Literadura nr. 17 (7)

Camelia ARDELEAN

Amintirile Rozaliei

Rozalia sufla greu sub plapuma
veche de culoare bleumarin,
„garnisită” pe alocuri cu pete de
grăsime. Unele erau mai proaspete, altele mai
vechi, de parcă mai multe rețete culinare își
făcuseră concurență, în apropierea sa, de-a
lungul timpului. În mâna scheletică ținea
strâns o batistă udă, cu care își ștergea, din
când în când, fruntea de sudoare sau alunga
gloata de muște ce trăgeau la ea, mai rău ca la
un butoi cu miere.
– Ho, că n-am murit, turbatelor! le dojeni
femeia în șoaptă, înmuindu-și buzele uscate în
apa stătută de pe măsuță. Lichidul sălciu
aștepta parcă de o veșnicie în cana crăpată și
fără toartă, cu motive florale dintr-un secol de
mult apus. Lângă cană, pe o farfurie, o
bucățică de mămăligă cu sos și un cartof fiert
stăteau neatinse. „N-am crezut să apuc anii
ăștia!” își zise ea cu tristețe, chinuindu-se să
se ridice în capul oaselor, fără a reuși. La cei
90 de ani bătuți pe muchie, viața i se părea o
corvoadă, mai ales de când se îmbolnăvise și
ajunsese la mila altora, lucru de care îi fusese
întotdeauna teamă.
– Vasile! încercă ea să strige, cu fărâma de
glas care îi mai rămăsese, dar Vasile, feciorul
cel mai mic, care locuia, împreună cu familia
lui, în aceeași casă cu ea, nu îi răspunse.
Bătrâna întoarse totuși capul, cu o dâră de
speranță în ochii fără strălucire, însă pe ușa
deschisă larg nu intră nimeni. O lacrimă i se
ivi stingheră în colțul ochiului, dar femeia și-o
șterse repede cu mâneca, rușinându-se parcă
de slăbiciunea ei.
Nu avusese ocazia, de prea multe ori, să-și
manifeste durerea sufletească. Văduvă de
aproape douăzeci de ani, cu răposatul nu
dusese o viață tocmai ușoară. Înalt și bine
făcut, cu ochii albaștri și părul cârlionțat, îl
plăcu de cum îl văzu, la hora din sat, pe când
avea deja douăzeci și doi de ani. Era „fată
bătrână” și „gurile rele” spuneau că nici n-o
să-și găsească vreodată pe cineva: „Săracă
lipită e, frumoasă ioc, ce vrea, pe Făt-
Frumos? Iaca, să fie bucuroasă dacă frate-său
o s-o lase să-i crească plozii“, comentau, la
colțul uliței, babele din sat.
Când îl cunoscuse ea, Cornel era „vânat“
de toate fetele nemăritate și nu numai, pe o
rază de vreo trei comune. Niciodată nu știu de
ce o luase de nevastă. Dacă frumusețea și
averea, însușiri atât de importante la o femeie,
îi lipseau, probabil că îl atrăsese la ea faptul
că era supusă și din cale-afară de harnică.
Muncea cât cinci oameni la un loc și niciodată
nu se plângea de nimic. Cu timpul, însă, acest
lucru ajunsese să îl scoată cumplit din sărite
pe bărbatul a cărui răbdare nu era calitatea sa
principală. Era prea docilă! Păi ce femeie era
asta? Piatră, nu femeie! Nu reproșa, nu se
văita, nu cerea niciodată nimic pentru ea!
Chiar așa, cum să nu te enervezi?
Rozalia fusese binecuvântată cu o sănătate
de fier, la care Dumnezeu mai adăugă câteva:
îi dărui, în zece ani, cinci copii. Îi născu pe
toți acasă și îi crescu așa cum putu, mai mult
singură, bărbatu-său fiind ocupat să facă
zilnic naveta între mina unde lucra ca
artificier și holda pe care o moștenise de la
mamă-sa, în satul vecin. Abia la sfârșitul
săptămânii reușea să dea pe-acasă, și atunci
fiind mai mult în toane proaste, din cauza
oboselii adunate peste săptămână.
Într-o astfel de zi nefastă, Rozalia avu
ghinionul de a fi nevoită să i se adreseze. Își
luă inima în dinți și îi spuse că i-ar trebui niște
bani pentru fetele cele mari, să le cumpere
caiete și uniformă, că începuseră școala.
Rezultatul fu o bătaie soră cu moartea.
– Cornele, sperii copiii! încercase femeia
să-l potolească, în timp ce acesta o lovea ca
un apucat, cu pumnii și cu picioarele. Nu se
gândea la ea, îi era frică doar pentru micuții
care țipau speriați, îngrămădiți cu toții în
pătuțul vechi, ce se clătina din „încheieturi”,
la fel ca vecinul lor, Petre, atunci când ieșea
din crâșmă, după ce dădea peste cap vreo doi
litri de bere. Cornel însă nu se opri, până nu
se umplu de nădușeală și nu-și vărsă pe ea tot
năduful.
Altă dată, pe când era în curtea găinilor cu
o nepoțică de-a ei, îi spuse, într-o doară, că îl
căutase Rafila, despre care se zvonea că
fusese o drăguță de-a lui, din tinerețe. Atât îi
trebui lui Cornel, că îi ieși fum pe nări! Puse
mâna pe o roată de bicicletă, care zăcea
aruncată într-un colț și o zvârli drept spre ea.
Roata o nimeri din plin în mâna dreaptă și i-o
rupse pe loc. Sângele țâșni peste tot, iar
nepoțica începu să urle, de parcă o
înjunghiase cineva. Numai Dumnezeu îi dădu
putere Rozaliei să nu se piardă cu firea și
inspirație să se lege repede cu o batistă peste
locul vătămat. Un an de zile după aceea spălă
rufele în lighean doar cu stânga. Bătăi sau alte
„ieșiri” de-ale bărbatului aprig la mânie fură
multe, nici nu le mai știa numărul. Niciodată
însă nu-i reproșă lui Cornel ceva, nici măcar
atunci când îl îngriji, patru ani de zile, după ce
acesta căzu la pat, bolnav de plămâni, înainte
să moară…
Rozalia auzi poarta scârțâind și se trezi din
visare. Pași ușori ca de felină, de parcă nu
voiau să fie auziți, urcară treptele.
– Tu ești, Vasile? întrebă femeia cu glas
stins.
– Ce-i, babo, n-ai murit încă? se auzi o
voce răstită din hol, dar nimeni nu băgă capul
pe ușă.
Bătrâna gemu încet, cu inima grea. Deși
auzul o cam lăsase în ultima vreme, îl
recunoscu pe Grigore, feciorul cel mai mic al
lui Vasile, singurul rămas neînsurat din cei
patru copii ai acestuia. Pe el îl răsfățaseră cel
mai mult, ea și bărbatu-său, fiindcă de mic
fusese mai gingaș. Nu-l puseseră niciodată la
nimic, ca nu cumva să se îmbolnăvească,
Doamne ferește! Acum era ditamai vlăjganul,
dar ce folos? Crescuse răutăcios și închis în
nr. 17 / septembrie / 2020
40
sine, singurul prieten fiindu-i un calculator
vechi, la care își petrecea zilele și, de cele mai
multe ori, nopțile. Trăia pe spinarea părinților
și nu mișca un deget, dacă nu era plătit
înainte.
– Scoate banii, babo, de vrei să-ți fac
cumpărături, că doar nu-s sluga ta! se răstea
el, ori de câte ori bătrâna încerca să-l trimită
după câte ceva.
Femeia ofta și se gândea la câte nopți nu
dormise atunci când nepoții îi fuseseră
bolnavi și la câți bani din pensioara ei amărâtă
le dăduse pentru școală, ea trăind doar cu
fasole și cartofi, ca să facă economie! Sperase
că aceștia îi vor alina bătrânețile și
singurătatea, după ce Cornel se dusese la cele
sfinte, dar se pare că se înșelase! Ceilalți copii
ai lui Vasile plecaseră, cu toții, pe la casele lor
și chiar dacă mai veneau uneori în vizită, nu
se osteneau să treacă pragul cămăruței ei
sărăcăcioase, ci mergeau ori în bucătărie, să
caute de mâncare, ori în grădină, să dea iama
prin straturi. Cât o ținuseră puterile, lucrase
toată grădina singură, așa cum se pricepu. O
făcuse curată ca oglinda și plină cu de toate.
Acum se iveau roadele, iar „vizitatorii“ nu
așteptau să fie poftiți, „rădeau” tot ce
prindeau!
Offf… mare greșeală făcuseră amândoi, ea
și bărbatu-său! Abia acum își dădea seama de
asta, dar era prea târziu! Celor două fete mai
mari nu le dăduseră mai nimic de zestre când
se măritaseră, în afară de perne, plapume și
câteva obiecte gospodărești. În schimb, băieții
căpătară, fiecare, câte o casă cu grădină mare
și curte, case pe care le ridicase, cu mânuțele
ei bătătorite, muncind cot la cot cu Cornel.
Nici ea nu primise, la rându-i, zestre de la
părinți și crezuse că așa era datina, „averea”
să revină băieților. Voise să-i ajute, ca să nu-și
înceapă și ei căsnicia într-un bordei de
pământ, cum făcuse ea. Și iată, tocmai pe
băieți nu se putea deloc bizui la nevoie: cel
mare căzu din tren când era tânăr și se lovi la
cap, iar la scurt timp, o luă razna. Mijlociul
dădea pe la ea din Paști în Crăciun, în drum
spre vreun „client” existent sau imaginar, de
pe lista sa mereu supraîncărcată.
Vasile, mezinul și ultimul la însurătoare,
primi casa părintească, cu condiția să aibă
grijă de ea și de bărbatu-său, la bătrânețe.
Dăduse, însă, în patima băuturii după ce se
însurase, iar acum, Rozalia realiză că nu prea
putea să aibă nicio bază în el. Mâncare îi
făcea, nimic de zis, dar i-o trântea pe farfurie
și fugea repede la crâșmă, să n-o mai audă
văitându-se. Se întorcea înapoi abia seara,
când apunea soarele, „afumat” și cu chef de
harță. Se mai întâmpla să vină și bine dispus,
dar atunci îl „lovea” logoreea și, dacă cineva
avea „norocul” să se afle prin preajmă, nu mai
scăpa. Îl zăpăcea cu bancurile lui, culese de
prin bodegile pe care le frecventa, de la tot
felul de tipi dubioși. Biata bătrână stătea cu
inima cât un purice, de frică să nu se încaiere
cu vreunul și să pățească ceva, iar ea să
rămână fără niciun sprijin. Noră-sa nu o prea
avea la inimă, iar de nepotu-său Grigore se
lămurise. Singurul „pilon”, și acela șubred,
era acest fiu mai mic, căzut în mrejele lui
Bacchus.
– Mă copile, o să-ți vină de hac băutura
asta într-o zi! Mai alină-te și stai aci, cu mine,
că n-are cine să-mi dea o cană cu apă! Mie-mi
trebe om să mă-ngrijească! se căina ea
„copilului“ de șaizeci de ani, de câte ori îl
„prindea” treaz și se putea înțelege cu el.
Degeaba însă! Când nu punea gura pe
băutură, Vasile cădea de acord cu tot ce zicea
mamă-sa, dar apoi uita, într-o clipită,
promisiunile făcute, ca și când o vrajă neștiută
ar fi pus brusc stăpânire pe el și i-ar fi
încețoșat mințile.
Da… Rozalia își nedreptățise fetele și acum
plătea scump greșeala făcută! Ele fuseseră
cele care o mai ajutaseră, din când în când,
așa cum putuseră. Cea mică, mai ales, Mioara,
nu venea niciodată în vizită, fără să-i dea ceva
bani sau fără să-i aducă vreun cadou, cât de
mic. Tare bună la suflet mai era fata asta, dar
nu avusese și ea un dram de noroc: bărbatul îi
murise de tânără, iar singurul copil pe care îl
avea era bolnav. Cu ea dacă ar fi locuit, bine
i-ar fi mers! Era harnică și descurcăreață ca
nimeni alta, dar înainte de toate, miloasă ca o
călugăriță!
– Luați-mă la voi! se ruga Rozalia, de
fiecare dată, de fiica ei, când aceasta venea să
o vadă! Voi sunteți altfel, știți să spuneți
omului o vorbă bună! Ăștia zbiară la mine
toată ziua sau mă lasă singură, ca pe o mobilă!
Vă plătesc, nu-mi trebe pe gratis! Chiar nu vii
milă de mine? Doară aveți trei camere, îi
destul loc! De ce nu vreți să mă luați?
Reacția fiicei nu fusese însă cea așteptată
de ea:
– Măi mamă, nu mă mai amărî și matale!
Crezi că mie nu mi se rupe sufletul când te
văd așa? Da` bag seama că matale nu-ți pasă
deloc de mine! N-am tras destul cu bărbatu-meu
și cu copilu`, tot prin spitale? Apoi am și
eu bolile mele, nu mai îs de douăzeci de ani!
Nu mai pot, zău, că nu-s din piatră! De plata
matale îmi arde mie? Dacă nu ai avea unde să
șezi, te-aș lua fără să mai stau pe gânduri și
fără niciun ban, da` ai casă, ai curte, ai tot ceți
trebuie! La bloc ce să faci? Cine te poate
duce jos, de la etajul patru, dacă vrei să stai la
aer? Nu vezi că nu mai poți umbla, nici măcar
cu cârjele? Aici, de bine, de rău, îl ai pe
Vasile, te poate ridica el, dacă e nevoie!
Doară de-aia i-ai lăsat casa, să te îngrijească!
Eu m-am cocoșat muncind, ca să plătesc
treizeci de ani niște pereți, iar el a primit totul
pe tavă! Acu` și la asta vrei să mă înhami?
Bătrâna își înghițea cu greu oful. Știa că
fiica ei avea dreptate, deși nu îi spusese
niciodată. Vizitele Mioarei se răriseră
simțitor, de când apăruseră între ele aceste
discuții interminabile. Cu trei zile în urmă,
când venise, după mai bine de o lună, să o
vadă, își descărcă în sfârșit sufletul:
– Mioară, să mă ierți, știu că ți-am greșit și
nu meritai! îi spuse Rozalia, abia suflând.
Rugați-vă pentru mine, să-mi ușureze
Dumnezeu chinul!
– Mamă, n-am ce să-ți iert, nu mi-ai greșit
cu nimic! o opri Mioara cu lacrimi în ochi,
mângâind-o pe obraz și luându-i mâna
descărnată într-a ei. O privea tăcut,
consternată de cât de mult se schimbase într-o
lună: fața și corpul îi erau umflate cu apă, iar
din picioare i se scurgea un lichid alb-gălbui.
Avea dureri groaznice peste tot și respira
greu.
– Oare doctorii ăștia de ce nu-i pot vindeca
pe toți oamenii? puse bătrâna întrebarea, ca
pentru sine. Mai bine nu mergeam la ei, că
numa` de când iau leacurile lor, m-am
îmbolnăvit așa!… Să mai veniți și mâine la
mine, bine? V-aștept negreșit! spuse ea
rugător, când Mioara și cu nepotu-său se
pregătiră de plecare.
– Dacă putem, venim, mamă! răspunse
Mioara, pe un ton care înclina mai mult înspre
„nu”, decât înspre „da”…
***
Rozalia auzi din nou un zgomot de pași,
care o smulse din gânduri. Nu păreau a fi ai
lui Vasile, erau mult mai ușori, ca de femeie.
O urmă de zâmbet îi înflori pe fața veștejită.
O fi Mioara… Poate i se făcuse dor să o vadă
și venise iar, așa cum o rugase sau… poate se
răzgândise între timp și se înduplecase s-o ia
la ea! Ce bine ar fi! N-ar mai trăi sugrumată
de teama singurătății și a neputinței. Cu
ultimul dram de energie, încercă să se întoarcă
cu fața spre ușă. Simți o săgeată în piept,
apoi… nimic!
Bătrâna nu mai avea să afle vreodată cine
pășise pragul ușii de la intrare. Inima ei
slăbită și mult prea încercată își opri zbaterea
pentru totdeauna. Privirea îi rămase ațintită
spre o altă lume, ale cărei porți abia le trecuse,
lăsând în urmă orice durere…

 

Dan DINU

Cum e să fii mort? Mulţumesc, e bine!

– Eu am îmbătrânit, Jesus, ce vrei, sunt viu,
carnea mi se topește, oasele se subțiază,
urechile mă mai trădează, tu ai rămas
neschimbat, ești la fel de tânăr și frumos, uite,
ai părul acela lung și inelat din poza dosită în
cufărul de sub patul de fier, mă și
îndrăgostisem puțin de tine, te pierdeam din
ochi de drag, pe tine te admiram din plutonul
ăla de borfași geniști, cu moace lombroziene.
Știi că îți murmuram en passant, malițios,
versurile coșbuciene – „pe umeri pletele-i curg
rîu, mlădie…”, când ne comanda „lentul” pas
alergător la dușuri, și mă prăpădeam de râs, că
deja erai tuns chilug, iar tu te înroșeai ca o
fată mare, și te spălai chinuit, cu o mână la
bărbăție, în vreme ce eu mă zbenguiam cu
golanii ăia sub jetul de apă rece! Și-ți
trimiteam ocheade, în hazul general, îți
aplicam un leac împotriva vulnerabilității,
cum a făcut Vodă ăla răspopit stiva de
căpățâni să-și șocheze consoarta, să o vindece
de frică, și de milă, și eu încercând să-ți alung
rușinea aceea feciorelnică. Sfiala de la care ți
s-a și tras moartea… Și eu eram un timid
incurabil, dar bravam, omule, îți demonstram
pe viu cum te poți impune într-o lume de
monștri! Și tu orb și surd, îți făceam declarații
de iubire înecate în hohote de râs năvalnic,
pentru a exersa cum să-i spui fetei ăleia să
fugiți împreună în lume. Că ăia din dormitorul
nostru cu 20 de suflete chinuite, chircite,
începuseră să ne privească aiurea, le păream
dilii, plăteau în țigări plantoanele schimbul 2,
când era somnul buștean, să treacă pe la
paturile noastre, să dea un colț de pătură la o
parte, să se convingă și să le raporteze dacă
era ceva necurat… Și acum te lauzi că auzi și
vezi tot, și la ce îți folosește? Uite că există și
avantaje să fii mort, ai același auz perfect care
ne avertiza că bețivul ăla de locotenent vine în
inspecție nocturnă, că rămăsese iar fără bani
de coniace. Faimosul tău auz perfect, de
muzician, de toboșar care prindea ritmul după
primele măsuri și improviza un solo la rupere,
cu o cutie de conserve și două rămurele!
Așadar, la ce îţi mai foloseşte?
– Nu schimba subiectul, Daniel, vechea ta
tactică, să iei omul prin învăluire, să-i muți
atenția în altă parte, dacă nu poți să-l
convingi, măcar îl zăpăcești! Nu trebuie să
auzi și să vezi, nici limba aia a ta despicata ca
la șerpi nu-ți mai face folosință la Judecata de
Apoi, unde lucrurile nu mai pot fi răsucite,
sunt scris cu litere de foc. Era de Sâmbăta
Morţilor – Moşii de Toamnă, astea sunt şi
zilele mele faste, atunci mănânc şi beau eu pe
aici din ce daţi voi pe pământ, mi-ar fi plăcut
şi mie să primesc un blid cu sarmale aburinde.
Dar de unde să ştii tu asta, îţi era gândul doar
la cartea ta de Poeme, să primeşti manuscrisul,
să-l strângi la piept, să-i găteşti paste
Carbona prietenei de scris! Tu să găteşti? Tu,
care-ți umpli dimineţile cu un bol cu cereale
şi, arar, mai schimbi cu reţeta ta de ouă
ţărăneşti în bulion, cu feliuţe de bacon. Te
lauzi, fanfaron, nu știi nimic! De fapt, știi
ceva perfect, aici ai excelat totdeauna, am
remarcat din prima – știi să-ți trăiești viața
prin viețile altora!…
– Şi ce importanţă mai are acum cine şi
cum a zis, totul s-a terminat cu bine, ba chiar
surprinzător de bine, simt nevoia de
schimbare, îmi pulsează un zaț de tinerețe prin
venele îmbâcsite. Fix așa, schimbare, înțelegi
măcar acum, nu te-ai plictisit să rămâi
împietrit de juma’ de veac, să fii exact cum
ne-am cunoscut noi în anii tragi-comici ai
cătăniei?
– Nici nu-ți iau în seamă răutăţile, aşa faci
de când te știu, le răspundeai în doi peri
analfabeţilor ăia din plutonul nostru de ocnaşi,
care pe urmă veneau la tine să le compui
scrisori către iubitele lor. Doar eu vedeam că
ai o coardă sensibilă pe care nu vrei să ne-o
arăţi, să nu vadă lumea că eşti vulnerabil, de
aia râdeai de mine, râdeai de fapt de tine…
-Nu, chiar nu-i adevărat, nu plecam eu de
acasă exact de Sâmbăta Morților, știi că am
pierdut toți oamenii dragi inimii mele, nu
plecam în lume să caut alții pe care să-i pun în
loc, mai bine las locul acela pustiu. Ele m-au
minţit, mi-au spus când m-am dus la bucătărie
şi le-am găsit împăturind sarmale, le ajuta şi o
vecină pe care o cheamă fix ca pe ibovnica
tatălui meu, ele mi-au spus că se duc la o
pomană, la cineva, parcă la un neam au zis…
– Aşa ai vrut să auzi, tu potriveşti vorbele
cum îţi pică bine, le iei din aer şi le aşezi
convenabil ţie, înainte de a a-ţi intra pe o
ureche şi a-ţi ieşi pe cealaltă. Cum îi prosteai
pe idioții care ne credeau loverboys, ca să nu
zic direct homălăi, îi păcăleai că le compui
misive originale, să le ia cu fierbințeli pe
gagicile lor, doar reașezai vorbe tocite. –
Şi tu ai fost singurul care n-a venit odată să-i
scriu două rânduleţe, deşi îţi eram dator de
mai multe ori, şi pentru că mă învăţai boabele
alea pe ungureşte, şi că băteai cu falangele
tale iuţi Gypsy Queen a lui Uriah Heep pe
fundul conservelor de costiţă cu fasole. Şi
chiar aşa, acum poate îmi răspunzi la o
întrebare pe care nu ţi-am pus-o niciodată…
– Vrei să mă întrebi de ce eu nu veneam la
tine să te rog să-mi scrii către iubită, asta vrei,
iar chestia cu falangele a fost tot o ironie care
să-ţi ascundă, să-ţi amâne intenţiile. Stilul tău,
trebuia întâi să-mi aminteşti că sunt oale şi
ulcele, oase îngălbenite cât să le pui într-un
sac, ca pe nişte pisoi orbi, abia fătaţi, pe care
vrei să-l arunci la gârlă! Niște pisoi, asta mă
enerva la orbii ăia care se dădeau mari ocnași,
că trecuseră prin pușcării și batalioane
disciplinare, nu înţelegeau că tu insistai să-ţi
spună de fiecare dată cum le cheamă pe
iubitele lor, să repete de mai multe ori, ca o
incantaţie, îi puneai să-ţi zică numele alea la
nesfârşit! Un dulău știrb, care latră înfundat,
hau-hau, dar nu mușcă… Spuneai că îţi place
să le auzi din gura lor, că aşa îţi intri în
inspiraţie, îi puneai să-ţi arate fotografii cu
ele, să-ţi povestească un episod idilic dintre
ei, poate şi o ceartă, îi convingeai că numai
aşa poţi să scrii nişte vorbe frumoase, ţintite,
personalizate. Mă bufnea râsul, tu aveai o
broşură cu maxime şi cugetări despre iubire,
unele erau şi-n versuri, de acolo îţi luai
vorbele, şi ei le ascultau cu pliscurile căscate
ca puii de vrabie când vine mă-sa cu nişte
viermişori gata mestecaţi, viermii ăia care mau
lustruit și m-au ferchezuit să arat fain la
Judecata de Apoi!
– Ştiai despre maxime, pentru că nu
aveam secrete unul cu altul, te primeam pe
lângă mine când aveam descuiat geamantanul
ăla de lemn de sub pat, am împărţit ţigări şi
votci, şi nu puteai să împarţi cu mine şi o
scrisoare către iubită, că ştiu sigur că aveai, şi
nu doar una, că doar de aici ţi s-a tras
sfârşitul…
– Aveam, şi era numai una, nu cum îţi
umbla ţie mintea la toate iubitele ălora, orbii
şi muţii ăia care nu erau în stare să scrie două
minciuni, că tu doar numele şi epitetele le
schimbai, și ei nu înţelegeau că tu le mângâiai
gagicile în locul lor, că mâna ta li se strecura
în sân fetelor când primeau scrisoarea de
amor, mă laşi, tu mereu ai trăit prin alţii, ţi-ai
lăsat viaţa ta să curgă în mintea altora…
– Bun, poate ai dreptate, şi tu ce făceai, nu
ocoli răspunsul cum mă acuzi pe mine, spune
clar, de ce nu ai venit la mine să compunem
ceva, fiindcă te-am urmărit, n-ai scris odată
un rând, şi iubită ştiu sigur că aveai, şi că era
frumoasă ştiu, deşi n-am văzut-o…
– Nu i-am scris, şi de sila ta, că nu vream
să-ţi văd degetele umblând peste imaginea ei,
ca un şarpe lunecos, un melc cu dâre umede,
că eu eram altfel, strângeam totul în mine,
vream să-i spun eu cu glasul meu, şi nu la
telefon, ar fi trebuit să sun la un vecin, ai ei nu
aveau telefon, ăla să o cheme, altul care să-şi
bage coada ca tine în vorbele mele, să audă
ce-i zic, să o întrebe, poate să-i împuie capul
cu braşoavele lui. Nu, nu reuşisem să ne
lămurim în febra plecării la armată, ea ar fi
vrut să o iau de nevastă aşa într-o săptămână,
să facem acte, mi-a zis că avem timp să facem
şi un copil, până mă întorceam deja l-aş fi
putut strânge în braţe…
– Şi nu puteai să-mi fi spus asta, chiar era
ceva frumos!
– Pe naiba frumos, eu începusem să bat la
tobe cu ăia de la Timişoara, dacă mă însuram
aş fi rămas să cânt pe la nunţi din Fărău şi din
împrejurimi, îmi trebuia mie atunci femeie cu
prunc?, dar nici nu mă lăsa inima să renunţ la
ea…
– Ai plătit cu viaţa, Toboşarule, ai strâns
atâta în tine că nu se putea altfel în nenorocita
aia de permisie, era pe viaţă sau pe moarte!
Mai bine scriai, era ori, ori!…
– Da, cam aşa a fost, Daniele, dar eu am
trăit măcar în ziua aia, am fost viu, când mam
luat de gât cu toţi pentru ea, tu erai deja
mort de pe atunci, le-ai spus femeilor atâtea
vorbe şi n-a rămas una lângă tine! Una n-a
rămas! Nu pe întreg, nu cu sufletul şi sângele
ei, nu să-ți curgă ție prin vene, tu le îndepărtai
cu potopul ăla de cuvinte, ridicai o barieră
dincolo de care te simţeai confortabil şi
iubitele te lăsau în plata ta. Spune-mi, mai ştii
cum o chema pe asistenta din Sibiu?, marea ta
dragoste din vremea aceea a milităriei prin
munţii Retezat, şi nu mă minţi, cu mine nu
ţine să mă faci din vorbe, eu ştiu deja, ai uitat
şi cum o chema, şi aţi schimbat între voi
atâtea scrisorele, era primăvară, ea mai punea
şi ghiocei presaţi între file, ai păstrat unul ca
la ierbarul din clasa a 4-a, dar numele fetei lai
uitat!
– De ce să te mint, Feri din Fărău, îmi
plăcea să-ţi zic aşa, avea o muzicalitate
ciudată, mă gândeam, mă, cum ar veni Feri
din Fă-bun… Ok, nu mai ştiu cum o alintam
când ne plimbam şi ne sărutam pe la Arini,
când îşi strecura mâna fierbinte şi delicată în
palma mea de-mi strângea sufletul, parcă mi
se făcea inima o bobiță tescuită de strugure,
din care picura un strop de licoare îmbătătoare
de simțuri. Că așa am tot simțit iubirea, mereu
îndrăgostit, până mi s-a uscat inima și n-a mai
curs din ea picătură, să o ții pe lama
cuțitului… Glumeam, râdeam de ea, o
tachinam – Doamne, ce asistentă o să fii tu, cu
frumusețea ta orbitoare, cu trupul tău ce se
frânge precum o trestie în bătaia vântului,
când o să le iei tensiunea ălora pe la paturi, o
să îi bagi în febră, îi îmbolnăvești de dulcile
friguri ale amorului! Vei trece prin salon cu
grația ta de regină, dar bieții pacienți vor simți
în carnea și sângele lor arsura Carelor de foc –
Chariots of Fire-, din care în vremi străvechi
descindeau Zeii, înconjurați de nouri de fum,
foc, lumini de lasere…
Şi aruncam monede în arteziana de lângă
cinematograful ăla micuţ, discret, cochet, cu
spectatori răzleți, unde o duceam la filme de
artă, cu un ochi la ecran şi cu unul fixat de
chipul ei, cred că priveam cruciș, ce minuni
nu face iubirea, de ce pozne nu e în stare? Și
ne giugiuleam și ne drăgăleam de fierbeam
fără apă, fără aer, fără cuvinte? Şi reveneam
de fiecare dată la arteziana aceea, îi
murmuram păunescienele iubita mea eram
trăpașii aprigi, ce fără spor fugeau pe căi
opuse, când te iubeam pământul mișca africi
și allende îmi flutura pe buze, fântâna era
ornată cu niște căluți de carusel, le țâșnea apa
pe nări, bezmetici, buimaci, și îi spuneam că
pentru noi e Fontana di Trevi, că drumurile
noastre se vor întâlni mereu acolo, şi că sigur
monedele alea magice ne vor împlini dorinţa
de a fi împreună, că mi-o fac mireasă după
armată… Și, în secret, oftam după bănuţii ăia,
că erau fise de telefon, să-i sun pe ai mei sămi
mai trimită ţigări şi pachet. Culmea ironiei,
că ne plimbam şi pe Podul Mincinoşilor când
îi repetam promisiunile astea, că o duc
mireasă la altar, mă mir cum nu -mi creştea
nasul ca lui Pinochio, oricum îl am cam lung!
Dar știi care-i culmea culmilor?…
– Știu, Daniel, dar spune-o tu şi fă-o mai
repede, nu te mai învârti atât în jurul cozii tale
în melanj de ironie cu duioşie, marcă
înregistrată, asta prinde la femei, dar pe mine
mă plictiseşte, spune-o clar, mai ştii cum o
chema?
– Păi, asta e de râsu’-plânsu’, îi țin minte
numele de familie, că era Manole şi eu
brodam că-mi place, e cu mitul zidirii,
sacrificiului femeii, alea alea, că eu m-aş
tencui pe mine şi mi-aş lăsa iubita să vină
uneori şi să dea cu degetul un pic de var, să
ştiu că nu m-a uitat, alea alea. Şi ea se
îmbufna, că râd colegii de ea, că-i zic –
Manole, cap de fasole!, şi eu o tachinam ca să
o împac apoi, să o pot săruta şi mai abitir, să-i
mângâi faţa aceea perfectă, chiar avea ceva
din alungirea boabei de fasole, ca în picturile
lui Modigliani. Dar numele mic, prenumele, lam
uitat, nu-mi pot aminti alintul cu care
începeam scrisorile de amor – dragă puncte,
puncte!? Prenumele pe care i-l repetam în
transă pe aleile mai ferite, când ne sărutam cu
disperare, și îl murmuram ca pe o izbăvire
după ce ne iubeam în cămăruța de cămin unde
mă strecura în weekend, adevărat zic – l-am
uitat! Mi-am tot promis că mă duc odată la
Şcoala sanitară Sibiu, îi duc o cafea secretarei
şi o rog să se uite în arhive, în cataloagele din
anul acela, sigur sunt şi pozele cu promoţiile,
câte Manole să fi fost! Dar ce e un nume,
prietene? pentru a aminti faimoasa replică din
scena balconului, cu Julieta declamându-i
iubitului cu care va împărți o noapte și o
moarte – What’s in a name? that which we call
a rose/ By any other name would smell as
sweet?”. Și când levitam purtat de mâna ei pe
aleile din Arini nu știam ce metafore să-i mai
anin de ochii aceia ce mă vrăjeau cu uimire și
neîncredere, parcă știa că nu trebuie să creadă
un poet, pluteam și improvizam declarații
siropoase cu bobocul meu de trandafir,
iasomia inimii mele, iubirea mea de început
de lume, poate de aceea am uitat cum o
chema, deşi i-am uitat şi chipul…
– Dar pe mine mă mai ţii minte, mai ştii
cum arătam? De ce îmi tot zici Jesus în
dialogurile astea cu un mort, ţi-am povestit că
noi eram greco-catolici în părţile alea,
botezaţi la grămadă din sate de ţigani
ungureşti, d-aia o tot bagi cu Jesus în sus, în
jos, oricum nu mai înviu precum Învățătorul,
sublimul sinucigaș, poate doar aşa, prin
poveştile tale…
– Poate şi de asta, Toboşarule, poate te reînviu,
dar şi pentru că semeni perfect cu
actorul din Isus din Nazaret, al lui Franco
Zeffirelli, îl chema Robert Powell, se auzise
după difuzarea serialului că ar fi murit, ca un
fel de răzbunare la blasfemia de a-l fi jucat
atât de credibil pe Isus, dar părea doar un
zvon menit să crească rating-ul, oricum nu lam
mai văzut prin alte filme. Erai copia lui,
eu încă din lunile alea în munţi îmi ziceam –
mă, ce seamănă ăsta cu Învăţătorul, mă uitam
la pozele făcute „de adio”, înainte ca foarfecii
armatei să ne lase chilugi. Aveai pletele ca ale
Nefericitului, Neînţelesului alungat cu pietre
din satul lui şi ridicat apoi pe cruci, deşi El
venise să aducă fericirea şi înţelegerea şi
bunătatea. Negre, uşor cârlionţate, parcă date
cu untură, şi de asta îşi ziceam aşa în sinea
mea, în ironia mea, nu doar tu trăgeai cu
ochiul prin geamantanele lăsate deschise
lângă paturi la inspecţia de dimineaţă. Ţi-am
luat o poză şi vream să fac o farsă, să i-o
trimit unei gagici şi să spun că ăla sunt eu, să
văd cum aş cuceri-o cu chipul tău de înger
negru, am vrut să i-o fac chiar lu’ golanul ăla
de Gigi Boxeru, huiduma aia din Galaţi, ăla
care își regizase moartea cu stânca ţinută pe
piept, se prefăcea de am albit…
– Aveai şi tu poze cu plete, dar se vedea
deja începutul de chelie, aveai unele cu
chitara la care n-ai învăţat niciodată să cânţi, o
ţii pe şifonier, de ce nu o dăruieşti cuiva?
– Acum e rândul tău să fii răutăcios, ştii că
nu am moştenitori, cui să o las, am vrut de
curând să o duc la cineva să picteze ceva pe
ea, nişte flori, ceva gen Flower Power, şi să o
donez la loteria organizată la balul de caritate
al Crucii Roşii. Dar încă nu mă pot despărţi
de ea, ştii, şi-a trecut şi el, copilul meu
nenăscut, pierdut, nemurit, degetele lui lungi
peste corzi, când mai venea prin camera
mea… Părea împăcat cu sine, zâmbea, așa a și
plecat în lumea lui, de mă întreb de atunci
dacă noi nu privim răsturnat martirajul lui
Iisus, nu ți se pare mai curând că a fost o
sinucidere?! Asistată, anunțată, asumată, toată
lumea știa ce se va întâmpla, însuși Tatăl lui
ceresc îi destinase acest mesaj, ceea ce pare
înspăimântător, deși pe acolo mai sunt tați cu
lama cuțitului la gâtul mezinului, ca la
berbeci… Îmi vei spune că sunt figuri de stil,
pilde, și nu am putere să te contrazic, doar atât
notific – Iisus e singurul zeu care se sinucide,
din iubire pentru semeni, e cea mai
tulburătoare poveste de iubire din toate
timpurile, îi bate pe Romeo și Julieta la scor
de neprezentare…
(fragment din romanul în manuscris – Cum l-am
ucis pe Jesus!
)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share