Literadura nr. 17 (8)

Manuela Camelia SAVA

Cum scriau femeile în urmă cu 100 de
ani?

Se întâmplă adesea să mă întorc cu mare
drag spre romanele perioadei interbelice,
fiind captivată de scriitoare ca
Hortensia Papadat Bengescu, Cella Serghi,
Ioana Postelnicu, Ticu Archip sau Sorana
Guruian.
Una dintre romancierele perioadei este
Mărgărita Miller-Verghy (1865-1953),
menționată de dicționarele literare, dar
ignorată de istoriile literare. Ea a fost o
prezență discretă în literatura română și revine
meritul Mihaelei Bacali să insiste să aducă în
atenția cititorilor scrierile semnate de
Mărgărita Miller-Verghy. Astfel, ne putem
bucura de reeditarea romanului Theano,
scris în franceză și română, apărut la Editura
Muzeului Literaturii Române, București,
2018; din prefața și notele semnate de
Mihaela Bacali aflăm că scriitoarea face parte
din elita pionieratului romanului românesc,
semnând cu diverse pseudonime, fiindcă nu a
râvnit niciodată celebritatea, deși activitatea ei
literară cuprinde romane, nuvele, piese de
teatru, a fost traducătoare, încadrându-se în
categoria scriitoarelor francofone, alături de
Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Iulia
Hasdeu.
Romanul Theano a fost publicat în 1919
în România, apoi doi ani mai târziu și în
Franța, la o editură de prestigiu. Prezența
acestuia a fost semnalată la Sburătorul și la
Viața românească – așa cum aflăm tot din
prefață, apariția fiind apreciată de Martha
Bibescu. Apar referiri la acest roman și în
dicționarul coordonat de Mircea Zaciu,
Marian Papahagi și Aurel Sasu (Dicționarul
scriitorilor români, Editura Albatros,
București, 2001).
Deși este un roman de mici dimensiuni,
el are o forță convingătoare. Nu există prea
multă acțiune, ci accentul cade asupra
tumultului sufletesc trăit de eroina cărții.
Theano este îndrăgostită și suferă din dragoste
– aflată în convalescență, ea retrăiește
momentele fericite ale poveștii sale de
dragoste, cu etapele sale, cu frenezia
sentimentelor, cu frumusețea iubirii, îmbinând
delicatețea gesturilor, dorința de iubire,
dăruirea, cu visul de iubire și poezia acestui
sentiment pur. Ne amintește cumva de
dragostea eminesciană a cuplului de
îndrăgostiți Eminescu-Veronica Micle,
dragoste sfârșită prin lamentări, dar o dragoste
mare, profundă, așa cum numai spiritele
sensibile pot trăi.
Debutul este incert – aflăm că femeie
imobilizată într-un hotel de tip sanatoriu duce
o existență latentă, visează și retrăiește în
tăcere toată viața ei, nu aflăm decât pe parcurs
de ce a ajuns în această stare, ea fiind o
violonistă celebră. Doctorul este un personaj-simbolic
– el apare în jurul bolnavei de
suferință sufletească, căci acesta îi spună
răspicat: „N-ai nicio boală”. Pe Theano o
doare sufletul și crede că poate muri din
iubire. Cititorul recunoaște și eroul masculin
din amintirile protagonistei, acesta căpătând
chip numai din detaliile ce le oferă memoria
îndrăgostitei.
Mai apar câteva figuri – Sonia, prietena
din copilărie a eroinei, Pictorul, un tip
talentat, dar dezamăgit de lume, de societate,
seamănă întrucâtva cu Theano, Efimia,
bibliotecara la un liceu de fete. Cel care îi
schimbă percepția despre viață va fi Englezul,
care îi intuiește drama psihologică și o va
ajuta să își reevalueze viața și să o facă să își
dorească să trăiască. Cei patru vor deveni
pilonii pe care se va sprijini firava Theano,
căci ea înțelege că iubirile sunt trecătoare și
omul renaște după fiecare lovitură primită de
la soartă.
Miniatura narativă se bazează pe
descrierile lirice, pe dialoguri diafane, atent
construite, ca să nu rănească sufletul încărcat
de durere, devenind un prozo-poem al
condiției artistei care se izolează de lume,
încercând să înțeleagă cum funcționează
aceasta, care sunt resorturile intime afectate
de dezamăgire, de despărțire, de eșec.
Este un roman feminin în sensul
trăsăturilor semnalate de E. Lovinescu –
scriitura feminină fiind dominată de
subiectivism, de adâncime psihologică
„dominată de elanuri lirice, sentimentală”.
Deși a fost catalogată pe alocuri ca fiind
caracterizată și de „prețiozitate stilistică” ,
totuși limbajul poetic, descriptiv nu
deranjează, ci ajută al realizarea tabloului
sufletesc în care cititorul se poate regăsi.

 

Daniel LUCA

Un Quetzalcoatl… feminin

În mitologia aztecă, „șarpele cu pene”
(Quetzalcoatl) este considerat a fi creatorul
lumii noastre (a cincea), făurită din oasele
ființelor anterioare, luate din Mictlan, lumea
morților.
Iuliana Pașca, în volumul de versuri
Reflectările unei molecule (Editura Ecreator,
Baia Mare, 2020), propune o variantă
feminină ca întemeietoare a lumii, femeia cu
pene („aleargă tinerețea/ lăsând în urmă
zăpezile, lupii, focurile… // inedita istorie a
unei femei demon/ cu pene” – Facerea lumii).
Sunt întâlnite însă și elemente din alte
mitologii, precum cea nordică, legată de
Yggdrasil, arborele gigantic al lumii, ce face
conexiunea între nouă lumi („infinități de
probabilități/ în celulele tale/ regăsesc/
visurile mele/ două ramuri de Yggdrasil/ un
atom și o moleculă” – Reflectarea).
Ideea ce transpare de aici este cea de
succesiune a lumilor, sfârșitul uneia
neînsemnând decât nașterea alteia, o simplă
transformare și nicidecum o apocalipsă („Aș
vrea să vă spun despre nașterea mea,/ dar cum
să încep cu neînceputul?”; „Mama zicea că mam
născut/ înainte de vreme; / nu-mi
amintesc,/ a trecut mult de atunci,/ dar știu că
am fost acolo/ când și eu am născut pe mama”
– Cosmogonie).
Aceste renașteri reprezintă o căutare a
perfecțiunii, ce pare doar un vis, o utopie, un
ideal intangibil („Apoi ne-ai împărțit/ în
stânga și-n dreapta,/ între lumină și întuneric /
și ai considerat toate acestea bune,// până
când/ sufletul luciferic/ a rupt balanța în jocul
cu moartea… // De atunci ne rugăm ție:/ dă-ne
nouă înapoi/ nimicul întreg” – Complet).
Rămâne totuși nădejdea că visul va
deveni realitate, iar lumina va birui
întunericul („Continui lupta/ voi dărâma omul
vechi/ prin eliberarea spiritului,// voi ieși la
lumină” – Întemnițat).
Recunoașterea greșelilor nu face decât
să sporească încrederea în forțele proprii,
făcând posibilă răzvrătirea față de datul
existent („Iartă-mă, mamă,/ nu m-am trezit
când m-ai chemat/ am dormit până mi-au
crescut/ solzi mohorâți pe aripi./ În loc să
zbor, mă târăsc/ prin noroaie” – Mamei).
I se opune o rezistență dârză, fiind
doborâtă în cele din urmă („Departe Lacul de
Vest/ cu femeia-șarpe / închisă de veșnicii în
turn”), însă niciodată învinsă, renăscând ca o
pasăre Phoenix („apele lacului vor inunda
turnul,/ eliberată, femeia-șarpe va sfârși /
apocalipsa/ începută la nașterea sa” –
Depărtare).
Lumile care se zbat între naștere și
moarte au un numitor comun, fără de care nu
ar putea exista, dragostea („pe insula care nu
există/ ramurile se învârt / împreună cu
întreaga planetă/ – infinitatea universului – /
un carusel animat/ de aripile în care / copilul
își îmbrățișează mama” – Dragostea).
Iuliana Pașca debutează în forță (deși unele
poeme, precum Umanitate sau Podul de lemn,
degajă o anume stângăcie), reușind ca în 29
de poeme să convingă, ceea ce nu e puțin
lucru. Totul curge firesc, însă, totodată,
neașteptat.

 

Mihai VINTILĂ

Labirintul timpului lui Adrian Raicu

Adrian Raicu debutează în poezie cu
Labirintul timpului apărut la editura
Lucas din Brăila. Autorul este
susținut de prietenii din Turnu Măgurele,
Valeriu Ion Găgiulescu care într-o prefață
face o trecere prin viața omului Adrian Raicu
și de Virgil Andronescu cu postfața intitulată
Adrian Raicu, ființă profund meditativă. Cei
doi scriitori au dorit să pună în lumină
preocupările lui Adrian Raicu mai puțin
cunoscut în viața literară din Teleorman și
total necunoscut în cea a Brăilei unde vede
lumina tiparului debutul său.
Chiar volumul a fost o surpriză pentru
autor el neavând posibilitatea de a selecta
poeziile, această sarcină asumându-și-o Virgil
Andronescu din poziția de editor. Mai
menționăm coperțile unu și patru realizare
prin reproducerea unor desene semnate de
pictorul Hugo Mărăcineanu.
Prezentările fiind făcute acum să trecem
la subiect.
Adrian Raicu nu este lipsit de talent poetic
dar are poezii aflate la extreme. Volumul nu
este constant, nu este unitar și se vede de
departe că este un volum al începuturilor
poetice. Poeziile sale sunt caracterizate fie de
versuri foarte lungi de 14-16 silabe fie de
versuri foarte scurte de 8-10 silabe. Din acest
motiv, la poeziile cu versuri lungi, cititorul
are la un moment impresia de sufocare.
De exemplu în poezia Trecut (p.9) poetul
scrie: Pe covor de frunze ruginite/ Ce și-au
pierdut vremelnica culoare,/ Pășești printre
gânduri risipite/ De-acele plăsmuiri de vânt.
Ușoare!// Bolta-nstelată azi s-a rătăcit,/
Clepsidra-i uitată prin lungi așteptări/ Și
poartă în zborul spre infinit,/ Amorul tău
veșted, spre-ntinsele zări.

Observăm tendința despre care vorbeam
deja din versul doi unde vremelnica culoare
este o expresie deși aparent frumoasă poetic
poate prea prețioasă pentru construcția
versului. Apoi de-acele plăsmuiri de vânt care
vin și îngreunează receptarea, ce să mai
vorbim. Acum, dacă citim atent toate aceste
două strofe, nu avem nimic semnificativ, nu
se întâmplă nimic spectaculos, totul este de un
banal criminal pentru buna literatură. În afara
unei versificații rimate încrucișat și a unei
singure imagini poetice Pășești printre
gânduri risipite restul este mediocru.

Tot de locuri comune și jocuri de rimă
facilă avem vorbire în poezia Aceleași doruri
(p.13): Prin locuri de nespuse amăgiri/ Acolo,
unde curge depărtarea/ Târziul se topește-n
regăsiri/ Iar gândul, se-mpletește cu-așteptarea
.
La fel și în poezia Atât o să rămână …:
Lumina se strecoară, printre adieri de vânt/
Și-n pagini de uitare, vecia-mi de poeme,/
Începe să mă doară, depărtarea din cuvânt,/
Ce-ncet cu nepăsare, nu vrea să mă mai
cheme.

Și în poezia cu versuri scurte, cu puține
silabe, practică același stil, uneori de curgere
aparent ușoară de versuri dar fără substanță
poetică puternică precum în poezia Ți-aș cere
adăpost : De-aș putea să fiu o ploaie, / Și să
curg pe părul tău,/ Ale mele largi șiroaie/ Să
se prăvălească-n hău.//…Un vânticel, de aș fi
fost,/ te-aș dezmierda cu șoapte./ Smerit, ți-aș
cere adăpost/ Pe-acele buze coapte!

În locul acestor versuri oricând prefer orice
vers de Coșbuc.
Atunci unde este Adrian Raicu?
Am găsit urme ale poetului Adrian
Raicu în câteva poezii care cred că pot sta la
baza viitoarelor abordări care să se desprindă
de versificarea facilă, de lipsa comparațiilor
sau de utilizarea lor improprie, de sugrumarea
metaforei și mai ales de lipsa unei direcții a
poeziei. Marea majoritate a poeziilor din acest
volum l-au condus pe autor și nu autorul a dat
direcție poeziei!
Văd viitorul lui în poezii precum De
mine
(p.7): În viața mea tihnită, așa, de la o
vreme/ Ciudate anotimpuri mi se aștern în
cale./ Scurgându-se-n clepsidră, târziul să mil
cheme/ Observ că-ncet de mine măndepărtez
agale
sau în poezia Așteptare
(p.44): În gara veche, plină, de anotimpuri
coapte,/ Eternitățile de clipe, se pierd acum în
noapte./ Străine orizonturi, pe umeri reci de
seară/ Spre ancestrale doruri, chemarea își
presară.
Știu că ancestrale doruri sună
prețios, dau zgomotos din coadă și strică din
armonia restului dar să dăm puțin credit unui
debutant totuși.
Cea mai bună poezie din volum cred
că este Petale de trandafiri (p.72) care
reușește să contureze o rotundă idee poetică a
despărțirii, a nostalgiei pentru o iubire trecută:
Sufletul tău desculț și pustiu,/ Aleargă
prin noaptea de vară,/ Fără vreun scop,
călcând pe târziu,/ Uitând să mai vină de-afară!//
Din inima ta, ceru-nstelat,/ S-a
rătăcit de la o vreme,/ Ca și un vapor ce n-a
aflat,/ Un far, către țărmuri să-l cheme!//
Gândul ți-e gol, căci tot ce-ai iubit,/ Acum
este doar amăgire,/ Așchii de viață s-au
risipit/ Și ți-au luat tot la despărțire!// Nu ți-au
lăsat decât amintiri,/ Puse direct în
nostalgie,/ Roșii petale de trandafiri,/ Au fost
ieri, dar n-or să mai fie!

Despre titlurile de poezii la care nu am
făcut referire nu am mare lucru a spune decât
să uite autorul de ele. Oricând pot fi
transformate în poezie bună. Există filonul dar
el este încă îmbrăcat în mult înveliș.
Adrian Raicu vine cu acest volum de poezie
în fața unui public exigent. În ultimii ani au
avut loc tot mai multe debuturi. Ce îmi place
la el este că abordează poezia clasică, bazată
pe rimă și ritm, pe imagini poetice și pe
vânturi de sentimente. Ce nu îmi place este că
nu reușește să stăpânească toate tehnicile
poetice, nu are măsura unor cuvinte și mai
ales se lasă dus de valul rimelor facile.
Tocmai greul, ineditul și surpriza creează
marea poezie. Deci, Raicule, surprinde-ne,
amețește-ne, îmbată-ne cu metafora versurilor
tale, cu sentimentele bine dozate …ce mai
… cu poezie! Noi suntem aici să citim și vom
fi primii care să spunem iată poezia mare,
dacă o vom vedea!
(Adrian Raicu, Labirintul timpului, Brăila,
editura Lucas, 2019, 80 pagini.)

 

Mihai MERTICARU

O carte-rechizitoriu

O carte astrală, cutremurătoare,
intitulată CONTRA AMNEZIEI, ne-a
sosit din Basarabia de la poetul,
redactorul-șef de revistă și academicianul
Nicolae Dabija. Este o adevărată biblie a
basarabenilor, un memorial al durerii, o
istorie însângerată. În prefața acesteia, prof.
dr. Lucian Strochi scrie, cu deplină îndreptățire:
„Dacă, printr-un cataclism oarecare, ar
dispărea tot ce este scris și tot ce este imagine
despre Basarabia, cartea lui Nicolae Dabija ar
putea reconstitui singură, prin complexitatea
ei, această parte de țară cu tot ce are ea etern,
semnificativ, eroic, tragic și unic” .
Pentru a afla de la început cine erau „
prietenii” noștri care ne-au „eliberat” la 23
August 1944, Nicolae Dabija ne prezintă
datele KGB-ului sovietic, care n-a fost deloc
interesat să umfle cifrele, din care rezultă că,
între 1 ianuarie 1935 și 22 iunie 1941, au fost
arestați 19 milioane 840 de mii de „dușmani
ai poporului”. Dintre aceștia—7 milioane au
fost împușcați, câte un milion pe an. Celelalte
milioane au murit în GULAG-uri. După
calculele lui A. Soljenițin, în perioada 1917-
1953, ar fi fost exterminate 66 700 000 de
oameni. Câte 3000 de asasinate pe zi.
Foametea organizată în anii 1930 a secerat
viețile a încă peste 10 milioane de oameni.
Basarabia avea, în 1939, o populație de 5
milioane de locuitori, iar în 1952—doar 2,5
milioane. Deci, jumătate din populație a
dispărut.
Pe bună dreptate, autorul scrie: „Fiecare
om este un univers întreg. A omorî un om
înseamnă a ucide un univers. Fabrica morții,
declanșată de Lenin, Troțki și Stalin în fosta
URSS, a lucrat fără odihnă până după 1953.
În Republica Moldova, până la moartea lui
Stalin, a funcționat ultima cameră de gazare
din Europa”.
Un capitol întreg este intitulat BISERICA
MARTIRĂ. Iată ce consemnează autorul: „
Ura cu care l-au tratat comuniștii pe
Dumnezeu e lipsită de orice logică. Credința
este declarată antistatală, preoții—dușmani ai
omenirii, bisericile-lăcașe ale întunericului
ș.a.”. Autorul trage concluzii amare: „credincioși
împușcați în biserică, icoane în care s-a
tras cu mitraliera, preoți uciși în altare,
călugări spânzurați ca niște furi, preoți
asasinați, călugărițe violate, clopote aruncate
în veceu, lăcașe de cult făcute una cu
pământul ș.a.” Bibliotecile mănăstirești, în
care se aflau adevărate comori, au fost arse,
icoanele puse pe foc, clopotnițele dărâmate,
clopote trimise la topit etc. Toți preoții
basarabeni au fost declarați români și scoși în
afara legii, fiind arestați, , uciși, deportați,
umiliți.”.. Urmează apoi un pomelnic
nesfârșit cu alți preoți condamnați, în fruntea
căruia se află Serafim Dabija și Nicodim Onu,
(unchii lui Nicolae Dabija).
În 1940, 10 mii de lucrători ai securității
sovietice au fost trimiși în Basarabia să facă
ordine. Problema locativă și-o rezolvau
simplu. Mergeau prin centrul Chișinăului și,
unde vedeau o casă mai arătoasă, intrau,
completau un mandat de arestare pentru
proprietari și în jumătate de oră erau stăpânii
imobilului.
La pagina 135, autorul consemnează; „Basarabia
e o răstignire. E partea de țară care
a dat cerurilor cei mai mulți martiri ai
Neamului Românesc. Pământul Basarabiei e
plin de sfinți. Călcăm pe oase de sfinți.
Dreptatea trebuie să ne-o facem noi, cei de pe
o parte a Prutului, și noi, cei de pe cealaltă
parte a Prutului”.
Mai departe, la pagina 211, citim: „ În
acest spațiu, dreptul de a vorbi limba română
a fost plătit de multe ori cu viața. Peste 30 de
lingviști și scriitori au fost împușcați , în
1938, pentru că au îngunoioșat limba
moldovenească cu cuvinte românești. Pentru
simpla folosire a alfabetului latin, mai mulți
concetățeni de-ai noștri au făcut închisoare.
Scriitorul Petre Ștefănucă a fost condamnat la
moarte, pentru că a încercat, în 1940, să
afirme că limba vorbită de basarabeni e
română, iar scriitorul Tudor Malai a fost
împușcat, pentru că a introdus în limba
moldovenească termeni și expresii
românești”. Cei 200 de ani de „prietenie” au
însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de
jaf, de suferință, de deportări, de batjocură, de
masacre.
Această prigoană continuă și în zilele noastre:
„Ostașii ruși omoară copiii la Nistru, îi
umilesc zilnic pe românii din stânga Nistrului.
Ambasada Federației Ruse din centrul
Chișinăului, care e cea mai mare din lume, ca
spațiu întrecând sediul ONU, este izvorul
tuturor provocărilor la adresa statului suveran
Republica Moldova, pe care ea îl dorește
înglobat cât mai curând în Uniunea
Euro-asiatică (citește-Federația Rusă)”.
Poetul Nicolae Dabija ne dezvălui e și alte
aspecte puțin sau deloc cunoscute de noi.
Aflăm cu uimire că au fost câteva momente
astrale favorabile salvării Basarabiei, dar nu sa
profitat de ele. În 1914, țarul Nicolae ai III-ea
a făcut două vizite la București, cu intenția
de a o mărita pe fiica sa, Oga, cu viitorul rege
Carol al II-lea, în schimbul renunțării la
Basarabia, dar Carol al II-lea, care avea să
facă și alte deservicii României, n-a acceptat.
În perioada interbelică, URSS propune în
câteva rânduri recunoașterea revenirii
Basarabiei la trupul României în schimbul
cedării Tezaurului românesc care se afla la
Moscova, dar conducătorii de atunci ai țării n-au
acceptat târgul. La începutul anului 1960, a
mai fost o înțelegere cu Nikita Hrușciov, dar
căderea acestuia de la putere a zădărnicit
proiectul. Și după 1991 au existat tentative de
a readuce Basarabia la Țara-mamă, dar au
eșuat din cauza ambițiilor politicienilor de pe
ambele maluri ale Prutului.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share