Literadura nr. 1 (3)

MARIN IFRIM

POEMELE BELIGERANȚEI

Din pleoape

cum se subțiază pânza ochilor
peste lungi pete de lumină
anihilând căldura și frigul
dintr-un prezent doar închipuit
peste chei
un inel ține gândurile la un loc
iar mersul
nu e decât locul mort mereu părăsit din
pleoapele orbului


Miraj opac

o scară cu straturi de întuneric
rezemat de tălpi sufocante
cufundarea în punct e doar
închipuirea peretelui de aer
feliat peste jocuri uitate
levitând ostoiala ubicuă a unor semințe
aduse de vânt din gânduri străine


Elemente

valuri cu miez de nisip
cad din vârful ființei
în gând
surferii tresar
peste entorse de plastilină
în cimitirul marin al vieții dintotdeauna
apa din apă cu apă
înnoadă la galere elementele ei


Latență

intră în gând și viermuiește
întotdeauna se va găsi cineva
care să citească aceste cuvinte
mai bine decât au fost scrise
Sub cruce
tot aerul e o umbră cu inimă
o mamă alăptează lumânări
tot mai încet
din timp în timp
din eternitate în eternitate
sub cruce


După manual

cântărind vocea celui cu gura plină
fariseul cu vârful degetelor în gură
pe rând pe limba-i clapă de pian
aceeași deșertăciune eternă
peste auzul de piatră
al unor ființe abia tremurate
murmurul unui sfârșit de lume
după manual


Boemă cu bulă

la șpriț de vară
cu cei care duc crucile altora
academicieni ai cimitirelor
turnându-l pe soldatul Bulă
la plutonierul major
în acordul unei fanfare
funebre
direct în halba de brad rindeluit:
”din pământ a venit…”


Acum scriu:

îmi trag sufletul
am găsit reversul muncii silnice
Dumnezeu are casă de vacanță
și în sufletul meu
când eu muncesc
El se odihnește: acum scriu…


CORNELIA IONESCU CIURUMELEA

Poemul sânge (fragment)

Volumul ,,geometrie de frică’’ (în pregătire)

Sângele tău mă va încolți într-o zi din a
tâmplelor cicatrice de zbor…
Buzele tale… fântâni săpate în alabastru…
revărsare mănoasă… îmi vor curge pe
coapsă…
Rana tâmplelor va sângera numai cer
peste litera trupului meu înmugurită dintr-un
albastru…

Am foame de-o revoltă sublimă… de rostire
rotundă…
De foșnetul orbitelor crude peste oceane de
fluturi…
Cuvintele sunt stăpânele mele…
Vlaga-mi de trup le-o dau… toată… osândă…
visare…
Mă supun lor într-o spumoasă… adâncă…
spovedanie…

Citit cu degetele tale… năvălitoare…
isterice… mute…
cuvântul mi-e rece…verbul mi-e orb…
poemul se curmă…
doar…lichenii buzelor ți-l memorează în
zăpadă nocturnă…
Metafizica trupului tău mi-e scrijelită în litera
moartă…
cu prăpăd de otrăvuri se varsă peste candela-mi
albă…
Sălbatic…iubite…trăiesc solstițiul de sânge
al orei din care vii…
Istovitoare… iubite… întoarcerea în colivii…

Am lacăt la încheietura poemului… am laț de
noroaie…
puteam să dor și altfel… iubite…
să fiu lemnul viorii… călugăr… sau ploaie…
Puteam stârni o furtună magnetică prin
sângele tău…
să-l fac să urle… să mi se dăruie… iară… și
iară…
să-mi fie tiparniță… revoltă… ascunzătoare…
să-mi potolească nerăbdarea crudă din umila
cerneală…
să fie înger… să fie fiară…
să mă slujească… iederă sălbatică urcându-mi
în trup…
să-mi înflorească spinii uscatului vers…
Am lacăt la încheietura poemului… iubite…
învăț alchimia astrală de univers…
….
Am un crater în piept… acea clipă primitivă
în care oasele-mi erau nisipuri și frământare

erau cărămizi de poem…
erau o silabă de Ana… jertfită… curată…
pe fresca trupului tău… iscălită cu
lacrimi… mereu repictată…
Oasele mele… temniță a cuvintelor… inundată
de-o haotică ploaie…
erau rădăcină de foc… spini înfipți în a
stelelor carne…
*
Stai la pândă timpule… vânezi sloiuri polare
prin neastâmpărul sângelui meu…
Dar… cuvântul e încă liber… caută
aer…urcă… respiră prin capilare…
Culori erodate se iscălesc pe coapsa-mi…
răpuse de-o atroce durere…
Eu…mă descalț de ele… mă întind în
ninsoare…
las poemul pradă… pictorului din mintea
mea…
… Întrupată în pasăre… într-o
euforică
răstignire pe o cruce imaginară…
caut oceanul de sânge… ce mă spală de tot și
de toate…
Beau o înghițitură din otrava înălțării… pe
nerăsuflate…
din pocalul regesc al seminței tale de os…
Știu…tu cauți în mine… grâul din piramida lui
Kheops!…
Caut… te caut… mă caut… învăluită mereu în
visare…
În durerea rostirii… epiderma mea cântă…
autoincendiată cerneală…
Cenușa mi-o mutilez… o eviscerez de poem…
de tăceri musonice… de conjugări tropicale…
Caut… te caut… mă caut… și crâmpeie de
tine… cad meteoriți…


NICOLAE BRATU

(din vol. în pregătire Rondelul de noapte)

Rondelul parcului pustiu

Mă-ntrebi de-s trist? Ei bine, nu!”
Îmi spuse parcul gol, în ploaie,
”Doar pentru melancolici nud,
Abia acum, fără gunoaie

Simt că renasc și pot să nu
Suport decât triluri vioaie.
Mai zici că-s trist? Ei bine, nu.”
Îmi zise parcul gol, în ploaie

Și m-am retras zicând să nu
Îi tulbur liniștea. Șiroaie
Îl făceau viu, senin cum nu
A fost nicicând fără de ploaie.
Să-ntreb de-i trist? Ei bine, nu…


Rondelul ploii

20 aug 2015

Orașu-i pustiu și doar visătorii
Aud cum cântă pe-o singură strună
Ploaia ce-a șters din tablou trecătorii,
Turnând abundent culoare comună.

Casele cântă în ritmul viorii,
Picuri de gri monoton se adună;
Orașu-i pustiu și doar visătorii
Aud cum ploaia le cântă pe-o strună.

E pânză gri întristând privitorii?
Coardă din care tristețea răsună?
În ploaie apar și dispar, iluzorii,
Regrete de-o clipă, visare nebună…
Orașu-i pustiu, știu doar visătorii…


Rondel… livresc

Din carte în carte mă poartă nebuna
Și veșnic aprinsă setea-mi de tine,
Cuvânt rostuit și tăios cum e luna
În raza-i de-argint, cea trimisă s-aline

Și singurătăți, și-ntrebări. Mi-e totuna
De stărui aici sau acolo, știi bine:
Din carte în carte mă poartă nebuna
Și veșnic aprinsă setea-mi de tine.

Din tomuri compun delicată cununa
Și scot țepi ascunși în urzeli bizantine,
Și vorbele toate îmi par numai una.
Pribeag sunt, avându-te-n suflet pe tine:
În fiece carte e setea, nebuna….


FRĂȚILĂ GENOVEL FLORENTIN

Haiku

calde adieri –
orbul pipăind atent
mugurii pe ram

moara-n ruină –
timpul măcinând
vechile ziduri

sunet de tălăngi –
se destramă alene
valul de ceață

eclipsa lunii –
rochița înstelată
zăcând pe podea

tril de ciocârlii –
petalele macilor
în rezonanță


PETRONELA COMAN

Fâșie de gând

Am întâlnit un om.
Avea așa ochi frumoși, încât toată măreția
mării sălășluia în ei.
Era timid și stătea pe băncuță, răsfoind o carte
de Cioran și din când în când, privea mirat la
trecători.
N-am îndrăznit a mă adresa, deși curiozitatea
și atracția pentru scriitor, erau destul de
tentante.
M-am lăsat în boarea vântului și din când în
când îl mai priveam.
Era tot acolo, tăcut, nemișcat, cufundat în
paginile acelei cărți vechi. M-am gândit
atunci la liniște.
De mult timp în orașul prăfuit nu se mai
făcuse loc pentru sunetul dulce al păsărelelor
pitite printre frunzele teilor.
Eram eu, băncuța scorojită, pomii și omul.
Privindu-l, îmi reaminteam mișcarea ierbii.
Îmi deschise cumva cufărul unor amintiri
uitate într-un colț de suflet.
Casa mea își ducea menirea pe ultimul loc al
uliței, pe partea stângă cum intrai pe ea.
Alături erau două locuri îmbrăcate de lucerna
în floare.
Copil fiind, erau nenumărate dățile când jocul
preferat era îmbrățișarea lucernei.
Mă tolăneam acolo și priveam seninul cerului,
cuprinsă doar de bucuria și liniștea anilor
puțini și neîntinați. Nu știam prea multe.
Privilegiul era să dau inimii cât mai multe
zâmbete și respirații dulci. Nicidecum nu
știam că peste timp, voi lua din ele, pentru a
trece printre norii cenușii ai vieții.
Ziua era atât de lungă, încât nu cunoșteam că
timpul are ceas.
Nu mai știu ce gânduri țopăiau atunci prin
minte, dacă eram sau nu alt copil al acestei
lumi. Vedeam doar de soare, de o lume
nepătată, de temele pe care le aveam de
terminat pentru ziua următoare, de mirosul de
prăjituri pe care mama le făcea de fiecare dată
când ocazia îi era prielnică.
Era ceva în aerul pe care îl respiram atunci.
Lipsea răutatea, lipseau grijile, lacrimile și
dorul cuibărit înăuntrul meu de-a lungul atâtor
ani.
Acum privind la atunci, mă văd un om mare,
unul prins într-o societate legată într-un sac al
mediocrității.
Am facturi de plătit, chirie, datorii, un timp
oferit cu voie și fără glas unei slujbe.
Sunt griji, amintiri reci, doruri multe,
îmbrățișări îndelung căutate.
Nu mai e timp să iubesc cum pot să iubesc, să
scriu la orice ceas din zi, fără să strecor câte o
propoziție în pauza de cafea a colegilor.
Cumva rătăcesc într-un cerc. E cel al cotidianului.
E cel al lumii fără omenie, din care,
vrând nevrând fac parte.
Cum pot eu, un om mic și muritor să strecor o
lume a dăruirii, căldurii, atingerilor calme,
printre atâtea mormane de beton cu suflare de
viață?
Sunt așa mică în fața unei lumi atât de mari.
Port cu mine doar sufletul, cel ce duce la
rându-i atâtea amintiri și bucurii strânse din
copilărie, nepătate, numărate,

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share