Literadura nr. 7 (6)

Seară de poezie în imagini

13 octombrie la Cafeaneaua Zebrano,
Urziceni, la invitația domnului Ambasador
Unesco, George Călin.

Adriana Ungureanu – cu volumele Femeia la
40 de ani, pe Facebook, M-am născut să te
întâlnesc, Artista;
Teo Cabel – Labirintul.
Au vorbit despre cărți: Tudor Cicu, Titi
Damian, Mihai Sălcuțan.
De la Buzău au participat, Costel Suditu,
Ramona Muller, Mariana Cabel, Marian
Rădulescu, Ofelia Florica Haranguș.
Teo Cabel a dăruit câte un exemplar celor
care s-au oferit să citească o poezie din
volum. Au citit: Luminița Constantinescu,
poetul Marian Nicolescu, și de la București
prietena Adrianei Ungureanu, Bîtu Liliana.


Ion P. IACOB

decembre

a fătat iepuroaica
afară e frig
şi ea nu poate
să acopere puii
disperat disperat
să-i încălzesc
cu răsuflarea mea
am rămas fără aer
am rămas fără inimă
în curând va veni
în curând
zăpada va acoperi blând
trupurile învineţite
cu o lumină rece rece
developată
păsări şi cuvinte
păsări fragile
pe care se aşează
cerul întreg
păsări ajunse
la capătul zborului
cu aripile carbonizate


o sută de poeţi fericiţi

printre tufele de rozmarin
o sută de poeţi fericiţi
dincolo de imaginile protocolare
stăteau cu burta la soare
scoteau limba fiecare la fiecare
se aruncau în apa
din glastra infinită albastră
aşezaţi strategic sub
cocoaşa de curcubeu
loveau pietrele pe sub apă
când se declanşa clipa ca un blitz
şi le imortaliza rostirea
o sută de poeţi fericiţi
semnau contractul secret
cu nefericirea


apathia

cu firava mea alcătuire
eu sunt Ioan cel Puţin
la suflet şi trup
o pasăre care evadează
noapte de noapte
din pustiu şi din moarte
într-o bună zi
într-o zi bună
de alinat rănile din cunună


poeţii patriei

poeţii patriei locuiesc
în blocuri turn de fildeş
unii dintre ei chiar
pot atinge cerul
cu o simplă mişcare
cu o suplă schimbare
poeţii patriei au aer
şi ascensor providenţial
curricula lor e în tot şi în toate
cu diplome frumos ornate
precum cărţile de joc
poeţii patriei ard
ca nişte lemne
puse pe foc


Cornelius DRĂGAN

***
societate. mă bate Iisus pe
spatele corcitură rememorez credința

fluturele japonez a murit decretat
gentil. un ou prea fiert

mama mă ducea la teatru –
acum nu. teama că o să mă obișnuiesc

discul de vinil calcă în șlițurile
creierului sentiment de déjà vu

ochii. doar ei fac legătura cu omul

***
lasă-mă să îți arăt milă
așa știu să mă spovedesc

mă gândesc la trecerea timpului
devin tot mai rece & dens

străin într-o lume comună
în care steagurile devin pătate

cu sânge & nerv

***
calc localurile în căutarea unei perechi
retro swing responsabil

licori ochi pierduţi în ritmuri
bizare

ponturi/trucuri nimic care merită
atenție

ies

luna încă gravitează
pulsul străzii devine celebru
dewar’s with ice amorţește
totul în mine

caut o ţară de sfinţi unii dorm
într-o secvență sau alta

mersul devine patetic
aproape
râd

țară ţară vrem ostași
pe cine?

sunetul tubei înfundă
căderea

***
atingere umană/feel good inc.
cei care ne scurgem
prin rămășițele zilei
plouă în draci
timpanul abdică fără cuvinte
ingredientele sunt puse
deja

aștept

să îți deschid ochii

***
cântec de Guernica

singur
împușcat

amintirile o
deflagrație

mama are mâinile vinete

o fărâmă de voce păstrez
din ființa tatei

singur
împușcat în gât

golul televizorului
vibrând în mine


Tudor CICU

Floare de cais

Cu „Floare de cais” – grafica Mihai
Cătrună (ed. Astralis, 2017), Ioana
Voicilă Dobre e poeta unor mlădițe
rustice și are convingerea că „viața e un poem
de iubire”. Citindu-i versurile ai convingerea
că trăiește poezia clasică în sonul profund al
elegiei, cu căldura sufletului îndrăgostit de tot
ceea ce iradiază frumusețe și candoare.
Când contrastele dintre tristețe și dragoste,
singurătate și dorință, vise și iubire sunt
transpuse în versuri integrate în universul
numit viaţă și te pot cuceri, atunci, sunt
semnale că aceste contraste pot fi şi
rememorate. Poezia feminină e ca o perdea
trasă peste o oglindă, în care tristeţea
(„tristețea haltelor de gară/ Aveam să o
cunosc, aseară”), ori singurătatea („eu în
calea ta nu mai alerg”) s-a oglindit suferindă,
cândva. În foițe de oglindă, încercăm şi noi,
acum, să parcurgem „aerul tare” din aceste
poeme scrise „cu polenul viselor din flori”.
Luate în ansamblu, odată intrate în labirintul
frigului numit poezie, versurile sunt ca acele
cântece aduse frumuseții cu fiecare fragment
al vieții. Oricât ar vrea poeta (de faţă), să pună
perdeaua înaintea luminii de sfeşnic, iubirea e
ceea ce o face să creadă că a venit timpul să
dăruiască din rosturile vieții în această „mare
trecere” pe pământ: „Într-o zi cu un alt rost/
Va fi ca și cum n-am fost/ Unui suflet
adăpost…” (Într-o zi…). Poezia ca și dragostea
e un tărâm al vindecării de angoase:
„Să stingem jarul tristeții de azi/ Cu lacrima
ta…” (Poezie, scumpă doamnă).
Poeta alătură dragostei melancolia: nu ca
pe un leit-motiv bacovian, ci ca pe o jertfă a
femeii înzidită în iubirea care, odinioară, a
trădat-o: „Își plânge toamna frunzele uscate/
…/ Își plânge toamna zilele scurtate/… / Și-n
parc, fanfara îi ține isonul/… / Iubirii…”
(Toamnă gri). Asta, pentru că viața nu-i
întotdeauna „dragoste-ntr-un vis” (cum spune
în poemul ce dă titlul cărții): „Atâta clocot,
zbucium port/ Atâtea gânduri îmi tot fac…”.
Alteori visele îi sunt sprijin în a merge spre
terapia
numită dor de copilărie și căsuța natală:
„Căsuță te-ai mutat în mine” (Căsuță sfântă,
aurită). De abia din acest punct al nedumeririi
noastre, poeta încearcă o împăcare cu natura.
Aura poeziilor din această carte (după Ion
Roșioru, cel care o și prefațează: „Ioana
Voicilă Dobre scrie o poezie naturistă,
utilizând simboluri și elemente din recuzita
tradițional rustică”), stă în optimismul
comunicării.


Excentrica sinucidere

Excentrica sinucidere (versuri și
grafică – ed. Rafet 2017) de Cornelia
Ionescu Ciurumelea e „cântecul de
sirenă” al unui suflet ce trăiește în constelația
risipei de metafore și luptă cu „sinucigașe
cuvinte” într-o sumă a căutărilor prin care își
dorește reprezentată însăși ființa. Între „frigul
astral” și „osânda iubirii” (din poemul cu care
deschide cartea), poeta arde în poeme și caută
cu disperare salvarea sufletului, prin puritate.
Cuvintele, grafica ea însăși poezie, narcoticul
basm „ce ștrangulează chinuitor” un strigăt,
trecerea „ca prin galaxii neumblate” prin
labirintul căutărilor sunt tot atâtea căi de ieșire
către această „trecere esențială spre dragoste”.
Fractura acestui zbor frânt (prin punctuații
interminabile), nu sunt decât repetate porniri
de a-și lepăda „masca de singurătate” impusă
de patimile unei iubiri ce i-au sfâșiat cerul și
i-au biciuit sângele.
Discursul liric („extaz al durerii”) e și
„încrâncenare… contopire… candoare”, dar și
liniștea din „cuvintele osândite la moarte”, ca
și cum „eliberându-se din cosmica frică” un
astfel de discurs confesiv, autocenzurat ar
putea fi surprins pe pânzele unui pictor.
Păsările de orice fel, fluturii, oglinda, zborul,
visele „prinse în năvoade de purpură”,
suferința, albul zăpezilor, deșertul stelelor,
frunza în cădere… toate nu sunt decât leitmotive
ale poeziilor sale, iradiind temerea că
„fără dragoste anotimpul e o reptilă” ce
„asistă la execuția trupului meu”.
În poezie, Cornelia Ionescu Ciurumelea
pare a se juca de-a Fata Morgana – totuna cu
fata amăgirilor și depărtărilor din zarea
poemului despre dragoste și tocmai de aceea
„cuvintele-mi sunt osândite să pocnească de
ger…” și au beția zăpezilor. Culorile ca și
muzica versurilor sunt obsedante în poezie:
„Corbii cuvintelor îmi intră în pieptul
deschis…/ croncănitul lor mi se înfige în
tâmplă…/zvâcniri amputate…/ Piroane de lut
mă țintuiesc în drumul spre moarte…/
Cândva… cuvintele erau o pradă rănită…/
Sângerând… treceau în șir indian… /eu… eram
vânător!”. Lectura acestei cărți de poezie (ca
un album liric), ne dezvăluie o lume îngropată
în povești tragice despre dragostea și moartea
cuibărită în tâmpla acestei poete
autentice/remarcabile, deschisă spre lume prin
poezie și cuvânt.


Yeti într-un bloc de gheață

dată cu apariția volumului „singularia
tantum”(2013), poeta Luminița
Zaharia își șoca cititorii prin acel stil
de niciunde, ritm îndrăzneț, sprințar și împins
până la ironie ori sarcasm, mereu răzvrătit și
periculos ca mersul pe sîrmă. „E vremea marii
curățenii/și-a înnoirii sufletești” ne sufla în
ceafă încă de pe atunci. Autoarea volumului
„Yeti într-un bloc de gheață” (ed. Astralis,
2017) se dovedeşte, urmând această cale de
investigaţie, atinsă „nu numai de melancolii,
dar și de ludicul sprințar cu alunecări spre
ironia stenică, rareori malițioasă” – după Ana
Dobre. Luminița Zaharia se revarsă epopeic,
în intarsii lirice după meandrele sufletești și
paradoxal, urmează vechea tehnică urmuziană
a «episoadelor» în succesiune premergătoare
unui triumf al sfâșierilor. Unde „inspirația e
aliniere de astre”. Imaginând centre de acţiune
şi nuclee de semnificaţie ce structurează
universul ei narativ construit pe revelaţii, nu
ai cum să nu te-ntrebi de ce își îmbracă poezia
ca „la bal mascat” („de ce naiba nu mă
pisicesc”), ori se joacă „de-a cuvintele”
(„cuvintele pot, până la urmă, orice”),
aruncându-se „în poezia mea” fără teamă, fără
prejudecată? După cum spune într-un poem și
nu se teme: e „imprevizibilă, zurlie, psihopată/
poezia îți cade în curte ca un OZN/ îți
țâșnește pe nas ți se dizolvă-n cafea/ îți crește
ca iarba mâței în glastră” (la fisticul fistichiu).
„Cu această față nouă pentru poezie”, poeta îi
transmite, cititorului, unele avertismente
lirice:1) „în cărți violatori drogați cuțite/
înlocuiesc poveștile frumoase”. 2) „poezia
trebuie să-ți cânte/…/ să te înalțe cu o
treaptă/spre cerul atins de tine/ poezia trebuie/
să se întrupeze/ într-o ființă vie”. 3) E vremea:
„haideți, scularea, gongul sună/și clopotul
cum că e bal!/ haideți, scularea, omi și oame/
mie mi-e foame/de real”.
Mesajul dens şi cuprinzător: ratarea,
(ne)fericirea, damnarea dublată de revolte,
poetizarea adesea intensă se învecinează cu
aglomerări metonimice, iar tentativele
suprarealiste contribuie şi ele la coordonatele
unui scris „furios, anti-contemplativ/ ludic,
ironic, fioros/ fiindcă nu vreau să rod niciun
os/din cartea de poezie a lumii” (cea mai
romantică fată din urbe). Jocul acesta liric,
nostalgic/ suprarealistic place: „când mi-ai
apărut în cale/ cu ițari și cu sandale/
mustăcioară errol fynn/ ochi – tinctură de
pelin/am știut că mi-ești alesul/cum își știe
turcul fesul” (șapte vieți de-aș mai avea). „Ce
culoare au visele poeților”? se întreabă poeta.
Poate „s-au săturat de permutări de
cuvinte/…/ și nici nu mai e de bonton/să o
joci pe maica Tereza/sau pe Robin Hood/ în
poezie” (sau) „v-ați întrebat vreodată/ce s-ar
alege de lume/dacă el s-ar revolta într-o
zi/dacă s-ar smulge din chingi/și ar pleca
haihui prin oraș” (sac de box). În concluzie:
„poetesa tace și patinează semnul infinit/pe
gheața subțire” a unui „gadget de condensat
poezia” numai al ei. Altfel „vraja s-ar rupe și
poezia ar fugi”, ori „începi să scrii pe toate
gardurile/că ești fericit”. Lectura acestei cărți
îți dă o dispoziție erotică casanoviană ce nu
suferă limitări și rutine.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share