Literadura nr. 17 (6)

Florentina Loredana DALIAN

Scrisori netrimise (2)

Aveam să aflu curând că Nae nu
terminase surprizele. În drum spre
Tortona, ne-am oprit la Verona parcă,
unde avea de lăsat nişte colete altor români
plecaţi la muncă. Am înghiţit-o şi pe asta,
oricum n-aş fi avut încotro. Am coborât din
maşină la insistenţele lui Nae, nu înainte însă
de a asista la un mic conflict. Înţelesesem că
acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde
lucrau foarte mulţi români. Nici nu oprise
bine Nae maşina, că patronul italian se şi
înfiinţase la geam, să vadă ce „marfă” i-a
adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face
semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini
şi picioare scurte, nemulţumit, dă din cap a
negaţie. Îşi roteşte ochii prin maşină şi,
părând că găsise ce căuta, arată spre mine.
Nae protestează – No, no! – dându-i câteva
explicaţii într-o italiană de baltă, amestecată
cu română. L-a convins greu şi acesta, urzicat,
a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn
Ligiei să-l urmeze şi de a-l gratula pe Nae c-o
dedicaţie: „Va fan cullo!”. L-am întrebat pe
Nae ce-nseamnă, dar a refuzat să-mi
răspundă, de unde am dedus că era o
înjurătură imposibil de rostit până şi de el. A
şuierat doar printre dinţi: „Nişte obsedaţi!”.
Vis-a-vis de fabrică, se afla spaţiul de
cazare a lucrătorilor veniţi de departe – un fel
de hangar întunecos, cu camere prin care
treceai ca într-un tren, dintr-un vagon în altul.
Ne oprim – Nae şi cu mine – într-una dintre
ele, unde trei bărbaţi şi o femeie jucau cărţi.
Îmi răsare în minte întrebarea dacă aşa s-o fi
muncind în Italia. Aflu că urma ca ei să intre
în schimbul de noapte. În cameră domnea o
dezordine desăvârşită – haine aruncate peste
tot, ceşti cu zaţ de cafea, ibrice, chibrituri,
ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi
desperecheaţi, tot ce voiai. Femeia îmi face
loc pe un scaun; mi-e teamă să-l ating. Până la
urmă, mă aşez, regretând că n-am învăţat arta
aşezatului pe scaun la un milimetru distanţă
de acesta. Stau strâmb, într-o rână,
incomodată de atmosfera din jur, nerăbdătoare
să plec. Unul strigă:
-Lola, fă şi tu o cafea!
– Macao!, se trezeşte un altul.
Al treilea se adresează lui Nae:
– Hai, scoate ce-ai adus!
– Mai întâi banii!, îşi apără Nae interesele.
– Ce faci, mă, ceri banii înainte, ca la curve?
– Curve – necurve, nu desfac nimic până nu
văd banii.
– Cât ai adus?
– Cincizeci de cartuşe. Ştii cât face asta.
Omul scoate un teanc de sub saltea, numără,
mai cere unuia câţiva euro, apoi îi întinde lui
Nae.
– Na!
Acesta numără atent şi-i pune într-un buzunar
pe interior, apoi i se adresează:
– Să vină unu` să m-ajute! Ia şi ranga!
Ies şi eu, că şi-aşa mă sufocam. Românul
italienizat mă priveşte strâmb, Nae îi face
semn discret, ceva gen: „Las-o, că-i
inofensivă!”. Îi văd desfăcând podeaua
maşinii, cu mişcări experte, se observa că nu
erau la prima „tentativă”. Nae scoate, iar
celălalt numără cartuşe albe şi roşii de
„Marlboro”.
– Pe-aici sunt foarte scumpe, îmi explică.
– Cât de scumpe?
– Triplu faţă de cât sunt la noi.
Calculez mental, amintindu-mi câţi bani a
primit Nae pentru cele cincizeci de cartuşe şi
aflu că el le vindea numai dublu. Asta da
afacere!
Mă gândesc la mine, cum mi-am ascuns în
poşetă trei pachete de ţigări cumpărate din
ţară, să am în primele zile, şi-am tremurat şi
pentru alea la controlul vamal. Ştiam că nu e
voie să le trecem graniţa. Nae, în schimb, n-a
avut niciun stres. Presupun că face asta la
fiecare cursă. Eh, banul se câştigă muncind!
După zdrobeala cu ţigările, ne
întoarcem să ne terminăm cafeaua. Dau să-l
înduplec pe Nae: „Nu plecăm?” Îmi taie
elanul, anunţându-mă că trebuie s-o aşteptăm
pe Ligia. Mă înfior la gândul că am putea să
mai facem vreo două opriri, necesare Ligiei
să-i poată plăti lui Nae cursa. Îmi vine să scot
o sută cincizeci de euro, să i-o plătesc eu,
dacă aş şti că se mulţumeşte cu asta. Mă tem
însă că nu ar ajuta la nimic; calic cum e, ar lua
şi banii, ar şi folosi-o. Reîntoarsă în cameră, o
simt pe Lola studiindu-mă fără jenă. Apoi, cu
jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă,
mă interoghează:
– Şi tu ai venit la muncă?
– Nu, răspund timid.
Nae completează: „Doamna e la plimbare”.
– A! Ce fel de plimbare?
Am… venit să văd pe cineva.
– Tu n-ai nevoie de bani?, îmi aruncă de sus.
Sau ţi-i dă „cineva”?
– Ba da, am nevoie, dar mi-i câştig în ţară.
– Aha! Şi ce faci ca să-i câştigi?
– Sunt translator şi profesor de limbi străine.
Făcând o faţă lungă, se uită la Nae pentru
confirmare; acesta dă scurt din cap, fără
vorbe.
– O! Păi atunci, dacă eşti profesoară de
limbi, nu mă îndoiesc că ai un câştig bun
acolo în ţară. Cu asta se câştigă bine peste tot,
îmi aruncă răutăcioasă.
Mă prefac a nu fi priceput ironia (ce spun
„ironie”?, grosolănia) şi zâmbesc, trântind pe
masă ceaşca de cafea aproape neatinsă:
– Mulţumesc!
– Nu ţi-a plăcut?
Nu-i mai răspund. Mă rog în gând să am
puterea de a nu judeca, atâta timp cât nu ştiu
ce e în sufletul ei, ce viaţă duce, în parte lesne
de observat. Spală, calcă, face mâncare la trei
bărbaţi – un amant, un frate şi un văr, noaptea
se duce la muncă; şi-o fi lăsat şi vreun copil
prin ţară… Singurele distracţii – băutul
cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez
mâinile: muncite, grosolane, noduroase (Nae
zicea că se lucrează greu nenorocita aia de
piele, d-aia românii sunt căutaţi – că sunt şi
pricepuţi şi harnici. Şi nu fac nazuri, lucrează
pe doi lei, pe care de multe ori îi văd la
sfântu-aşteaptă). Pe lângă mâinile Lolei, ale
mele – altfel normale – par nişte mâini de
păpuşică dintr-o vitrină de lux. Îi înţeleg furia.
Ce nu înţeleg e de ce, după ce că are mâini
atât de urâte, şi-a mai pus şi câte două inele de
prost gust pe fiecare deget. Şi două lanţuri
groase la gât. Chit că e îmbrăcată ca o
bucătăreasă.
Decât să-i stârnesc în continuare furia,
mai bine plec. Îi spun lui Nae din mers: „Te
aştept la maşină”, dau „bună seara” fără să-i
privesc şi ies. Lola aleargă după mine şi mă
strigă: „Doamna profesoară! Doamna
profesoară!”. Nu-i răspund, convinsă că îşi
bate joc. Mă ajunge din urmă, îmi înhaţă
umărul cu lopata ei dreaptă şi mă întoarce
spre ea. Constat cu uimire că are lacrimi în
ochi.
– Doamna profesoară, iertaţi-mă! N-am vrut
să vă jignesc; sau, mă rog, am vrut, dar îmi
pare rău. O ducem greu pe-aici, câştigăm
ceva, dar numai noi ştim câte îndurăm. Nu ne
place să vedem femei elegante, curate şi careşi
pot câştiga traiul fără să se umilească. Vă
invidiez! Dar aţi fost bună şi nu mi-aţi
răspuns la măgării. E uşor să fii bun când eşti
fericit…
Hm… iată cât de relativă e noţiunea de
fericire. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă
să fii elegantă, curată şi să-ţi poţi câştiga traiul
fără să te umileşti. Un student îmi spusese
odată că pentru el fericirea înseamnă să-şi
poată cumpăra o pereche de blugi.
Îi întorc spatele Lolei, intru în maşină
şi îi trântesc portiera în nas. O deschide,
hotărâtă să nu-mi dea pace. Îşi scoate cel mai
gros inel de pe deget şi mi-l pune în palmă.
Să-mi repar greşeala!
Fac un semn de neacceptare din cap,
dar insistă, îmi strânge pumnul peste inel. Ce
s-o înveţi că greşelile nu se repară cu aur?
Pleacă fericită, zicându-şi probabil că eu ar
trebui s-o invidiez acum, de vreme ce ea şi-a
permis să ofere. Foarte bine. Măcar de-ar
ajuta-o!
Îi întind inelul Ligiei, care tocmai se
urcase în spate, smotocită toată şi cu un
zâmbet tâmp pe figură. Ţinea în mână
cincizeci de euro, pe care a avut grijă să-i
depună pe bord. Priveşte uimită inelul şi mă
întreabă de ce.
– De-aia! Că nu-mi trebuie.
– Mersi!
– Dacă nu-ţi place, poţi să-l arunci.
-Aaaa, nu, o să-l vând, să mai scot un ban.
Să nu-i spuneţi lui Nae că mi l-aţi dat!
Nu-i spun, toanto! De ce crezi că ţi l-am dat
în lipsa lui?
– Ascunde-l! Vezi că vine!
Ocupându-şi locul, Nae priveşte cei cincizeci
de euro şi se întoarce spre Ligia:
– Atât ai fost în stare?
– Hai, măi Nae, ştii şi tu cât sunt ăştia de
zgârciţi. Lasă că mai fac rost, ce atâta grabă?
– La drum!, mai zice Nae, lăsându-mă cu
întrebarea: „Doamne, la care drum? Câte-mi
va fi dat să mai văd până la destinaţie?”

 

Oana GOIA

O cuminecătură pentru îngeri
să-mi aprindă liniștea în gură

De când mă știu am visat. Altfel. În
cuvinte îmbrăcate-n negru ce se ițesc
ca pe-o dimineață de ceață alb
orbitoare. Mă înfuriau aceia ce-mi spuneau că
doar oamenii deștepți visează-n culori. Mi-o
spuneau cu rictus semiotic – eu nu-s.
Eu visez cuvinte, fără nicio imagine.
Toate scenele mele sunt o carte fără poze.
Perfect tehno-redactată. Visele mele durează
enorm, îs niște valize cât un marfar. Și ce
visez, citesc încet și rar. Ca ruminanţia. Mi-e
rușine puțin de comparația șchioapă, alta n-am
în palmă. Seamăn cu un animal rumegător-mestecător.
Eu îmi înghit visele citite, așa
cum mănâncă o cămilă, însă ei îi lipsește al
treilea stomac, mie, nu. Prima dată înghit
grosier, duc textul în depozitul unde îl înmoi.
Apoi, îl duc în fagure, unde-l fac de
dimensiuni convenabile digerării. După
fagure, îl trec înapoi în lenea gurii, unde-l
regurgitez pe litere, și pe silabe, și pe întreg
cuvântul, și în spațiile lui, și aleluia, îl înghit a
doua oară să se ducă de-a gata în stomacul
mare unde începe. Nici nu știu ce începe. Din
interior, îmi pornește prin stratul subcutanat
adipos, în derm și epiderm până se strâng
porii într-un bulb fior. Ca atunci când am
emoții văratice, transpir după ureche și-n
șanțul buzei superioare, acolo unde mi se
îmbulzesc cuvintele îngerești. Că zgâiții
astrali mi-i car în spinare. Și-s o herghelie.
De asta, atunci când transpir, de fapt,
un înger respiră ca oamenii și respirarea suflu
îmi dă fuga pe șira spinării în sus, până la
ureche unde-mi pune cuvinte, apoi se pune în
șanțul buzei și-mi alunecă-n gură. Nu-s
insomniacă, doar că stau prea mult cu lumina
aprinsă în toată făptura. E un efort mai mare
pentru mine ca pentru ăia deștepți ce visează
de-a gata – culori, oameni, locuri. Muncesc în
ceața orbitoare cu îngerii în spate și cu un
corp de suflare, să citesc visul în care e locul
valizei mele.
Nu știu câți au trăit ceața. Eu am trăit-o
pe lumea adevărată, nu pe lumea cealaltă în
care visez ca și cu capu-n carte. Când stai în
ceața albă și densă, ești ca și cum te-ai juca
Baba Oarbă. Ca și cum un rău voitor te pune
să stai în bezna din lumina stinsă. Diferența e
că în Baba Oarbă stai în negru, iar în ceață
stai în văgăuna unui alb ce te strânge. Vai, cât
mă îngrozea jocul ăsta. Ar trebui interzis
copiilor.
Deși nu visez ca tot omul, am fost un
copil aproape ca un copil. Nici eu nu știam să
adorm cu lumina stinsă. Când ești mic, ești
atât de gol de tine și atât de plin de uitare,
încât ai nevoie de becul incandescent de care
să te legeni. Copilul se leagănă singur pentru
că e singur în uitare. Când suntem prea mici
suferim de naștere – forma concretă a
autismului. Actul venirii pe lume te rupe de
realitatea astrală, acolo unde sinele și-ai
depozitat valizele, și te face să trăiești o viață
interioară într-un sicriu, pe care deștepții ăia
ce visează în culori, l-au numit pământ. De
asta mă legănam când eram mai mică și mai
singură, nu sufeream întunericul. Întunericul e
ceața albă a memoriei în care mă căutam.
Avem senzația că mă știu și chiar mă știam
dintr-un cer, fără să văd ce-s și mă căutam pe
mine și toate locurile unde m-am găsit. Pentru
ca atunci când aveam să cresc în pași, să mă
îndrept într-acolo. Eu n-am crescut, cum nici
n-am visat omenește. Au crescut cuvintele în
mine ca pașii mei de înfricată cu îngerii în
spinare. Mi-a fost mereu frică de nimic, iar
nimicul e ca spaima Baba Oarbă. Când aud de
cuvântul ăsta – nimic, îmi vine să mă leagăn
ca-n pruncie cu becul aprins.
– Fata asta n-are sânge, indiferent ce
venă îi înțep. Nu-i curge nimic!
Așa cum nu visez ca deștepții, așa nu-s
construită ca tot omul. Mie nu-mi curge sânge
din nicio venă de pe partea stângă. Le spun
tuturor laboranților că dacă vor sânge să mi-l
ia din mâna dreaptă. În stânga, îmi curge
frica.
Frica e forma concretă cronică de
autism. Când eram mică sufeream de naștere,
iar de când mi-au crescut pașii, sufăr de frica
nimicului. De asta și cred că visele mele
durează de când închid ochii până mi se
desprind pleoapele, să nu cumva să mă lege
cineva rău voitor la ochi și să umblu prin
ceața densă și albă orbitor după mine să-mi
sting lumina nimicului. Azi noapte, mi s-a
întâmplat. A început totul ca de obicei. Am
tras pleoapele și am lăsat bărbia în piept. În
brațe țineam o carte la care îndoiam colțuri de
pagini. De obicei, îndoi acolo unde sunt și
adnotări despre locuri. Și citeam încet și rar,
când mâinile mele au lăsat grijulii cartea
deoparte, m-am ridicat din vis și am dat fuga.
Mi-am luat în picioare pantofii rubinii ca ai
lui Dorothy. Pe umăr, mi-am aruncat
ștrengărește o jachetă incandescentă și am
fugit la oglindă. Nu eram surprinsă de nimic,
deși pentru prima dată visam imagini. Și nu
mi-era nici frică. M-am uitat pentru prima
dată într-o oglindă de-adevăratelea. Și toate
erau la locul lor. După ureche și în șanțul
buzei superioare, îmi transpirau respirații
venite de pe șira spinării, iar pe față, aveam
pistrui ca în desene animate.
Păream mai frumoasă. Nu-mi era frică.
M-am îndreptat spre ușă, am pus mâna pe
clanță și nimicul nu se deschidea.
Îmi curgea doar sânge. Nu-mi era frică.
Mi-am luat toate cărțile citite rar și încet să
văd dacă scrie undeva cum se deschide o ușă.
Într-o îndoitură de pagină, scria la notă de
subsol: o ușă închisă se deschide cu
punctatorul. Mi-am luat valiza și m-am întors
cu ea în fața oglinzii.
Nu-mi era frică, deși îmi curgea sânge.
Din sclerotica ochiului alb orbitoare de ceață,
mi-am scos punctatorul și, de la dreapta la
stânga ca în braille, am început să-mi scriu
pupila stângă, de acolo de unde mi se înfiripa
frica. Apoi mi-am scris stânga toată, de acolo
de unde nu-mi curge sânge.
Doar frica.
La final, mi-am întors pupila pe dos ca în
braille și am pipăit-o până la inimă. Pistruii
mi s-au aprins ca felinarele și în foveea inimii
mele se făcu lumină. Îngerii trăgeau de ceața
alb orbitoare ca de draperii. Râdeau homeric.
Nu le era frică.
M-am trezit ducând ca într-un marfar, o
cuminecătură pentru respirările îngerilor ce-mi
alunecă prin șanțul buzei superioare fix în
gură ca să-mi aprindă liniștea.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share