente din categoria corzilor sunt
chitara, mandolina, cobza, banjo, țitera, slide
guitar, sitar, harpă și multe alte surate
derivate, cu fel de fel de cutii de rezonanță sau
înlocuitori și aici este cazul viorii cu goarnă,
număr de corzi, materiale folosite la
fabricarea lor, mărime, acordaje și metodele
de emitere a sunetului: ciupire, lovire,
alunecare.
Dintre toate cele enumerate mai sus, pianul
și țambalul fac parte și din categoria
instrumentelor de percuție și multe dintre
instrumentele cu corzi pot și sunt utilizate și
în scopul emisiei de sunete prin lovire cu
mâna sau alte obiecte ajutătoare. Strict, din
categoria instrumentelor de percuție fac parte
tobele, cinelele, trianglul, timpanele și alte
obiecte ce emit doar un singur sunet prin
lovire. Mai adaug aici pe cele ce emit sunete
de înălțimi diferite: vibrafon, marimba,
xilofon și altele.
Instrumentele de suflat se folosesc de aerul
trimis din plămâni canalizat spre diferite
forme de țevi și produc un sunet specific.
Materialul din care se fabrică le împarte în
instrumente din lemn, alamă și combinații
între ele. Principalele instrumente solistice
care intră în această categorie sunt clarinetul
și flautul, ambele cu versiuni atât din lemn cât
și din metal. Urmează ca importanță oboiul,
cornul, trompeta, trombonul, tubele și
fagotul, saxofonul și multe derivate, specifice
anumitor tipuri de abordare melodică.
Însă mama muzicii clasice, cea în care
Bach a excelat în materie de Fugă, este
instrumentul preponderent bisericesc numit
orgă. Aceasta se poate încadra de asemenea în
categoria celor de suflat, dar și în a
instrumentelor cu claviatură: tuburile de
alamă prin care se trimite aer cu ajutorul
pedalelor ce acționează niște foale.
Instrumentele cu clape sunt și ele variate.
De la pian la clavecin, de la acordeon la triolă
și armonică, de la orgă clasică la
sintetizatoarele cotidiene.
Împreună formează o orchestră, locul unde
muzicianul și muzica sunt complete.


Lucian Victor BOTA

ca şi cum lumina

nu mi-ar fi fost îndeajuns
am intrat sub pleoapa ferestrei
cu gândul că tu
sau mâna ta
sau cuvântul tău
va fi sufletul după care umblu
pe ape ghimpate


alergând pe muchia oraşului

carnea rămâne ca o dâră de sânge
ape călătoare prin încăperi
și prin inimă
umbre prin tinda durerii
obosit
îngenunchez în fața
cuvântului


nu mai ațâță nimeni focul

în noaptea asta
sub umbra cuvintelor tale
gândurile se micşorează
până dincolo de tăcere
până când aripa mea va îngheța zborul
şi cerul va fi un sloi imens
de gheață


mă simt o sfoară mâncată

de timp
pe care dacă urci riscăm să ne prăbușim
amândoi
eu voi cădea în gol
tu vei cădea din mine


La mulți ani!

Ianuarie

1-Ștefania Oproescu
2-Mihai Sălcuțan
4-Mircea Tănase
8-Gheorghe Iova
8- Mioara Neagu
16-Alexandru Gaiță
17-Marcela Chiriță
18-Ion Gătej
19-Gabriel Peneș
20-Valeria Manta-Tăicuțu
24-Gheorghe Oncioiu
24-Gheorghe Petcu
25-Dumitru Ursu
28-Grigore Leaua


Februarie

4-Dumitrum Dănăilă
4-Denisa Comănescu
5-Nicolai Tăicuțu
7-Spiridon Râmniceanu
7-Mihai Marius Mâncu
8-Iulian Teodor Fetcu
8-Mihai M.Macovei
8-Manuela Camelia Sava
11-Ovidiu Cameliu Petrescu
12-Dan Puric
19-Liviu Ioan Stoiciu
21-Dan Gabriel Onțeluș
22-Maria Monalisa Pleșea
27-Ana Maria P. Androne


Martie

2-Girel Barbu
4-Aurelian Mareș
9-Ștefan Dima Zărnești
12-Costel Suditu
18-Casian Crăciun
22-Elena Radu
23-Daniela Șontică
25-Mihaela Grigore Burlacu
29-Florentina Loredana Dalian (Dănilă)
30-Cătălin Adrian Țânțăreanu

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share