Literadura nr. 7 (5)

Alexandru PRIPON

Pastile… pentru…

Fiecare dintre noi se află de o parte sau de alta
a zidului. Iar zidul chiar în acest scop a fost
creat: să ne separe, alungând orice urmă de
unitate dintre noi.
Dacă veţi privi miraţi, neînţelegând exact care
zid, vă spun că toate supărările cotidiene,
toate prilejurile de ceartă, toate petardele
politice şi fumigenele ideologice, toate fac
parte din acest zid.
Grav este faptul că, punând şi noi umărul la
ridicarea zidului, ajungem să nu mai vedem
lumina decât prin mărunte fisuri, rămânând
prizonieri ai luptei în care am fost atraşi…

Peticit și decolorat, prezentul pare ruda săracă
a unui viitor fantezist. Merită, ne zic ei, să
răbdăm orice, atâta timp cât, la capătul
drumului, ne așteaptă ceva nemaivăzut și
mult-dorit.
Doar că trecutul deloc îndepărtat ne-a învățat
(chiar dacă uităm cam repede) că promisiunile
acestea nu se vor materializa vreodată.
Mințiți, pur și simplu, din nou și din nou,
acceptăm umilința și spolierea, tăcuți, privind
în ochi o speranță îndepărtată.
De ce, oare, în paralel cu promisiunile, astăzi
este arătată cu degetul Biserica, încercându-se
inducerea unor idei stupide? Să înțelegem că
prezentul va deveni și mai ponosit, deci este
nevoie de suplimente absurde la speranțe
deșarte?

O viaţă trăită intens se scurge la fel de iute ca
una târâtă în coate şi genunchi sau dormită
într-o rână. Important este ce fel de amintire
se menţine în sufletele celor rămaşi în urma
noastră. Restul sunt doar metafore,
ornamente, material (pre)destinat uitării…

Nu știu dacă trăim un moment de răscruce.
Dacă sunt vremuri despre care se va spune că
„atunci a început”, sau măcar că „atunci a
continuat”.
Știu doar că ne croim viitorul, cu fiecare clipă,
iar istoria va consemna, pentru posteritate,
doar ceea ce se va considera important.
Oare căderea în derizoriu pe care o remarcăm
zilele acestea va apărea pe undeva, măcar prin
paranteze? Alții vor vedea…
Uneori, cel mai greu lucru în această viață
este să descoperim binele, adânc ascuns în cei
din jur.
Ziua în care vom renunța la asta, însă, va fi
ziua în care vom abandona propria șansă de a
rămâne oameni. Nimic mai complex, nimic
mai simplu…

Singurul dușman căruia, la nivel declarativ, îi
dorim tot binele – cu toate că, în realitate, îi
facem rău cât de mult ne stă în putință –
suntem noi înșine.
Până și momentele în care părem a ne
favoriza, în detrimentul celor din jur, ne sunt
otrăvitoare.
Oare când vom învăța că iubirea semenilor se
oglindește în sufletul nostru, având o forță
direct proporțională cu sinceritatea
sentimentului?

Când existenţa ni se rezumă doar la mimarea
unor cuvinte şi atitudini înţelepte, reuşim,
poate, să îi înşelăm pe alţii. Mai grav este
când izbutim să ne convingem pe noi înşine
de faptul că am fi altfel de cum suntem.
Undeva, între bizar şi psihoză, se află lumea
în care trăim.

Cred că există o satisfacție deosebită a
scufundării în anonimat, în uitare. Dincolo de
învingerea orgoliului și de asumarea unei stări
de smerenie – atât cât poate fi – există
liniștea, ca stare de fapt și ca sentiment
imposibil de descris în cuvinte.
Adesea, suntem ceea ce simțim.


Florentin POPESCU

Locuri și oameni din Buzăul de
altădată (III)

Dintre dascălii școlii pedagogice buzoiene
de prin anii 1956-1959 se desprindea
de departe figura directorului
Țane, un ins înalt, uscățiv, cu față prelungă,
îmbrăcat aproape întotdeauna cu un loden gri,
cum era moda pe atunci. Nu l-am avut
profesor, însă prezența domniei sale în școală
era simțită de toți și aproape pretutindeni: pe
holuri, în grădina din fața școlii, la cantină
(unde gusta din mâncarea pregătită nouă și
făcea observații bucătarilor dacă era cazul), în
sălile de lectură, dimineața și după-amiaza. N-am
știut nici atunci și nici mai târziu cum de
nu obosea niciodată, fiindcă era binișor trecut
de prima tinerețe și monotonia unui program
școlar îl poate plictisi până și pe cel mai
răbdător dintre oameni.
Dl. Stelian Grigore, fost elev aici, i-a
făcut nu de mult un portret cald într-una din
revistele buzoiene și abia acum, citind acele
texte, am aflat, după atâta amar și amar de
ani, că directorul nostru de atunci nu locuia în
oraș, ci își avea reședința într-una din
încăperile școlii de unde se poate înțelege clar
că pentru el viața copiilor și a instituției pe
care o slujea cu atâta devotament însemnau
totul.
Aspru cu măsură (cât să nu i ne urcăm
la cap) directorul nostru manifesta o grijă mai
mult decât părintească pentru fiecare școlar,
interesându-se în amănunt din ce familie
provine, ce nevoi are, și ce ar dori să ajungă
în viață, sprijinindu-l la o adică prin tot ce îi
stătea în putință și în competență. Era adeptul
stimulării copiilor și al educației lor nu atât
prin constrângeri aflate la îndemână (cum ar fi
scăderea notei de purtare sau consemnarea de
a nu mai primi bilet de învoire în oraș, de
pildă) cât prin apelul la demnitate și rușine.
Îmi amintesc cum, odată, surprinzându-mă că
citesc pe ascuns o broșură din colecția
„Povestiri științifico-fantastice” editată de
revista „Stiință și tehnică” tipăritură având o
copertă atrăgătoare m-a pedepsit să stau toată
recreația mare în picioare, în fața ușii de la
cancelarie și fiecare
profesor care intra
acolo mă întreba
cine m-a postat și cu
ce scop în acel loc, iar
eu trebuia să le
răspund rușinat la toți
că execut o consemnare
a „domnului
director”. Unii zâmbeau
ironic, iar alții se
simțeau datori să comenteze: „Așa-ți trebuie,
altă dată să nu mai faci!”…
În sala de mese domnul director intra
odată cu noi și, cum spuneam, gusta din
mâncare pentru a se convinge că totul e în
ordine. De altfel și astăzi când îmi amintesc
cât de mulți cartofi am mâncat în anii aceia
(ca și mai târziu prin cantinele studențești) îmi
spun în gând (și uneori glumesc cu prietenii
mei pe tema asta) că dacă printr-un miracol i-aș
strânge pe toți la un loc și i-aș vinde, mi-aș
putea cumpăra un apartament sau măcar un
automobil. Noroc că trăiam în secolul XX
când acest aliment era de bază mai peste tot și
nu în secolul al XVIII-lea, când această plantă
cu tuberculi, atât de hrănitori, încă nu fusese
adusă din America de sud că altfel nu știu ce
m-aș fi făcut. Cu marmelada și ceaiul din
fiecare dimineață ne obișnuisem atât de mult
încât dacă ni s-ar fi schimbat cumva meniul
de la micul dejun cred că am fi suferit cu
toții…
Aici, amintindu-mi de domnul director
Țane simt nevoia să consemnez și o
întâmplare auzită de mine de la prietena și
colega mea Passionaria Stoicescu, cea care a
urmat cursurile școlii pedagogice până la
sfârșit, timp de șase ani – ceea ce mie nu mi sa
întâmplat întrucât am căzut „cu succes” la
examenul de admitere. Zicea cunoscuta
scriitoare: „Ne jucam prin clasă și într-o
pauză, nu știu cine mă tot alerga printre bănci.
La un moment dat (era vară, cald și frumos;
de la pervazul ferestrei până jos în grădină nu
cred că era mai mult de un metru, un metru și
ceva) pur și simplu am sărit pe fereastră.
Culmea a fost că am căzut în spatele
directorului Țane, era acolo, îngrijea
trandafirii. Săritura a fost de pomină și m-am
ales cu nota scăzută la purtare. Riscând să
repet niște amintiri, despre care am scris mai
mult într-o revistă, nu pot, totuși, să nu evoc
și figura profesorului nostru de limba română,
dl. Marin Anghel, recunoscut în întreg orașul
ca profesor de limba latină – de unde i se
trăgea și o poreclă pusă de elevi „Lațium”-
dar predând limba română la clasele
elementare probabil pentru a-și întregi norma
cerută de lege.
Scund și plin la trup, cu față rotundă, brunet, însă
nu atât de brunet încât ai fi putut crede că
se trage din vreo mahala. Sobru, cu o veche și
bună experiență de dascăl, știa că fiecare
lecție, fiecare noțiune trebuie explicată în așa
fel încât să poată fi memorată cu ușurință
până și de cel mai leneș sau neantent școlar.
De aceea căuta să se facă înțeles cât mai exact
și cât mai repede. Bunăoară, predându-ne
conjugarea verbelor, îl vedeam cum rostește
foarte hotărât, însoțindu-și cuvintele cu gestul
căscării gurii: „A mânca-mâncare! Verb de
prima conjugare, când îl pui în aplicare, ți se
face gura mare, mare!” sau altădată: „Așadar,
deci, prin urmare,/ noi făceam comerț pe
mare,/ Prin urmare, așa, deci/ Noi facem
comerț cu greci!/ Erau poezioare improvizate
pe loc, fie preluate de la alții. Cert este că ne
intrau bine în urechi și în memorie. Dovadă că
nu le-am uitat până azi.
Nici inventivitatea noastră, a puștanilor nu
rămânea mai prejos. Nu știu cine o spusese
întâi și nici cine a adus până la noi, o mică
poezioară, pe care colegul meu Mihai
Sălcuțan o recita cu debit verbal, pe care l-a
păstrat și mai târziu, când a ajuns un avocat
important în Buzău; „Dacă domnul Copernic/
A băut mai mult un pic/ Și atunci i se părea/
Că pământul se-nvârtea/ Asta nu e vina mea!”
Etc. Etc.
Cu amândoi, cu Passionaria și cu Mihai
Sălcuțan aveam să merg peste mulți ani, în
1995 la Soroca Basarabiei, și n-o să uităm
niciodată cum într-o seară, pe malul Nistrului,
ne-au șuierat câteva gloanțe pe la ureche, iar
prietenul nostru Alexandru Oproescu, speriat,
s-a baricadat în camera în care era cazat, iar a
doua zi ne-am întrerupt călătoria culturală și
am plecat grăbiți spre Buzău.


Victoria-Maria Pripon

Clasa a II-a Sc. ,,G.E. Palade” Buzău
Învățătoare Nicoleta Marin

O nouă zi

Cu capul în nori,
cu privirea zburdalnică,
Mă trezesc în zori.
Sunt amuzată,
dar nu râd.
Şi mă duc, mă spăl de amintiri (dar şi pe faţă)
pentru că este vorba de o nouă zi.


Privind spre soare

Cu chipul sus, spre soare,
Privesc îndelungat cum apune.
E felul soarelui de a spune: Noapte bună!


Viaţa

Într-o zi de primăvară,
Copii, păsări, flori sau fluturi
Ies la plimbare.
Cu o plantă, carte, hartă.
Voioşi suntem toţi,
Deoarece asta este copilăria sau bucuria,
cheful de viaţă.
Hai şi tu în această frumoasă chestie, numită
Viaţa.


Depinde de tine

Depinde de tine cum îţi trăieşti viaţa,
Înger, demon, bun, rău, cuminte, obraznic,
Oricum ai fi, eşti copilul lui Dumnezeu,
Căci toată viaţa depinde de tine.


Gabriela Ana BĂLAN

Acrostihul de vineri (Poezia)

Poezia
Ostentativ începe cu Poe
E semn clar că nevermore
Zilnic alţi zei acelaşi corb şi caşcavalul gri
Iar e vineri noapte fără să fie zi
Aripa doarme scoate mâna poete, acum poţi
să scrii!


Seara orașului gol

Totuși se aprind felinare
Zidurile își desfac coada de păun
Ferestrele trimit săgeți înspre stația de tramvai
Leduri colorate s-au închis magazinele
coliviile
Muzeele cinematografele muzele buzele
Numele meu defilează în mantia interzisă
O leagă de lună
La semafor trec umbre de poeți
Pisicile dorm în cozi de comete
Aripa mă eticheteazã pe facebook
Postează emoticoane
Tufișurile își sting țigarea
La radio se spune noapte bună
Tace fanfara în parc
Orașul crește ca iarba în mine
Preț de o noapte de fluture mă vrea


Copil, ou, păun

Văd un păun pe umăr
Decupez ciobul oglinzii
Mult mult mult timp nu pot înțelege
De ce nu se mai vede pasărea pe umărul meu
Am decis să mă nasc
Să-mi caut păunul în cealaltă lumină
Acum e și mai greu
Nu voi ști care e al meu
Iau fiecare exemplar din păduri dintre blocuri
Din rezervații din tablouri
Niciunul nu seamănă
Acum va fi și mai greu
Să mai rămân copil
Va trebui sã înghit un ou cu coajă cu tot
Să îmi nasc pasărea
Cum o voi convinge
Să stea pe umãr
Dacă nu sunt copil?


Aripă

nașterea e sfârșitul nemuririi
am apucat să scriu pe aripă
mă țineam strâns de o pană
știam moartea va fi începutul
fila pe care scriu poezia
se ia la trântă cu vântul
mângâiată de razele lunii
sub urlet de lup
eu mi-am născut cuvântul
un steag în genunchi
cu stema iubirii
numai gândul
îmi e de-a pururi
minge de golf în Olimp


Împăratul de ceară

Mi s-a topit imperiul
Sub braţul lung al secetei lui Dumnezeu
O scară de oţel
Pe care îmi urc iluziile la cer
Şi un pumn de piuneze colorate chinezeşti
Atât au mai rămas din el.
După milenii un negustor
Îmi vinde sufletul la întâmplare
De cealaltă parte a iluziei
Pe un colţ de clipă
Moartea lipeşte pliante
Cu chipul meu de împărat de ceară
Dator către cerescul fisc
A mia oară Zeii mi se închină


Alfonso BREZMES

poet spaniol (1966, Madrid).

Cărți publicate: Ultramor, Harul limbilor,
Noaptea tatuată, Ilustrate din viitor.
Publică în numeroase antologii și reviste din
diverse țări.

Crimă perfectă

Dintre toate crimele pe care le-am comis,
regret doar una:
că nu am ucis de tot dorința,
vulturul acesta abject și nesătul
ce mă face să cred
că mai sunt viu.


Păpuși rusești

Ia un fierăstrău,
împarte-mă în două:
înăuntru sunt eu,
așteptându-te
să vii
să mă împarți,
și să mă deschizi din nou,
de atâtea ori
câte vor fi nevoie,
de fiecare dată mai mic,
mai eu,
așteptându-te,
ca să-ți văd
expresia
când ajungi în sfârșit
la eul meu cel mai ascuns,
și te uiți la el,
și are chipul tău.

Dar ei nu știu.


Mărturisirea

A mărturisit că-mi citea
poemele ca s-o ia somnul,
fără să-și dea seama că,
în realitate, visele mele erau
cele care foloseau poemele
pentru a intra în ea.


Insula

Am ales să trăiesc această neorânduială,
orașul acesta de iarnă, tundra aceasta
de clădiri cenușii ca niște prevestiri,
pentru a putea iubi ceea ce îmi lipsește:
acea insulă, lumina, recifele sale,
unde strălucește comoara ascunsă
pe care cândva am îngropat-o lângă copilăria
mea.


Gramatica iubirii

Eu știu.
Tu știi.
Noi știm.


Ceilalți

Apar deodată, după păienjenișul
zorilor. Istoviți argonauți
ce se întorc cu mâinile goale
din cea mai frumoasă călătorie. Visele
se trezesc domol și, unul câte unul,
– ca și cum ar ști drumul – trec
de partea aceasta a oglinzii,
ca să se transforme iar în noi.


N-ai citit poveștile

Și așa îți merge.
E târziu deja pentru lamentări:

Se face noapte
și curând va fi întuneric.
Vezi gura aceasta, iubire?
E făcută pe măsura viselor tale.
Acum nu mai e timp. Închide ochii

N-ai citit povești,
și acum, eu – așa e povestea – va
trebui să te mănânc.


Berzele

Te iubesc
precum berzele iubesc
vechile catedrale:
păsări fidele ce se-ntorc
la minunea cuiburilor lor
fără pic de credință.


A doua piele

Lingându-mi rănile
am descoperit cicatrice
pe care le uitasem
sub pielea ce ne naște
când uneori murim
și nimeni nu ne îngroapă.

traducere și prezentare de
Elisabeta BOȚAN

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share