Literadura nr. 7 (4)

Florentina Loredana DALIAN

Femeia impară

Femeia impară străbate apusurile
de una singură
cărându-şi în poşete de lux
toate nimicurile

Femeia impară umblă cu părul despletit
uneori negru alteori
de culoarea alunei coapte
sau a spicelor date-n pârg.

În ochii ei de nuanţă incertă
întrezăreşti toate dorurile
ascunse în spatele pupilei
ce n-ai da să le ştii uneori!

Femeia impară iubeşte în secret
îşi cumpără surogate
de amăgit tinereţea
o carte o floare brăţări

Îşi numără zilele nopţile
izbânzile ridurile
niciodată iubirile în contratimp
niciodată banii

Femeia impară îşi pune în ordine
lucrurile scrisorile amintirile
le aşează-n sertare în antecamera inimii
le leagă cu fundă roşie de mătase

Îşi poartă singurătatea ca pe un trofeu
ai zice că sfidează dar nu
are doar grijă să nu destrame
misterul frumuseţea iubirea

Femeia impară e uneori
iubită dorită terfelită
ba chiar invidiată
fie şi pentru ce n-are

Bărbaţii adoră zâmbetu-i misterios
după care se sperie şi fug
spre alte zâmete mai umane
mai puţin feminine

Femeia impară fragilă gingaşă
nu poate fi livrată decât cu
instrucţiuni de folosire
dar cine are timp să le citească?

Noaptea după ce a terminat
inventarul emoţiilor de peste zi
se despovărează de cercei de inele
de farduri de visuri prăfuite

De vei trage cu ochiul
prin fereastra ei târziu în noapte
vei vedea că femeia impară
s-a dezbrăcat şi de ultima iluzie

O vei afla pregătindu-se să stingă lumina
să tragă cortina peste vise
apoi o vei auzi punându-şi
tristeţea pe note

***

Odetta

O iubiseră toți pe Odetta.
Plecase, afurisita, într-o zi, călărind văile,
munții
și le lăsase întrebările.
Stăteau acum ghemuiți în jurul unei sticle cu
rachiu
și o plângeau ca la-nmormântare.
Plecase frumoasa din luncă,
fugise cu toate ale ei,
cu nasul ăla în vânt, cu buzele roșii,
cu părul negru bătându-i talia.

De ce-ai plecat, Odetta,
și i-ai lăsat pe amărâții ăștia jelindu-se,
pupând sticla de rachiu?
Nu ți-a fost ție milă, Odetta, de dragostea lor
niciodată mărturisită?


Luminița POTÎRNICHE

interior

prin sufragerie umblă rutina
în ciorapi supraelastici.
bea ceai de coacăze negre
și pătează oglinzile.
perdelele ca și când n-ar fi fost așternute
în gol se șifonează.
eu îmi fac o cafea lungă
și găsesc în cană
un șarpe lung cu găteală de mireasă
pe cap, pe trup zaț.
mă joc la scala de la aparatul de măsurat
liniștea
și începe să zbiere omulețul închis acolo
ca să tac.
nu-i nici o bomboana în cutia
cu îngeri pe capac.
înghit în sec
ca în ziua nașterii mele.
mirele mă trage de inel
și îmi revin.
e iarnă, după-amiază,

tihna întâmplărilor trecute
de prima tinerețe.


succesiune

mă voi face bine
când boala mea va trece în ziduri.
apoi, vor veni moștenitorii
și vor da un var subțire,
ca să nu se mai vadă
că aici s-a sufocat cineva.
iarna își vor pune mănuși groase
și se vor muta în mine.
în cele mai geroase amieze
vor căuta dacă nu a crăpat vărul
și m-am întors în vreo boală de-a lor.
zidurile rezistă însă
cam până la șapte generații
de nerecunoștință,
apoi se disipă.
în loc, apare o dună,
facultativ se poate înfige
o scobitoare sau un băț de chibrit
și se spune generic,
ce mult te-am iubit.


cât aș vrea…

cât aș vrea să fiu în locul
în care se desăvârșesc drumurile,
unde se face legătura între constelații
și căile aspre din care
mai picură laptele apos
al ploilor mărunte, pământești.
cât aș vrea să umblu cu umbletul
aerului care-mi umple plămânii
prin adânciturile învelișului luminii.
orele terestre să mă lase indiferentă
de parcă aș mai fi nemuritoare.
cât aș vrea să aflu
unde se află rădăcina tuturor dimineților
în magma această fierbinte
care s-o fi numind ea cumva
dar nimănui nu-i pasă,
atât cât în ea mai înoată
și se mai cheamă viață.
cât aș vrea să fiu în capul pieptului timpului
un os dureros,
bifurcat ca o speranță.
capătul mai lung să îmi arate direcția
în susul devenirii.
ca o flacără rece
să mă urc pe treptele lumii,
să mă odihnesc.


Emilia AMARIEI

Alo, urgențe din intergalactic

Sunați, vă rog, spitalul de urgență,
Nu mă mai pot opri din tremurat
Și lacrimile-mi curg cu insistență;
Eu cred că sufletul mi-e fracturat.

Chemați din cer salvări interstelare,
Cu îngerii la borduri pregătiți
Și medicii cu trusele solare,
Pentru suduri pe suflet instruiți,

Mai scuturați cordonul de lumină
Să știe Cel ce ne-a legat prin el
Că e cod roșu pe o stea străină
Din care sună stins un clopoțel,

Trimiteți nave dintre constelații,
Căci pe pământ nu este niciun leac!
Mi-e sufletul împrăștiat prin spații
Și în particule eu mă desfac.

Nu știu de vor putea să mai adune
Bucățile din sufletu-mi rănit
Și inima de-or mai putea-o pune
Din nou, la locul ei cel hărăzit.

Alo, urgențe din intergalactic?
Îmi sângerează sufletul… mă sting!
Se pare că fac șoc anafilactic
La orișice mizerie disting.


Firule de iarbă

Firule de iarbă, am o vorb-a-ți spune:
Unde mi-ai fost verde, pe care pământ?
Că-i îngălbenită pajiștea de vânt
Și tu stai, buratic, într-o altă lume.

Unde-mi ești, pădure, ce țineai haiducii
Sub umbrarul rece, de ciocoi ascunși?
De-o mână haină sunt copacii tunși,
Și-n poalele tale nu mai cântă cucii.

Unde ești, bădie, unde ești, leliță?
Zace banca goală, putrezind sub nuc
Și de-așa pustie-mi vine să mă duc,
Scuturându-mi praful tălpii, pe uliță.

(Fuge peste dealuri azi copilăria
Și pe sub alunii cei pletoși, o văd,
Dar când deschid ochii, e numai prăpăd!
Vreme de durere peste România!)

Ascultă, copile, o poveste sfântă,
De la gura sobei cu cărbuni încinși:
Oricât vor dușmanii, nu vom fi învinși.
Doina românească și în ceruri cântă!

Firule de iarbă, nu vesti sfârșitul,
Nu primi amarul nostru lăcrimat,
Au curs multe lacrimi, dar am învățat
Că suntem mai veșnici decât infinitul!


Ce să mai spun…

Muțenia văzduhului din noi
Ne înfășoară-n negura ei deasă,
Până-mi trimiți cuvintele-napoi
Însingurarea-n mine-și face casă.

Ce să mai spun și ce-aș putea să fac
Doar ascultând a inimii rostire,
Decât să spun nimic mai bine tac,
Învăluind tăcerile-n iubire.

Niciun cuvânt, nici chiar rostit invers,
S-a-nțepenit între betoane clipa,
Un angrenaj ce s-a oprit din mers
Cuvintelor oprindu-le risipa.

Și parcă nu mai am nimic de spus,
Mă strâng pe suflet vechile veșminte,
Iar liniștea se scurge spre apus,
Turnându-mi sloi de gheață pe cuvinte.


Felix NICOLAU

uniţi salvăm

azi nu prea suntem pe aceleaşi
lungimi de undă ale radiaţiei portocalii emise
de gazul
krypton 86
vizitând new yorkul vara te-ai putea
topi lejer la picioarele zgârie-norilor inter
belici
nu ţi s-ar mai usca scalpul aşa
cum te tot plângi după ce am face o
dragoste solidă să le rămână
şi nepoţilor

***

Casa regală

cum dimineaţa e un soi de cadou pe care mi-l
permit tot mai rar mă satisfac
cu marşuri lungi la periferia nopţii de unde
ideal ar fi să te întorci fără să treci pe la budă
aud mereu poveşti din astea despre
indivizi robuşti niciodată bolnavi care
şi-au scăpat trupul în vine şosetă bleagă
la ieşirea din baie dacă nu chiar
în baie şi duşi au fost ca ăia ieşiţi să
ducă gunoiul şi daţi dispăruţi douăj de ani
descoperiţi din hazard cu altă nevastă
5 copii undeva prin
constanţa


Florin CIOCEA

Cineva a intrat în schema mea temporală

Și, iată!
Zilele sunt mai scurte,
Iar soarele se învârte mai repede
În universul său luminos
Bătrânețea-i de vină, îmi spune cineva,
Otrava din stelele moarte
Care se scurge irevocabil
În celulele ființelor;
Din această contaminare se naște timpul,
Cea mai corozivă stare a materiei,
Un fluviu ce poate curge în ambele sensuri,
Astfel încât putem deveni nemuritori,
Până când nașterile succesive ne vor obosi
Și vom coborî să dormim
În țărâna caldă a găurilor negre.
05.01.2018

***

M-am născut fără nume și fără trup;

De aceea am împrumutat chipul
Îngerului meu păzitor
Și trupul de carne
Din leagănul acestui pământ.
Îmi plac diminețile incendiate
Sub privirea blândă a soarelui
Și stelele limpezi când
Fantomele nocturne se joacă
Prin canioanele de argint ale lunii.
Uneori, dacă mă strigați
Vor răspunde doar privighetorile solitare
Și scâncetul vântului prin frunzele arborilor;
Eu vă aud,
Dar buzele mele de lut
Nu știu să rostească decât
Poemele mute ale țărânii

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share